http://revisteaua.ro/de-vor…

Săptămânile trecute, într-o după amiază de maiestuoasă toamnă, un grup de condeieri ardeleni ne-am dus la mănăstirea Cernica[1]pentru a sta de vorbă cu episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, unul dintre marii făuritori ai Unirii din 1918[2].

Episcopul Iuliu Hossu a rămas indestructibil unit de Biserica românească a Blajului, depozitara unui bogat tezaur de luptă românească pe linia afirmărilor trasate de întâiul episcop-martir Inocenţiu Micu. De existenţa acelei biserici este legată înfiinţarea şi funcţionarea întâilor şcoli ardelene din Blaj, Oradea, Beiuş şi Năsăud, care au revărsat lumina culturii româneşti în întreaga Transilvanie începând din secolul al 18-lea. Păstrând ritul răsăritean s-a încurajat şi ocrotit limba română în faţa încercărilor de deznaţionalizare, sub oblăduirea ei formându-se o falangă de vajnici luptători pe teren social şi naţional.

Numele lui Hossu se înşiruie în rândurile marilor luptători pentru biserică şi eliberarea poporului.

Învestit în funcţia de episcop al diecezei de Gherla în timpul primului război mondial, după ce îşi definitivase studiile la Viena şi Roma, dr. Iuliu Hossu s-a făcut cunoscut mergând îndrăzneţ pe drumul afirmării milenarei dorinţe de descătuşare şi unire a poporului nostru. Fără să tranzacţioneze cu conştiinţa, n-a ocolit cărările ce-l duceau spre temniţi ori spre moarte pentru vina că rostul său duhovnicesc şi-l confunda cu oamenii satelor transilvane robite.

Stăpânit de orgoliul înalt – de care nu-i place să-i aminteşti dar care a rămas! – orgoliul neamului său, nu s-a lăsat prins în cătuşele tăcerilor impuse de oficialitate[3] ci a rostogolit întotdeauna – în faţa Casei Magnaţilor, a marilor demnitari politici ori în a habsburgului înşelător – granitul adevărurilor despre neamul ce dorea „acum ori niciodată” să-şi „croiască altă soartă”.

Atitudinea sa, lupta purtată, i-au impus prezenţa activă la făurirea Actului de la 1 decembrie 1918, act nimbat de legendare străluciri. Alături de atâţia alţii azi dispăruţi, dr. Iuliu Hossu a oficiat la altarul eternităţii româneşti, în faţa milioanelor de ardeleni – prezente cu gândul ori aievea -; a rostit dogma supremă a Unirii; a dat măreţie epică acelor zile pline de lumină.

Mai târziu, în anii cedărilor fără nume, din 1940, vlădicul a rămas sub ocupaţia hortystă, lângă poporul şi intelectualii credincioşi drumurilor de sacrificii, menţinând nestinsă flacăra speranţelor pentru întregirea ce a venit în vârful baionetelor eliberatoare. A cutreierat neobosit toate satele rămase sub ocupaţie, atrăgându-şi ura claselor stăpânitoare care pun la cale, in 1942, un atentat împotriva sa, iar în primăvara lui 1944 un grup de tineri şovinişti, îl atacă în plin centru al Clujului, scuipându-l, maltratându-l.

Fruntea senină – pe care o regăsim azi după două decenii – a înfruntat atunci puhoiul fanatismelor hortyste, privind cu încredere spre viitor.

… Suntem azi la Cernica, chilia de retragere, de odihnă, în faţa aceleiaşi frunţi. Ne simţim intimidaţi. Nu ştim să deschidem portiţa vorbei spre împlinirea dorinţei colectivului de redacţie al revistei. Ştim din păţania altora că bătrânul vlădică este ostil povestirii amintirilor din anul Unirii – pâine sfântă care nu se cuvine atinsă de vorbă profană. Încercăm:

– Aţi împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte …

– Sunt într-al 51-lea. Am fost învestit în scaunul vlădiciei de Gherla în noiembrie 1917, când am părăsit – cu inima sfârtecată – misionarismul din spitalele Monarhiei unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniţi pe fronturi. De acolo ca şi de acasă ştiam supremele dorinţe ale neamului: „unirea cu Ţara prin voinţa Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta în taină conducătorilor noştri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băseşti, Mihali, Vaida, spunându-le că toţi aşteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele.

După învestitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară; vrea dreptate! M-a ascultat. Dreptate nu i-a făcut. Şi-a luat-o singur!

– Acum 50 de ani!

– Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.

– Cum îl reţineţi?

– Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptăţii, de veacuri aşteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit că se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruinţă a Adevărului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferinţa mileniului cu credinţa tare în dreptatea lui.

Este ziua sfântă a sufletelor româneşti, semn al înălţării României, una şi nedespărţită, pe temei de Dreptate şi Adevăr. Ziua Unirii reabilitează pe toţi aceia care au luptat, care au fost stigmatizaţi cu vorba de „trădători de Patrie”, dar care s-au sacrificat pentru Unirea Românească din cetatea lui Mihai Viteazul, marea apoteoză a martirilor.

– Preasfinte părinte, noi am recitit nu de mult cuvântarea rostită de Sfinţia Voastră la Alba Iulia şi …

– A, da … Am cuvântat şi eu la împlinirea voinţei Domnului în mijlocul elanului anonim …

– Veneaţi, ca toţi cei de atunci prezenţi la măreaţa adunare, din lumea de energii, de conspiraţii şi suferinţe, cerând cuvânt istoriei.

– Asistam, optimişti şi senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da … îmi amintesc … Afară, cât era întinsul sta poporul românesc, peste o sută de mii, aşteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeşului:

– La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire.

– Că bine spui fraţia ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar şi ieşim braţ la braţ să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremuraţi lângă steagul cel mare şi sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin şi omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniţi Horia şi Cloşca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunţile senine ale imensei mulţimi, apoi încep cu inspiraţie de dincolo de mine, robul:

– Acesta-i ceasul Dreptăţii! fraţilor întru neam! Braţele îmi erau ridicate să cuprindă şi cerul şi pământul. În slăvi, dincolo de frunţi spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunţile:

– Vă amintiţi de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge?

