Eminescu şi Grigore Vieru

*

„Numai omu-i trecător

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele…”

Comentând aceste versuri, profesorul de literatură română le cere elevilor să remarce figura de stil numită enumeraţie. În general, o enumeraţie nu se face la întâmplare, ci într-o anumită ordonare, urmărind efectul poetic. Cel mai obişnuit, avem de-a face cu o ordonare descendentă sau, mai ales, ascendentă, caz în care poziţia finală devine privilegiată, finis coronat opus… Aşadar, întrebându-şi elevii despre ce fel de enumeraţie e vorba în finalul din Revedere – poezie în care mai întâlnim câteva enumeraţii, profesorul de română are ocazia de a-i pune pe elevi în situaţia de a constata ei înşişi ce înseamnă autenticitatea simţirii poetice. Mai întâi însă aceştia vor observa că în primele trei versuri ordinea este într-adevăr ascendentă: marea, lumea, luna, soarele. Soarele este mai trainic şi mai statornic decât lună, lume, mare etc. Luna, ca element cosmic, de asemenea, faţă de lume (mapamond, adică), pustiuri, mări ş.a.m.d., în ordinea indicată de poet.

Versul ultim – se vor mira elevii – coboară enumeraţia la nivelul codrului şi al izvoarelor, simboluri ale eternităţii mult mai palide decât soarele cel veşnic strălucitor. Îndeosebi ultimul: izvoarele…

În acest moment, profesorul va avea o ezitare, părând el însuşi pus oareşicât în încurcătură, va cere timp de gândire – „ia să vedem, copii, care să fie explicaţia?” – în nădejdea că răspunsul va ţâşni din bănci, dintr-o bancă mai norocoasă, undeva prin fundul clasei, rândul de la ferestre… „La un poet autentic, ca Eminescu, putem pleca în analiza textului de la convingerea că nimic nu este întâmplător, că niciun cuvânt nu e folosit sau aşezat la întâmplare, la nimereală”, va continua profesorul, ambiţionându-i pe elevi să gândească pentru câteva clipe cu inima şi mintea poetului. „V-am spus – continuă domn profesor – că poziţia finală a unei enumerări ascendente este un loc cu totul deosebit, cu totul semnificativ. Izvorul este, desigur, ceva mai degrabă trecător, în comparaţie cu soarele. La fel şi codrul!… Unde sunt codrii de odinioară?!… Şi câte izvoare n-au secat de când soarele luminează pe cer?!… Este evident deci, că izvorul nu „ne ţine locului”, nu este mai neschimbător decât soarele! Dimpotrivă! Şi totuşi…”

Răspunsul s-ar putea să vină din ultima bancă: „toate acestea sunt adevărate la nivelul raţional al perceperii realităţii. La nivelul emoţional, al trăirii realităţii, codrul cu izvoarele reprezintă, pentru poet, simbolul cel mai copleşitor al eternităţii. Aşadar, este vorba de o anume sensibilitate a poetului, a omului Eminescu, pentru care lumea capătă o înfăţişare alta decât cea înregistrată de simţul comun sau de cunoaşterea ştiinţifică. În lumea de valori în care trăia Eminescu, codrul cu izvoarele înseamnă eternitatea unui paradis de-acum pierdut, şi, probabil, de aceea mai veşnic decât soarele, despre care poetul ştia, la nivel raţional, că vreodată se va fi stingând şi el. Dar cum să sece vreodată izvorul din copilărie, ori să se usuce amintirea codrului de odinioară?!… Aşadar, enumeraţia din Revedere urmează ordinea ascendentă în care acele obiecte funcţionează – ca simboluri ale eternităţii – în conştiinţa poetului. Dovadă opera poetică însăşi, în al cărei cadru soarele – atât de „internaţional”, ocupă un loc mult mai umbrit decât codrul cu izvoarele, atât de naţional, de românesc. Nu?!… Doar românaşului îi place sus, la munte, sus, la munte, la izvor!…

Profesorul de română care va fi făcut vreodată acest comentariu, va avea de acum înainte o dovadă în plus că lucrurile stau chiar aşa. „De acum înainte”, mai exact spus, din luna decembrie 1988, dată care va intra, cu siguranţă, în istoria poeziei româneşti, în istoria chipurilor în care lumea poate fi trăită pe româneşte. Căci, în decembrie 1988 a apărut în casele noastre o carte minunată: Rădăcina de foc, a lui Grigore Vieru… Iar în această carte citim, la una din file, că Toate se schimbă în viaţă, Numai izvorul nu… Aceste două versuri ne-au amintit, precum se vede, de Eminescu… Într-un mod explicabil numai într-un singur fel: înrudirea structurală a două sensibilităţi care, puse în aceleaşi condiţii – geografice, în acelaşi spaţiu, geo-poetic, reacţionează la fel, ajung la aceaşi concluzie, numai pentru ei valabilă: toate se schimbă în viaţă, numai izvorul nu…

