- Jon Jordache
- Today at 8:31 PM
File de istorie ascunsa
Principele
Carol I îi scrie tatălui său, în 1872:
> „N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât
> de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să
> ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele
> cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă
> cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici
> deocamdată”.
> În 1873, Principele
> Carol I revenea:
> „Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege
> a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară . Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi
> a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele
> din Moldova , ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare
> ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui
> falsificat”.
>
>
>
>
> Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi
> permanent în România, se declarau „sudiţi” (supuşi
> austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi
> de orice obligaţie faţă de statul român.
>
>
>
> Toată această situaţie
> a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator,
> care susţinea acordarea cetăţeniei
> individual, deoarece
> tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţări.
>
>
> Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul
> „Timpul”, Mihai Eminescu
> scria:
>
> „Iar Europa…a făcut
> din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere
> a independenţei
> noastre…Aşadar
> – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi
> văzut; ei formează acea nenumărată populaţie
> cu desăvârşire improductivă
> care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătătii
> românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea
> populaţiei…”
>
>
>
>
>
> Prin activitatea susţinută
> a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat 2 mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor
> ţărăneşti, ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea
> contra itzurei (camătei),
> care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.
>
> În ianuarie
> 1877, Eminescu a publicat seria de articole „Evreii şi Conferinţa”, scriind:
>
> „Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira
> la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element
> de civilizaţie?..Un agent al guvernului unguresc zvârle
> dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc
> de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un
> prefect în România cutează
> a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
>
>
>
>
>
> Episodul legat
> de „boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret. În 1882, poetul îi scria Veronicăi
> Micle:
>
> „Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt
> un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi
> ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece
> lor”.
>
>
>
> În perioada în
> care Eminescu conducea ziarul „Timpul”, Petre
> Carp conducea partidul. Cei doi au intrat
> într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru
> Şuţu,
> Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat
> de lichidarea lui Mihai Eminescu.
>
>
>
>
>
> Cu un an înainte
> de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul
> Mayer a transmis un raport secret: „Societatea Carpaţii
> a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu
> un sens secret. Dintr-o sursă sigură (n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva
> Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă.
> Eminescu,
> redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni
> de naţionalitate română, care frecventează instituţiile
> de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru
> a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
>
>
>
>
>
> Urmărirea lui Eminescu
> de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei
> la Bucureşti. În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu
> un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise.
>
>
> Astfel, fără voia
> sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la
> „Caritatea”
> (Caritas), cu diagnosticul fals
> de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea
> de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare
> a acestui
> tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
>
>
>
>
>
>
> Să
> ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii
> de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate.
> Din activitatea de avocat
> a obţinut
> o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi
> Hirschler.
>
> Titu Maiorescu
> i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Plecând de la redacţia
> „Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care îl trimite
> la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet
> important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat
> de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu. Toţi conspiratorii pleacă
> rapid în
> străinătate!
>
>
> Trebuie spus că Şuţu
> l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă „numele,
> prenumele,
> profesiunea,
> religiunea,
> etatea,
> domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al
> petiţionarului” (Decret
> nr. 1012, art. 8); l-a internat fără „vreun act
> medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra
> internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sa-l examineze pe Eminescu; nu
> a întocmit
> „Buletinul unde va scrie cauza
> admiterii”.
>
>
>
>
>
>
> Închis, Eminescu
> a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei. Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui
> Maiorescu:
> „Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog
> din suflet
> răspundeţi-mi
> urgent unde
> se găseşte ca să vin a-l lua la
> mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi
> a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200
> de galbeni
> într-un loc
> – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu
> s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
>
>
>
>
> La
> 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La
> 5 februarie
> 1884 este luat şi plimbat prin
> Italia. A ajuns
> la Bucureşti pe 27 martie
> 1884. Pe
> 7 aprilie
> 1884 a fost expediat la Iaşi.
>
>
> La sfârşitul anului
> 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un
> important ziar
> politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul
> Caritas, internat şi supus tratamentului
> medical.
>
>
> Dr. Tomescu nota:
>
> „articulaţia cuvintelor este normală.
> El pronunţă bine şi clar şi nici
> gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu
> s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii
> sale…”
>
>
>
> Eminescu
> a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un
> nebun, cu o
> piatră, în zone parietală stângă a capului!
> La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25
> gr. mai greu decât lobul
> drept.
>
>
>
> Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită
> tratamentului.