Vă aduceţi aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?

– Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem! mi-au răspuns sute de glasuri.

– Ei bine, ceasul acela a sosit!

– Unire, unire! legăna valul viu.

Părintele Hossu se opreşte din vorbă iar noi încercăm să reconstituim, din puţinele fragmente fotografice ştiute, peisajul izbucnirilor entuziaste ale istoriei de atunci, îmbrăcată în haină ţărăneasca, stârnit de un popă românesc, sprijinit în cârja vlădicească; rostea prin vorbă biblică, împlinirea destinului transilvan.

– M-am gândit, continuă episcopul, la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, şi am rostit pentru mulţime:

– Da, fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit. Ochii voştri lăcrămează fericiţi că văd şi urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultaţi!

Şi le-am citit apăsat actul Unirii.

La sfârşit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale:

– Ne unim! Ne unim! Şi plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!

– Eu le-am spus iarăşi: Fericiţi sunteţi voi fiilor care pentru vecie pecetluiţi Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credinţa poporului său. Dreptatea şi Adevărul sunt la temelia României unite!

Aşa a fost …

– Îngăduiţi-ne o întrebare: Ce semnificaţie avea hotărârea?

– Hotărârea este magna-charta libertatum; arată sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de conştiinţă a unui popor întreg. Ea – şi e bine să ştiţi aceasta! – este izvorul luminos al principiilor pe care azi le găsim solemn codificate în constituţie. Vă amintiţi ce se hotărâse – între altele – la Alba Iulia?

Noi bătrânii o ştim ca pe un text biblic: „Egala îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat”. Era unul dintre principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamat de adunarea naţională de la 1 decembrie 1918.

Constituţia noastră spune că libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor. Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Exercitarea cultului este garantată de Constituţie.

Eu, Episcopul de Cluj-Gherla, vă spun acum, când am 84 de ani, că sunt mândru de România de azi! Ea a căpătat numele mare şi cinstit pe care nu-l are nici o altă ţară latină de baştină, cum suntem noi. Sunt mândru că România nu mai este adverb ci substantiv: România, republică socialistă …

Spun asta şi pentru paginile publicaţiei din Cluj Steaua.

Şi vă mai spun – pentru că n-am ascunzis în inimă – că acest întâi decembrie este – după părerea mea – întunecat de măsura din 1 decembrie 1948 luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluţia din 1848 şi 30 de ani de la aceea din 1918 – acestea acţiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credincioşii luptători ai Bisericii. Convingerea mea este că nu va trece mult până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală.

La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii, să fie rănită Constituţia Ţării în ceea ce are mai profund, mai uman.

Aniversarea trebuie să îmbrace deplina haină a luminei; să poarte adevărata pecete a autenticităţii erei pe care noua constituţie o consfinţeşte; să fie îndreptată nedreptatea.

– Care sunt factorii determinanţi ai Unirii?

– Poporul! El a pregătit Unirea. Toţi, până la unul, ştiau că sunt români; că România liberă este doar peste crestele Carpaţilor; că toţi românii trebuie să fim la un loc.

Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitaţii canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temniţele şi lagărele sub strânsori de lanţuri. Noi încercam să ducem mângâiere şi tărie de speranţă în puterea Dreptăţii divine.

Într-un sat cu fii de ai mei, mă întâmpină în faţa bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoţia vorbei rostite tare:

– Binecuvântă-ne părinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colţul de năframă pentru Unirea cu România.

– Taci, fiica mea, i-am spus cu o duhovnicească dojană.

– Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid doare. În faţa preasfinţiei tale ea, inima, trebuie să se deschidă!

Aveam deci – şi trebuie să avem! – cu toţii inima deschisă şi azi. Unirea e a noastră, a tuturor Românilor. Aşa era poporul! Îmi vine aminte şi o altă întâmplare:

Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisa Pişta împreună cu Toader Mihaly la Carol I spre a stărui ca România să rămână neutră. La ieşirea de la rege, unchiul întâlneşte pe Nicu Filipescu:

– Ce să spunem dle ministru lui Pişta?

– Nimic! Vom trimite vorbă prin 600.000 baionete!

– Aşa? Apoi Dumnezeu să le dea sănătate. Noi vom tăcea molcom!

Aşa erau popii în misiuni diplomatice!

Zâmbim la înţelesul adânc al vorbelor rostite de antecesorul în scaunul episcopiei de Gherla al episcopului dr. Iuliu Hossu.

Îndrăznim apoi o nouă întrebare:

– Vă amintiţi de împrejurările prezentării actului Unirii la Bucureşti?

– Eram patru: Goldiş, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeş şi cu mine. Ne-am urcat într-un … tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne aşezaţi în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coşului ce înfrunta urcuşul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploieşti ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obţine drum liber spre capitala izolată de restul ţării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele şi unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la Bucureşti, ne-a aşteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteţi aşteptaţi să sosiţi de 1000 de ani. Să nu ne mai despărţim niciodată. Bucuria nu era a unei generaţii ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credinţa de unire.

Bătrânul episcop Hossu continuă cu vorba domoală povestirea din anii aceia. Din spusa lui, reconstituim înaintarea delegaţiei pe uliţele capitalei de atunci. Nu erau doi popi însoţiţi de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferinţelor, al speranţelor şi al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanţuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulţimea era alături de cei în modeste reverenzi şi sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei româneşti prăbuşiţi năprasnic în nemurire.

Priveam în adâncul ochilor albaştri ai episcopului: păstrează lumini de jăratec peste fior de amintire. Cei prezenţi am dispărut parcă din chilia mănăstirii. El îngenunche în faţa crucifixului pierzându-şi sufletul în elan de mistică pietate.

După câteva momente continuă ca la un sfârşit de dramă, o sfielnică rugă.