Mi se pare lucru evident că nu e vorba de o influenţă… Deşi acestea nu lipsesc. Există în chip evident în poezia lui Vieru un eminescianism de care poetul însuşi este conştient, aş putea spune că l-a căutat, cultivându-l cu veneraţie. L-aş numi exterior, împrumutat, mod (?????sau rod?????) al receptării operei eminesciene. Dar mai există şi un eminescianism interior, efect al similarităţii, care s-ar fi manifestat chiar şi în ipoteza – pur teoretică – că Vieru ar fi scris poezie fără să-l fi citit vreodată pe Eminescu, eventual în ipoteza că ar fi trăit înaintea acestuia… Caz în care poezia lui Vieru ar fi arătat desigur altfel, dar nu în totul tot altfel, nu în tot ce are ea definitoriu…

Rădăcina de foc este o carte despre care, negreşit se vor mai scrie alte cărţi, punctând în timp dăinuirea, cât codrul cu izvoarele, a acestei cărţi, a poeziei lui Grigore Vieru. Nu ne vom îngădui să vorbim despre carte, despre adâncimile viziunii ei, de necuprins în câteva pagini. Ci voim a semnala doar alte câteva asemenea coincidenţe, care-l înscriu pe Vieru în descendenţa poetică cea mai nobilă cu putinţă. Aş spune chiar că e vorba de coincidenţe care ne fac să-l înţelegem mai bine pe Eminescu însuşi!…

Iată, de pildă, O, mamă… Ne-am simţit obligaţi să raportăm la această poezie o bună parte din creaţia lui Vieru, în ce are aceasta mai original (sic!). Poezia lui Vieru, printre altele, este o poezie filială. Icoana Mamei este „obsesia” cea mai persistentă în universul poetic altminteri nu foarte diversificat al poetului. În poezia lumii, deci şi a noastră, cea românească, Grigore Vieru este unul dintre cei mai inspiraţi poeţi ai acestui simţământ. Nu întâmplător volumul de care ne ocupăm începe cu versurile:

„Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcînd

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!…

În priviri c-un fel de teamă

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă

Steaua ştie ce gândeşti.”

Aşa va fi arătat şi maica bătrână a ciobănaşului moldovean… Această poezie „a mamei” culminează cu extraordinarul Cântec de leagăn pentru mama, care-i asigură lui Vieru un loc în orice antologie de poezie a acestui secol, dezmoştenit de sentimentele recunoştinţei filiale!…

Alături de chipul mamei apare, adeseori, chipul iubitei:

„Iar două de-o seamă

Cuvinte-n amurg

(Iubită şi mamă)

Pe faţă îmi curg”

(Din ceruri, de-aproape)

Îngemănare surprinzătoare – mamă şi iubită – dacă o desprinzi din contextul poeziei lui Vieru. Dacă însă insişti asupra acestui context, lucrurile intră într-o stare de tihnită normalitate:

„Duminică dimineaţa

Copiii noştri amândoi

Se urcă în pat

Între noi…

Ne scot de pe degete

Palidele inele,

Le duc la ochi

Şi se uită la mama şi tata

Prin ele.

O, globul rotund al inelelor

Se umple atunci

De văzul copiilor luminos.

Şi-n toată lumea

Nu există joc mai frumos!”

(Joc de familie)

(????????????) Dar nu înainte de a ne mira văzând curajul lui Vieru de-a introduce în vocabularul poeziei sale un cuvânt care, probabil, lipseşte din toată poezia românească: nuroră!… Şi asta într-o poezie reuşită, adică poezie, dintre cele mai poezii chiar:

Adăugând altele: Pasărea, Pe drum alb, pe drum verde, Prin mine, un cântec, Rugă etc., pricepi temeiurile îngemănării mamă-iubită, în termenii mitologiei populare soacră-noră… Adă norocul de mamă / Acestei frumoase femei! (Rugă) Ce dulce-i femeia / Care-mi născu (Prin mine un cântec).