>
Nota redacției: Personal, îmi vine greu să cred că Eminescu a fost asasinat! Ba chiar cu complicitatea unor români importanți!…Cert este un lucru pe care nu-l știam până acum câțiva ani: Eminescu a fost un subiect important pentru serviciile secrete al marilor puteri înfiltrate în România acelor ani! A fost incomod pentru câteva cancelarii străine, a fost urmărit, s-au făcut rapoarte secrete privind acțiunile sale, căci au existat și acțiuni și activități discrete sau chiar secrete, desfășurate de Eminescu cu ținta un viitor mai bun pentru România… Și de aici, orice este posibil, plauzibil!
2 decembrie 1935
22 decembrie 1956
NICOLAE LABIS
(Prima parte:)
Cum a fost ucis Nicolae Labiş de agentul Schwartszman Isac-Grişa
Si cum ne manipuleaza, peste ani, agentul Stelian Tanase ( ambii jidovi)
{ Moartea lui Nicolae Labis -Documentar (un moment aparte, vezi minutul patru! Cand sa spuna si numele asasinului si al complicelui – 4’15”, filmul este taiat brusc si reluat din alt
moment!!!!!!!)
https://www.youtube.com/watch?v=qg0RulF04Lo }
Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în
România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10
decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale.
În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat
la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de
Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această
crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă.
Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată
nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes
naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu
daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui
pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de
neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies
mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr
cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de
grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în
ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar
pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii.
Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu
aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel,
lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit,
pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a
propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această
cutremurătoare taină.
“Pasărea cu clonţ de rubin”
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul
de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi
că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe
executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată
lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o
voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi –
dansatoare, n.1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate
mai clară că necruţătoarea “Pasăre cu clonţ de rubin” a doctrinei
comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie
amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care “va rămâne o amintire frumoasă”.
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în
manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma
să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au
suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic
revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu
cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i
se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul
debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de
Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din
partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel
Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.
Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură
îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” şi a creat în jurul
lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din
laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat
note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la
Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi
prostie, colegii şi“victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine
cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:
“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre
literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”.
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956,
în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi
caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de
obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al
Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism,
influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă
pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii
cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”.
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte
la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste,
lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările
la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe
“lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în
ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub
pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să
informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.
“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”,
declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la
moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe
Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh.
Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie).
Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între
fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau
într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de
vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.
Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de
Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă
apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi.
Am povestit în două cărţi apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra,
1997, şi în “Persecuţia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele
memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui
amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă,
maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales
pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva
raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură
spirituală, înfruntând “maşina infernală”, îl împingea spre pieire. De
altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în
tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine,
i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: “Poetul şi-a regizat singur moartea”.
“E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia “nopţilor de coşmar”, adică a
trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au
mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul
de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiş”, la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului
care acum devenise datină. Labiş se aşezase turceşte peste pătura
patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar”).
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece şi asta”.
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită Încătuşată-n suflet, în creier
şi-n artere? Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere Învie în
ţărână cu secetă cumplită Aceste clare vise, viclene temnicere, Când
chiar şi suferinţa e-n lume urgisită. Prietene: ne bate-n gol, ca toba,
pieptul, Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul… Când nici măcar la
chinuri noi nu mai avem dreptul. Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii? Deci: sufletele noastre ne
sfâşie pereţii? (Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu
brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai
apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al
doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă… Simţeam în nară izul putreziciunii
mele, Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă, În moartea mea să
scoată comori de gând şi stele…
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică. A treia poezie, fără titlu, scrisă
şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură,
este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul. Mă doare cel pe
care îl iubesc. Bogat şi sărac. Mă doare haina, mă doare cămaşa, Mă
doare scutecul, mă doare faşa, Faşa aceasta a fost prima funie Ce m-a
sugrumat, dar acum E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers
spre cer.
“Pasărea cu clonţ de rubin” – manuscris
“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş
din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut
imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales,
că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…
M-am gândit, emţionată, că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a
permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a
două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în
formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context
şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de
temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de
pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a
însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un
iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în
van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a
încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice
niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a
puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de
doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu,
cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat
de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”.
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat:
“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai
mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.
Nicolae Labiş spune totuldespre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui
mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea
toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la
profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare
politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de
la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea,
profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o
culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care
basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul
lui Oedip.
(Vezi continuarea mai jos!)
(Urmare:)
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956,
căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp
de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este
adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente.
Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin
sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat
drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine
poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note
informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot
acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:
1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;
2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii:
a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui” –
extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaţiilor lui Gh.
Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie;
b)Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar
dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel
Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care
unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost
scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins
pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel
Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea
în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am
păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimă a altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii”.