– O, doamne! cum trăieşte în mine marea şi sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspiraţiilor naţionale, în cetatea de scaun a voievozilor ţării româneşti! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-şi pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania; vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alţii presărau flori cine ştie de unde aduse din Bucureştiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toţii răbufneau în strigăte de necontenită bucurie.

Venea Transilvania!

Ardealul, Ardealul ne cheamă! Noi cei patru duceam pentru vecie voinţa de Unire. Totală!

Stăteam toţi patru încremeniţi. Priveam cerul senin, a pierdută, a mistică binecuvântare şi, – doamne, doamne!, – curgeau şi lacrimile noastre din căldură de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat!

… Episcopul pare obosit. Nu îndrăznim să-i punem vreo întrebare. Dar el continuă cu vocea şoptită, pentru noi numai:

– Veşnicia mi-a dat şi mie paharul bucuriei. Sunt recunoscător lui Dumnezeu şi neamului. Azi, de aici din locul de singurătate, binecuvânt pe toţi cei din viaţă, participanţi la marele act din 1918, pe nepoţii şi strănepoţii lor; binecuvânt satele şi oraşele iertând greşiţilor şi nevoind să supăr pe nimeni nici în vis. Dumnezeu să-i împărtăşească pe toţi din jertfa milei şi laudei.

Îmbrăţişez fierbinte pe toţi, în aceşti ani de pe urmă ai vieţii mele, prin smeritele mele rugăciuni. Păstraţi-vă cu toţii credinţa în Adevăr şi Dreptate.

Petronela Negoşanu şi E. Boşca-Mălin

 

[1] Numele mănăstirii este greşit. Episcopul avea domiciliul obligatoriu la Căldăruşani.

[2] Pe marginea unui note informative, în conţinutul căreia episcopul era considerat a fi „printre primii exponenţi ai unor personalităţi din Transilvania participante la evenimentele legate de Unire”, un ofiţer superior de securitate notează: „Nu este aşa. Hossu era un element periferic atunci şi nu a avut niciun rol deosebit. Mai documentaţi-vă!”

[3] Nota Securităţii: „fără a preciza în ce epocă”

<img class=”alignnone size-medium wp-image-767″ src=”http://revisteaua.ro/wp-con…” alt=”” width=”200″ height=”246″ srcset=”http://revisteaua.ro/wp-con… 200w, http://revisteaua.ro/wp-con… 1476w” sizes=”(max-width: 200px) 100vw, 200px”/>

Drumul unui document de timp

Aurel Rău

 

Sunt solicitat să scriu câteva rânduri la publicarea unui interviu, pe care l-am solicitat, la rându-mi, şi i-a fost luat episcopului Iuliu Hossu, pentru a fi publicat în Steaua, în urmă cu 50 de ani. O potriveală de mai presus de noi: atunci, textul trebuia să apară în numărul 11 din 1968, al revistei, cu o lună înainte de sărbătorirea unui semicentenar, de la Marea Unire; iar acum, pentru că atunci a fost interzis, urmează să fie publicat în revistă înainte cu un an de la împlinirea, în 1 decembrie 2018, la o sută de ani de la acelaşi mare, naţional, eveniment.

Alăturat, în articolul „Amintiri – Evocări”, semnat Gelu Hossu, sunt restabilite fapte, în mod judicios, cât datele au permis, despre care multe nu am ştiut, şi în marginea cărora unele completări îşi pot avea şi ele rostul, după cum restabiliri ar mai încăpea, sau ar putea pasiona.

Interviul trebuia să facă parte, în calculele redacţiei, dintr-un grupaj de mărturii ale unor contemporani cu cele întâmplate, împreună cu o varietate de unghiuri, în climatul de oarecari deschideri pe care îl marca în an Primăvara de la Praga. Nu-mi amintesc strict cum ideea s-a născut, dar odată conturată promitea să fie mai mult decât proiectaserăm: să avem în demersul nostru evocativ glasul unuia dintre implicaţii direct, care a dat expresie în Adunarea din Alba Iulia, estimată la peste o sută de mii de participanţi, Declaraţiei Unirii. În acest fel explicându-se şi o posibilă exclamaţie a mea: „o bombă peste capul Patriarhiei din Bucureşti” – în care cuvântul „patriarhie” e desigur un eufemism. Fiindcă se spune că m-aş fi adresat lui George Sbârcea pentru plinirea gândului, nu e imposibil ca lucrurile să fi stat aşa, în numărul pe iulie, din 1968, al revistei l-am avut colaborator cu un articol despre Victor Papilian, iar în 1967 cu amintiri despre Victor Ion Popa. Nu e exclus ca el să fi fost cel care i-a recomandat pe Emil Boşca-Mălin şi Petronela Negoşanu. Doar că lucrurile nu se vor fi petrecut chiar în termenii folosiţi: eu să-l fi rugat să meargă la distinsul ierarh, aflat, la mănăstirea Căldăruşani, în „domiciliu supravegheat”, iar el să refuze („în urma refuzului”). Dacă nu cumva cei doi „ziarişti” s-au propus singuri, cum ei sunt publicaţi în Steaua, Boşca-Mălin cu un articol despre un poet Antonio Cossimelli, cântăreţ al Ţării Năsăudului şi faptelor de arme grănicereşti. După cum trebuie să mai fie luată în calcul şi o relaţie de colaborare mai apropiată cu un grup de istorici clujeni „mai tineri”, grupaţi la Institutul de Istorie din Cluj, din partea cărora veneau adesea sugestii de abordări mai nuanţate în probleme de istorie modernă, aşa fiind şi o receptivitate a revistei la cercetările şi interpretările de un orizont nou ale unui nord-american Keith Hitchins, în materie de istoria României, care va deveni membru al Academiei Române. Îmi amintesc că pentru aducerea textului la redacţie cei doi autori au venit, cu sentimentul unei împliniri, parcă din Sibiu, şi că i-am rugat să aştepte până l-am citit, într-o emoţie, în secretariatul redacţiei, printr-un joc de umbre şi de lumini. Moment când voi fi aflat şi că nu poate fi vorba de vreo modificare sau „stilizare”, din unele raţiuni. La fel, fiind posibil ca această vizită să fi fost urmarea unei alte întrevederi, când planul numărului era în pregătire.