Poezia lui Vieru este un „tribut” adus maternităţii, deci mamei, dar şi iubitei în devenirea ei, în înfiriparea ei ca mamă, ca soţie. În acest secol în care omenirea a presimţit cel mai acut eventualitatea destrămării familiei şi secătuirea sentimentelor care dădeau dintotdeauna trăinicie familiei, singur Vieru nu se sfieşte de o poveste atât de demodată şi redescoperă pentru cititori poezia familiei… Până la aceste pagini ale lui Vieru, părea mai modern să faci, cum au făcut unii, poezie anticoncepţională – dacă îi pot zice aşa – adică poezie!… „Poezia trebuie să ajute femeii să nască”, afirmase alt mare poet şi lui Grigore Vieru i-a plăcut de mai multe ori să reia, în interviuri, această definiţie a poeziei! Aşa cum orice, numai poezie nu merită să se numească acele înseilări neroade, închipuite pe placul canaliei din uliţi, ce încurajează abţinerea de la maternitate!… Căci am avut parte şi de aşa ceva!…

Va fi interesant, pentru exegeza viitoare a poeziei lui Vieru, să fie aprofundată această pereche de termeni, mamă-iubită, care ne aduce aminte atât de bine de poezia lui Eminescu O, mamă… O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi… Mărturisesc că întotdeauna m-a surprins apariţia iubitei în această poezie: Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi…

Cred că acum, după ce am citit poeziile lui Vieru adunate în Rădăcina de foc, reuşesc să înţeleg… Perechea mamă-iubită a făcut, în acest secol bezmetic, şi obiectul de studiu al psihopatologiei, care a propus identificarea mamă-iubită, dându-i şi un nume „complexul lui Oedip”. Nici mai mult, nici mai puţin!… Vieru propune o altă identificare: nu să vezi în mamă iubita, ci în iubită să vezi mama!… Mama viitorilor tăi copii, dar şi mama eternă! Nu cumva asta şi este starea de normalitate în care pot fi gândiţi, în funcţie unul de celălalt, cei doi termeni? Doar şi mahalagiii noştri, oameni atât de normali, îşi numesc consoartele mamă, răsturnând raportul freudian, fără să-şi facă niciun fel de complexe! Căci ei, desigur, se află în interiorul normalului, ceea ce, la nivelul lor, nu e deloc complexant. Ar fi putut fi complexantă starea de normalitate la nivelul intelectual al unui poet de talia lui Vieru. Dar Vieru şi-a depăşit acest complex – de l-o fi avut cumva – sau, mai probabil, a intuit foarte exact că, la acest sfârşit de secol 20, ca poet modern şi de talie europeană, starea sa de deplină normalitate devine un semn distinctiv extraordinar de net. De original!

Grigore Vieru este un om cuminte şi aşezat, care-şi trăieşte în profunzime starea de normalitate psihică. Bucuriile sale sunt fireşti şi nu depăşesc orizontul casnic, acesta oferindu-i totul. Mamă, tu eşti patria mea, exclamă poetul, redescoperind ceea ce părinţii noştri ştiuseră foarte bine cândva: Patria este moşia părintească… (vezi Cântarea României)

Numai Arghezi a mai făcut (la noi) poezie din trăirea acestui sentiment, de solidaritate familială.

Sunt tare curios ce ar spune psihanaliştii despre poezia lui Vieru. Nu prea mă pricep, ca să le devansez speculaţiile, dar tot mă încumet să cred că nu le va fi uşor să-l ţintuiască în conceptele pe care, îmi vine să cred, le-au dedus din examinarea numai a unor cazuri clinice. Oricum, inversarea propusă de Vieru, a complexului oedipian – dar mie îmi vine să-i spun freudian, căci Oedip n-a fost muncit de asemenea complexe – inversare în acord – aş zice – cu un fel românesc de a trăi viaţa de familie, îmi aduce aminte iarăşi de Eminescu. Anume de poezia sa postumă O, înger blând, în care reapare iubita de la Ipoteşti, din anii copilăriei. Poezia e scrisă în anul 1878 – după datarea propusă de Perpessicius, când poetul avea deci 28 de ani. Trecuseră vreo 15 ani de la moartea iubitei. În poezia ce i-o închină astfel, poetul, în versul final, o numeşte odorul meu, exact în termenii în care un părinte şi-ar aduce aminte de copila pierdută. Cu ani în urmă, citind întâia oară această poezie, simţeam că ating pragul sublimului înţelegând decantarea ce se produsese în sufletul poetului şi căreia acesta îi dăduse glas atât de limpede: iubita din anii copilăriei, pentru poetul adult acum, devenise fiică…

Ion Coja

Post scriptum – Pierdusem acest text și l-am regăsit într-un mod miraculos aproape. Scris imediat după apariția volumului de poezii Rădăcina de foc, textul mi se pare incredibil de subtil! Am fost în stare să-l scriu eu?! Îmi pare nespus de rău că nu a ajuns și la Vieru acest text! În textul de mai sus semnul întrebării între paranteze marchează locul unde manuscrisul s-a dovedit ilizibil. Sincere felicitări autorului! Nu-l credeam în stare…