De asemenea îmi amintesc că ne-am pus mari speranţe în reuşită, se vorbea, entuziast, în diferite medii culturale, inclusiv ca de o îndrăzneală faţă de un „partid părinte”, unii mai imaginativi afirmând că se chiar pregătesc gesturi mai de curaj în politic, de aceea voi fi spus, poate, că la nevoie îi pot ruga şi pe ardelenii bucureştenizaţi, prieteni, amintiţi, ca mai apropiaţi de locurile de decizie, să pună în temă pe cine ar fi cazul – încât să ofer „garanţii”. Ne făceam iluzii, mulţi, dar ceasul nu era sosit, cum se va vedea. În primul rând, să poată fi acceptată fraza, ca un deziderat, despre „Biserica Blajului”, referirile toate la ea, care în consecinţă ar fi urmat să transforme într-un subiect de discuţie ceva ce în 1 decembrie 1948 fusese pecetluit prin aşa zisa reformă religioasă, la numai un an de la Tratatele de Pace de la Paris, cu zone precise de separări între Est şi Vest, când în politica din ţară era implicat nemijlocit „marele învingător” din al doilea război.

Grupajul cu mărturii, în schimb, intitulat, ca şi articolul de acum, „Amintiri –Evocări”, mai mult gesturi de condei, a putut trece cu bine, nepunând probleme de un ordin special, susţinut de autori ca Victor Eftimiu, un militant în genul său, nu numai prin artă dramatică ci şi prin articole publicate în presa franceză a vremii, ca în Le Figaro, pentru Unire; criticul Perpesicius, cu „Suveniri ardelene”, venit din Vechiul Regat, asemenea unor Cezar Petrescu şi Adian Maniu, să contribuie la dezvoltarea presei româneşti imediat după 1918; Eugeniu Sperantia, vorbind de organizarea Universităţii clujene în anii 1920; un istorician al medicinei Valeriu Bologa, vorbind de dascăli ai săi braşoveni, cum şi de cercurile de intelectuali români din Viena, unde a fost elev şi student, care au militat pentru Unire; și nu pe ultimul loc un Ion Clopoţel, fost redactor şef al ziarului Românul, care a jucat însă şi un rol în desfăşurarea lucrărilor, răspunzând de probleme de presă, „din cetatea lui Iancu Huniade și Mihai Viteazul”. Numai că revista a fost lipsită de mărturia cea mai din interiorul faptelor, care le-ar fi reînviat în spiritul lor şi în litera lor cea mai conformă. Şi care în Steaua vede lumina tiparului abia acum.

O consolare, pentru lucrul redacţional propriu-zis, cât aceasta putea fi, constituindu-l faptul că în cele din urmă nu a fost afectată componenta de număr gândit monografic, la care au contribuit şi multe alte colaborări, unele de referinţă dincolo de aniversar. Ca un eseu de profesorul universitar Nicolae Mărgineanu, fost condamnat politic, „Periplu transilvan”, periplu în istoria, filosofia şi cultura ardeleană, având în centru Unirea, care s-a făcut „sub semnul ideilor individualiste din Revoluţia Franceză şi Americană”, şi în care, în reluarea unor termeni blagieni, „revoluţia naţională din cultura majoră şi cea socială din cultura minoră se întâlnesc”; un articol de Gavril Istrati, profesor universitar ieşean, „Şcoala Ardeleană şi rolul ei în formarea limbii noastre literare”; un capitol dintr-un serial „Însemnări despre Dacia (XI)”, al lui Constantin Daicoviciu, despre numele oraşului Cluj, în care e stabilită originea, cu dovezi etimologice, „potriviri toponimico-arheologice”, pre-maghiară, a numelui, „care ne serveşte şi un alt argument istoric în favoarea continuităţii românilor în Ardeal”; un articol de Negoiţă Lăptoiu, „Unele aspecte ale artelor plastice în Ardeal înainte şi după Unire”; un florilegiu de extrase din presa vremii, despre Unire, al lui G. Bulgăr; un studiu „Icoanele pe sticlă şi xilogravurile din Transilvania”, de Ion Mușlea, fundamental în domeniu, rămas inedit până după moartea folcloristului, admis, în urma unor stăruinţi, să apară, în acest context; un alt eseu documentaristic, „Carmen Transilvaniae”, de Emil Manu, relatând despre scriitorii români care au luptat în primul război mondial, încheiat cu această metaforă din Lucian Blaga: „Într-o seară de decembrie, trupele mult aşteptate şi-au făcut intrarea în sufletul cetăţii. Entuziasmul şi bucuria populaţiei s-au manifestat într-o horă uriaşă, ce-şi spărgea cercul, încolăcindu-se în spirală, după metoda nebuloaselor cereşti”. Şi mai multe ilustraţii, alese în spiritul întregului: o fotografie a redacţiei ziarului de front România, cu Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Minulescu; şi alta a locului „unde a fost spânzurat Apostol Bologa”; altele, patru la număr, cu biserici, ca „Pagină din Liturghierul de la Feleac, ctitoria lui Ştefan cel Mare”, o „cădelniţă” executată de un meşter braşovean pentru Constantin Brâncoveanu, sau „Biserica din Densuş”, unde „blocurile de piatră care se văd în partea inferioară sunt de la edificiile romane din Ulpia Traiana”.

Privitor la afirmaţia despre articolul din deschiderea numărului, de Constantin Daicoviciu, trebuie spus că nu a fost impus de către nimeni. Va fi fost cerut, din redacţie, cu deferenţa de rigoare, dintru început. Articol care va fi fost paginat odată cu întregul număr pentru a fi trimis mai departe, deci şi cu interviul. Etichetarea „sintagmele oficiale ale naţional-comunismului ceauşist”, nesocoteşte un adevăr de timp, aşa cum a fost. Dacă formulările, scoase din context, în ghilimele, sunt „ceauşiste”, ele sunt mai de grabă să apere de Ceauşescu însuși. Unirea din „voinţa maselor populare” e cea din voinţa tuturor românilor din Ardeal; „calea nestăvilită a progresului” numeşte într-un alt mod o legitate care a permis ca pentru invocarea dreptului naţiunilor să fie înlocuit glasul armelor prin cel al cuvintelor – Andrei Mureşanu, publicist, spusese „eu mă ţin de clasa progresiştilor”. În text fiind dezvoltat un deziderat şi din „Un răsunet”, când se spune, de pildă: „Unul din aceste momente remarcabile şi cruciale pentru istoria naţiunii române, şi a naţiunilor din zona răsăriteană a continentului nostru, e cel legat de neuitata dată de 1 decembrie 1918, pildă şi model, pentru toate neamurile subjugate, de voinţă dârză a poporului român din cuprinsul monarhiei habsburgice de a-şi croi a o altă soartă”. Dar profesorul arheolog îşi alge şi elemente de vocabular din arsenalul disciplinei ştiinţifice proprii, cu o tandreţe: „Ajunge să amintesc aici datele indelebile din memoria umană legată de lupta grecilor antici pentru libertate”, „Exemplul de la kalendele lui decembrie sporeşte în măreţie”, „hotărîrea de la Alba Iulia se înscrie printre acţiunile săvârşite în sensul istoriei şi al legilor ei”.

Desigur, lămureşte atâtea, articolul de însoţire a interviului. Un merit fiind şi acela de a te ajuta să arunci o privire în interiorul unui mecanism, dacă e să scrutezi etapele parcurse până în ora premergătoare tiparului, devenite şi ele istorie. Etape care ar putea fi estimate cam cu acest desfăşurător: în 22 octombrie, are loc întâlnirea, preconizată pe „la începutul lunii”, pentru interviu, la Căldăruşani; în vreo două zile, cei doi „ziarişti” „prelucrează şi stilizează” textul, şi după alte vreo două zile îl aduc la Cluj; cu pregătirea pentru tipar şi întregul proces tehnic, mai trecând vreo trei-cinci zile; ca prin 2 noiembrie, când e acordat un alt interviu, paginaţia numărului să fi şi ajuns la Direcţia Presei. Într-o a doua etapă, intrând în scenă un ofiţer de securitate, care se adresează Direcţiei Presei pentru obținerea unei copii, exprimând şi părerea că publicarea trebuie să fie oprită dacă textul ar ridica „anumite probleme care ar dăuna sărbătoririi”. Când, însă, parcă s-ar fi dat şi un „rezultat”, pentru că va veni și acest alt moment, pe care poţi să-l situezi prin vreo 15 noiembrie, al unei „note” ţinând de un nivel mai înalt: „Consiliului Securităţii Statului”. Aici, stabilindu-se că articolul „dăunează”, din moment ce se vorbește de nevoia „refacerii”, „în sensul respectării adevărului istoric”. Dar în frază intervine ceva şi mai interesant, ascuns în expresia: „ar fi necesară sesizarea Direcției Presei”. Pentru posibilitatea observării acestui ceva, trebuind re-privit întregul pasaj: „găsim că e necesară sesizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, să propună conducerii redacției”. Din care reiese că adresarea este către o altă instanţă, superioară Direcţiei Presei, şi care singură poate avea căderea de a „sesiza”. Autoritate care nu poate fi alta decât Secţia de Propagandă de la Comitetul Central al Partidului. De unde să poţi deduce, desigur greşit, că hotărârile în atari probleme se pot lua de către acest Consiliu, transmise apoi respectivei Secţii, ca aceasta să le transmită, ca ale ei, serviciului cenzurii. În realitate, decizia a fost luată la Comitetul Central, de presupus de către secretarul cu propaganda al Comitetului Central, ca un indiciu că o schimbare a survenit în nişte calcule „la vârf”.

Dar textul, în sine, mărturie de istorie şi atitudine a unui om pentru istorie, apărând în Steaua abia după ce a mai fost publicat în 2016, în volumul Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securităţii! Cu valorile şi frumuseţile lui, pe care cititorii noştri, numeroşi şi prin abonamente, de ordinul miilor, judecând după tiraj, nu l-au putut avea sub priviri; la ei făcând referinţă şi aceste cuvinte, de o complexă semnificaţie: „Azi de aici, din ceasul de singurătate, binecuvânt pe toţi cei din viaţă, participanţi la marele act din 1918, pe nepoţii şi pe strănepoţii lor” (subl. n.).

Valori şi frumuseţi, pe care le pot reda şi alte două pasaje, unul Adunarea din Alba, unde prelatul cu crucea în mână, „cu braţele ridicate să cuprindă cerul şi pământul” (care îşi va aminti că „timp de trei ani” a fost „preot militar pentru zecile de mii de români răniţi pe fronturi”, şi „de acolo ca şi de acasă” ştia „supremele dorinţe ale neamului”, pe care le comunica „în taină conducătorilor” români din Ardeal, „spunându-le că toţi aşteaptă doar semnalul care nu întârzia să vină”), a întrebat „frunţile” spre el „îndreptate”, ale foştilor soldaţi: „– Vă amintiţi de zilele de întuneric când vă prevesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge?”. Iar aceştia i-au răspuns, ca din începuturi de creştinism: „– Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem!”. Scenă finalizată astfel: „M-am gândit (…) la Hristos, la spusa lui, adresată apostolilor, şi am rostit pentru mulţime: – Da fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit (…). Ascultaţi! Şi le-am citit apăsat actul Unirii”. Şi un al doilea pasaj, despre deplasarea la Bucureşti, a unei delegaţii, pentru a prezenta regelui Ferdinand marele act: „Eram patru: Goldiş, Alaxandru Vaida, Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, şi cu mine. Ne-am urcat într-un tren… special, compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă comandată cu stânjeni de lemne aşezaţi în tenderul ce ne adăpostea de fumul gros (…). A doua zi, la Bucureşti, ne-a aşteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteţi aşteptaţi să sosiţi de o mie de ani”.

Textul putând fi citit şi într-o altfel de cheie. Când să-ţi propui acest posibil scenariu: ideea unei comunicări printr-un memoriu indirect s-a putut ivi într-un cadru mai larg, al unei confesiuni, după ce, dinspre reprezentanţi ai autorităţilor, se va fi manifestat intenţia de a-l avea pe episcop ca „invitat oficial” la „grandioasele manifestaţii”; iar el a pus condiţia unei reveniri asupra măsurii de interzicere a Bisericii „tăcerii”. Şi în care cadru, când încă se mai purtau discuţii prin „reprezentanţii Departamentului Cultelor”, s-ar fi putut spera la mai mult, sau crede în şansele unei fie şi simulate negocieri – mijlocul putându-l oferi un text scris, în care dezideratul să fie într-un mod public exprimat. Poate şi cu ceva dintr-o politică a paşilor mărunţi.

În care scop sunt desemnaţi oameni potriviţi, cu studii juridice, şi cu experienţa scrisului, în cunoştinţă de subiect. Aceştia chemându-se, totuşi, că au în vedere în principal „evocarea marelui eveniment”, din moment ce se spune: „arhiereul acceptă propunerea ziariştilor cu condiţia ca…”, respectiv „să fie amintit momentul 1 decembrie 1948 (desfiinţarea Bisericii Greco-Catolioce)”. Condiţie, nu oricum, ci, în termeni juridici, ca o „clauză”, „a cărei îndeplinire va trebui verificată, înainte de publicare, de preotul Ion Costan”, prezent de asemenea la Mănăstirea Căldăruşani. De unde, expresia, cu o schimbare de adresă: „un grup de condeieri ardeleni ne-am dus la mănăstirea Cernica”. Schimbarea în text a numelui locului putând fi doar o condiţie pusă de către cine va fi a aprobat vizita, dacă e să observi ce se afirmă despre o altă vizită, a lui Ion Dumitru-Snagov: „este obligat (acesta, n. n.) să păstreze cursul discuţiei «în limitele stabilite de organele de stat»”. De o greşeală, cum e lăsat să se înţeleagă, inexplicabil, într-o notă de subsol, neputând fi vorba. Încât să pui şi în legătură cu acest fapt cuvintele care urmează (după „Cernica”): „chilia de retragere, de odihnă”; şi să-ţi spui că nu numai dintr-o firească, mare smerenie, „în faţa” frunţii gazdei („faţa aceleiaşi frunţi”) e încercat un fior, cum după ele vine expresia: „Ne simţim intimidaţi”. Urmate de altele, şi ele cu un tâlc: „Nu ştim să deschidem portiţa vorbei spre împlinirea dorinţei colectivului de redacţie al revistei”. Pentru o asociere şi a oamenilor de aici, în lucrare.

Dialogul, urmând unei succinte caracterizări a celui intervievat, va respecta strict coordonatele stabilite, sau va evolua între cele două date (1918 şi 1948), întoarceri în timp, dar şi suport unei pledoarii, ca din oratori antici. Coordonate care se vor împleti mereu, ca nişte cărări, dintr-un mental poetic ardelean, „care duc” la o „moară”. Încă din primele două fraze, primele două aliniate ce deschid textul, în formulările: „unul dintre marii făuritori ai Unirii” şi „Episcopul (…) a rămas indestructibil legat de Biserica românească a Blajului”; unităţi contopite, în cel de al treilea aliniat, astfel: „Numele lui (…) se înşiruie în rândurile marilor luptători pentru biserică şi eliberarea poporului”.

Aici impunându-se a fi observată folosirea exprimărilor cu dublu sens, parcă spre a irita mintea unui supraveghetor stând la pândă. După expresia „eliberarea”, alternând sensul propriu cu sensul figurat, următoarele două: „fără să tranzacţioneze cu conştiinţa, n-a ocolit cărările ce-l duceau spre temniţi”, „nu s-a lăsat prins în cătuşele tăcerilor impuse de oficialitate – în faţa (…) marilor demnitari politici”. Tendinţă ce va fi desigur amendată, prin sublinierile din partea „organului de stat”, şi care se va asocia afirmaţiilor pe faţă, tranşante, care-l vor face pe preotul „nerevenit”, să considere „că articolul celor doi nu va fi aprobat de Direcţia Presei”.

Şi se încheagă şi prima întrebare, în aceşti termeni ocolitori: „Aţi împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte…”. Cuvinte ce determină, întâi, această relatare: despre cum, „episcop tânăr de 32 de ani”, ivindu-i-se prilejul de a-l vedea pe împăratul, însinguratul cu domiciliu „supravegheat”, de acum, i-a vorbit de un popor „sortit nimicirii”. Şi care cunosc această întorsătură: „M-a ascultat. Dreptate nu i s-a făcut. Şi-a luat-o singur”, „în anul Domnului 1918”. Întrebare (despre acest an), sunând astfel: „– Cum îl reţineţi?”. La care, intrarea pe componentul condiţiei puse din pornire, o concentrare a gândului numai pe scop, se şi află în plină desfăşurare, desfătată, strălucind: „anul” e unul „al împlinirii Dreptăţii”, e „un ceas de lumină” „revărsată din veacuri”, şi „de biruinţă a Adevărului”, aceste două concepte. Sau: „semn al înălţării României, una şi nedespărţită, pe temei de Dreptate şi Adevăr”. Amândouă, ca şi cuvântul „lumină”, venind în continuarea a ceea ce se spune în introducere, despre o „linia trasată de întâiul episcop Inocenţiu Micu”, întemeietorul Blajului cultural, personaj cu care începe un capitol al literaturii române care-i Şcoala Ardeleană, o mişcare de idei propunându-şi o operă de iluminare, şi umblând, în relaţia cu Roma, la componenta latină a începutului românilor în Dacia, ce îşi fac, pe acest temei, un argument de continuitate. Nu mai e necesară decât o a doua întrebare: „Ce semnificaţie are hotărârea?”, ca răspunsul „Hotărârea este magna charta libertatum”, să se deschidă în formularea, în fine punct ţintit-punct lovit: ea proclamă «Egala îndreptăţire şi deplină liberate confesională pentru toate confesiunile din Stat».

Moment în care pledoaria e la capătul ei. Întâi un enunţ: în documentul Unirii „libertatea confesională” era „unul dintre principiile fundamentale” care au contribuit la „alcătuirea noului Stat Român”. Apoi, venindu-se în clipă, lucrul ce mai lipseşte e doar un recurs la logică formală, un aproape silogism, pe care-l servesc trei propoziţii luate din constituţia în curs – şi care, reformulat, ar putea consta din aceste două premize: 1. „Exercitarea cultului este garantată de Constituţie”; 2. Biserica Greco-Catolică e un cult; şi concluzia: 3. Biserica Blajului nu poate fi interzisă”. Modalitatea aleasă mijlocind această aşezare la o masă de tratative.

Şi când să crezi că asişti la chiar încheierea unui contract, între autoritatea, partea, politică, presupusă ca reprezentată prin serviciile care au a da aprobarea publicării, şi partea, reprezentanţa religioasă, care poate declara, ritos: „Eu, Episcopul de Cluj-Gherla, vă spun acum, când am 84 de ani, că sunt mândru de România de azi!”, „România, republică socialistă”. Contract, la semnarea căruia revista urmând a publica textul trebuie să fie şi ea de faţă, nu doar ca un notar public – făcându-i-se această nominalizare, între pereţii unei chilii: „Spun aceasta şi pentru paginile publicaţiei din Cluj Steaua”.

Din păcate, regimul dictatorial, în lanţuri de lagăr, n-a putut trece acest examen, de epocă, şi să onoreze, pe fond, premiza majoră din silogism. Respectiv să scutească constituţia României din anul de deschideri 1965, încă în tipul propriei ei vieţi (în pledoaria superbă s-a spus şi mai bine: „nu trebuie rănită Constituţia ţării în ce are mai profund, mai uman”), de o, formal, minciună, care pune într-o postură delicată propoziţiile ultime din articolul ei „30”: „Libertatea exercitării cultului religios este garantată”, şi „Cultele religioase se organizează şi funcţionează liber”.

Totuşi resursele vor fi multe, de curaj, al unui luptător, ca, în faţa unui negociator presupus, ori în imposibilitate de a se sustrage unei proprii naturi, să rişte această atenţionare, într-o ritualitate a cifrelor, în cuvinte ca din Scripturi: „Şi vă mai spun (…) că acest întâi decembrie este (…) întunecat de măsura din 1 decembrie 1948 luată la 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluţia din 1848 şi 30 de ani de la aceea din 1918”. E drept, mai lăsând loc speranţei: „Convingerea mea este că nu va trece mult până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală”.

Şi, să-i privim şi pe cei trei martori ai scrierii unui document pentru viitor, „condeieri”, în faţa cărora sunt spuse aceste cuvinte, toţi trei foşti condamnaţi politic, un jurist, fost redactor la ziarul „Curentul”, numit de Iuliu Maniu şef cu presa în Partidul Naţional Ţărănesc, o autoare a unui volum de nuvele Am ucis albatrosul, avocată pledantă şi colaboratoare, în Clujul interbelic, la revista Symposion, dar şi la Revista Fundaţiilor Regale, şi un fost director al publicaţiei bistriţene Săptămâna, unde puteai citi, în anii Ardealului cedat, şi o rubrică de vorbe cu tâlc, intitulată „Paza gurii”, semnată de un enigmatic „popa Costan” – toţi trei spunând: „Priveam în adâncul ochilor albaştri ai episcopului: păstrează lumini de jăratec peste fior de amintire”.

Lucruri dintr-un veac dus, în care, în preajma unui crucifix, un neîngenunchiat, fost membru de onoare al Academiei Române şi fost senator de drept în Parlamentul României Mari, care peste un an de la semicentenar va fi numit, de către papa Paul al VI-lea, cardinal, se roagă: „O doamne, cum trăieşte în mine sfânta ta bucurie”; „Îmbrăţişez fierbinte pe toţi în aceşti ani de pe urmă ai vieţii mele”; „Osana pentru Transilvania”; „Păstraţi-vă credinţa în Adevăr şi Dreptate!”. Iar în Sala Unirii, în Alba Iulia, spune: „La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm buna vestire!”.

 

Amintiri – Evocări

Gelu Hossu

La începutul lunii octombrie a anului 1968, redactorul şef al revistei Steaua, Aurel Rău, îi trimite o scrisoare faimosului jurnalist şi compozitor George Sbârcea[1], prin care îl roagă să se deplaseze la Mănăstirea Căldăruşani, pentru a realiza un interviu cu Episcopul Iuliu Hossu. În urma refuzului lui Sbârcea, la recomandarea acestuia, Aurel Rău decide să redistribuie misiunea interviului publiciştilor Petronela Negoşanu[2] şi Emil Boşca-Mălin[3], colaboratori ai revistei. Materialul este programat pentru publicare în preajma aniversării a 50 de ani de la Marea Unire şi a grandioaselor manifestaţii care se vor desfăşura la Alba Iulia, oraşul în care, potrivit unor zvonuri, Episcopul Iuliu Hossu ar urma să revină în calitate de invitat oficial[4].

În data de 22 octombrie, Emil Boşca-Mălin şi Petronela Negoşanu intră pe poarta Mănăstirii Căldăruşani alături de preotul greco-catolic „nerevenit” Ion Costan, sperând să obţină din partea arhiereului acordul pentru realizarea interviului. Episcopul acceptă propunerea ziariştilor, cu condiţia ca pe lângă evocarea marelui eveniment să fie amintit momentul 1 decembrie 1948 (desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice), clauză a cărei îndeplinire va trebui verificată înainte de publicare de Ion Costan, căruia arhiereul i-a oferit calitatea de biograf personal[5].

După o săptămână de la acordarea interviului, în seara zilei de 2 noiembrie 1968, Episcopul Iuliu îl primeşte la mănăstire pe istoricul Ion Dumitru-Snagov, a cărui vizită a fost anunţată cu câteva zile în urmă de Ion Costan şi de medicului Aurel Dumitraş, secretar al Asociaţiei Foştilor Luptători din Gărzile Naţionale. Cei doi l-au avertizat pe episcop că va fi vizitat de un cercetător specializat în istoria Romei, care nu de multă vreme s-a întors dintr-o călătorie în Cetatea Eternă. Pentru a-i câştiga încrederea, Dumitru-Snagov îi înmânează arhiereului un rozar trimis de Episcopul Vasile Cristea[6], dar pentru că este obligat să păstreze cursul discuţiei „în limitele stabilite de organele de stat”, nu pomeneşte despre întâlnirile pe care le-a avut la Vatican cu Aloisie Tăutu[7]. Episcopul îi oferă un scurt interviu convenţional, interesându-se apoi dacă articolul scris de Boşca-Mălin şi Negoşanu a primit „avizarea” din partea lui Ion Costan.

În seara zilei de 6 noiembrie, la locuinţa lui Dumitru-Snagov din Bucureşti, Costan citeşte materialul pe care istoricul l-a scris în urma călătoriei la Căldăruşani. Se declară mulţumit de conţinutul şi forma articolului, însă consideră că textul scris de Boşca-Mălin şi Negoşanu este mai bun, pentru că aminteşte de Biserica Blajului, despre care istoricul nu a cutezat să pomenească. Costan este însă convins că articolul celor doi nu va fi aprobat de Direcţia presei, cu toate că Aurel Rău a oferit garanţii că acest „material tare” va fi publicat, precizând că va apela în caz de nevoie la influenţa lui Titus Popovici şi a lui Ion Brad, „pentru a veni cu o bombă peste capul Patriarhiei din Bucureşti”. Preotul consideră că publicarea textului „ar fi împotriva tuturor normelor şi nu ştie pe ce se bizuie Boşca şi Rău când fac astfel de afirmaţii”.

Într-adevăr, în data de 13 noiembrie 1968 maiorul de securitate Nicolae Olaru solicită Direcţiei presei o copie după textul care urmează să apară în revista literară Steaua, subliniind că „în cazul că ridică anumite probleme care ar dăuna sărbătoririi de la 1 decembrie” să fie oprită publicarea acestuia. O alta notă, emisă de Consiliul Securităţii Statului, nedatată şi nesemnată, avertizează că numărul din noiembrie al gazetei clujene va cuprinde articolul De vorbă cu episcopul Dr. Iuliu Hossu prezent la marea Unire, semnat de Emil Boşca-Mălin şi Petronela Negoşanu:

„Deoarece acest material urmează să apară în revista susnumită, găsim că ar fi necesară sesizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, [care] să propună conducerii redacţiei revistei Steaua din Cluj refacerea acestui interviu în sensul respectării adevărului istoric”[8].

„În sensul respectării adevărului istoric”, Direcţia presei respinge în întregime articolul, în locul acestuia fiind impus textul lui Constantin Daicoviciu, 1 Decembrie. Astfel, formule stilistice ca „emoţia vorbei rostite tare”, „biserica tăcerii”, „cătuşele tăcerilor impuse”, „bobul lacrămii în colţul de năframă”, „duhovnicească dojană” se pierd în arhivele cenzurii, fiind înlocuite cu sintagmele oficiale ale naţional-comunismului ceauşist aflat în plină ascensiune: „voinţa maselor populare”, „scuturarea îndoitului jug social şi naţional”, „masele naţionalităţilor conlocuitoare”, „calea nestăvilită a progresului”, „dominaţia burgheziei şi a moşierimii”, „viitorul luminos”.

Redăm în continuare textul integral al interviului prelucrat şi stilizat de Emil Boşca-Mălin şi Petronela Negoşanu. Caracterele italice evidenţiază pasajele pe care Securitatea le consideră devieri grave de la linia adevărului istoric.

 

 

[1] George Sbârcea, 1914 – 2005, a fost pianist, compozitor, scriitor, publicist şi traducător. În anul 1947 a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, din care a executat 8 ani. Este autorul celebrei melodii Ionel, Ionelule.

[2] Petronela Negoşanu, 1913 – 2001, a fost prozatoare, traducătoare şi publicistă. În anul 1950 a fost condamnată la 5 ani de închisoare pentru „agitaţie publică”.

[3] Emil Boşca-Mălin, 1913 – 1976, a fost lingvist, jurist şi ziarist, responsabil al departamentului de presă al Partidului Naţional Ţărănesc. A petrecut 12 ani în închisorile comuniste.

[4] Reprezentanţii Departamentului Cultelor au încercat să îl convingă pe Iuliu Hossu să participe la sărbătoarea jubiliară de la Alba Iulia. Episcopul a condiţionat participarea lui de repunerea Bisericii Greco-Catolice în drepturile constituţionale. Evident, încercarea a rămas fără succes.

[5] Ion Costan, 1911 – 1987, a fost proprietar şi redactor al ziarului Săptămâna, calitate care i-a adus în 1954 o condamnare pentru „crimă de război”. Este coautor al lucrării Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas, Cluj-Napoca, 1995, alături de Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Alexandru Nicula şi Ioan M. Bota.

[6] Vasile Cristea, 1906 – 2000, a fost episcop pentru românii greco-catolici din diaspora.

[7] Aloisie Tăutu, 1895 – 1981, a fost canonic, istoric, profesor de teologie, delegat în Comisia pontificală istorică a Vaticanului.

[8] Informaţiile prezentate sunt extrase din dosarul informativ al Episcopului Iuliu Hossu din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Bucureşti, Fond Informativ, 000736, vol. VII, f. 248-254.