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce
moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor
cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
“Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de
crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera
lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi.
Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956
şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de
Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a
două pachete de ţigări Carpaţi.
“Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că
nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar
gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina
studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o
friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei
Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a
plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana
Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară
i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce
mi se pregăteşte…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte
aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie.
În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe
cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut
cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat
poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş, cu ură, că în
viaţa sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar
Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de
“suflător”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist
acompaniator, alogen basarabean.
Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş
mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte.
Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul
stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa
şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea
mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale
lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze
şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956,
arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.
Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul,
disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.
În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese
din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.
Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii
din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu.
Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui
Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte complet lucid şi
vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun
din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă,
într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu
de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret,
corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se
scuza că nu poate
fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din
ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la
Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa
două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe
care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale
ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers,
fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”.
Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în
umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit
primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc
dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui,
continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…
Despre autorul faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.
Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a
executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de
securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul
acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l
supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema
Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a
primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior, ea a dat
de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman.
Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să
spună adevărul.
Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două
procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe
Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma
celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în
continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura
Raionului Tudor Vladimirescu.
Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul
tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a
datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon,
urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale
acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”.
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe
scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu
pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi
avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului.
Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70,
adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu
comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului
Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare
viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe
culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma
voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a
mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa
Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul,
i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a
făcut datoria.
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după
înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare
definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred
că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au
rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în
arhiva Securităţii”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru
ani, de la SRI.
Stela Covaci
-„De la lume adunate şi iarăşi la lume date” (Anton Pann)
„Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă !” – George Orwell
Medicul care l-a tratat pe Eminescu cu mercur se numea Iszac, individul care l-a aruncat pe Labis sub tramvai se numea Schwartszman. Nume neaose de evrei. Dragi romani pana cand vom mai rabda noi ca in cele mai odioase crime impotriva poporului roman sa fie implicati evrei? Este adevarat, nu de acum ci de sute de ani ei conduc destinele omenirii prin diverse parghii. Uneltele lor de baza sunt puterea banilor, minciuna, hotia, crima etc. In vremurile actuale, pentru cei care sunt consienti de aceste fapte, evreii conduc lumea si au o putere fara pecedent in istorie. Liderii nostiri politici li s-au inchinat de zeci de ani. Eu cred ca deja e foarte tarziu, nu mai avem nici o sansa de reusita impotriva fortei lor diabolice, dar isi fac iluzii, nu vor ajunge stapanii lumii decat vremelnic ci doar vor pregati calea spre apocalipsa. Dar noi crestinii mai avem o sansa, aceea stabilita de mantuitorul Iisus Hristos, calea credintei crestine ortodoxe, doar aceasta ne va salva.
Intodeauna, pana la urma, Binele Divin invinge raul satanic ori demoniac. Conform marturiilor multor Batrani imbunatatiti, deja traim Apocalipsa, cum sint convins ca deja stiti. Cred ca ar fi bine sa postam unele din Cuvintele de folos ale Batranilor despre Vremurile de pe Urma.
” Eu cred ca deja e foarte tarziu, nu mai avem nici o sansa de reusita impotriva fortei lor diabolice…”. Aparent, asa stau lucrurile. In fapt, aceste fiinte cu rezonante malefice, sau chiar entitati demoniace si satanice, poarta un razboi smintit, pe care, in final il vor pierde fara dar si poate.
Pastrati nadejdea nestramutata in Binele Dumnezeiesc, in Dumnezeu Tatal!
-”-
Sarea pamantului 1 – Protoiereul NICOLAE RAGOZIN
https://www.youtube.com/watch?v=OHprja-Jf0c
Filmul Sarea pamantului 2 – se poate viziona la link-ul de mai jos:
Sarea pamantului 2 sub – Schiarhimandrit Hristofor din Tula
https://www.youtube.com/watch?v=9XjmUsGgWsQ
Filmul: Sarea pamantului 3 – Părintele Nikolai Gurianov
Sarea pamantului 3 – Părintele Nikolai Gurianov – film ortodox
https://www.youtube.com/watch?v=weHuEZGZWzw&feature=youtu.be
DOAMNE AJUTA!
„Eu cred ca deja e foarte tarziu, nu mai avem nici o sansa de reusita impotriva fortei lor diabolice..”
Nu doresc sa ma erijez in atoatestiitor dar mediul din care provin ,educatia de makarenko , i-mi spune ca mitul atotputerniciei raului este fals .
La fel de fals este si mitul neputintei noastre .
Deci din cele trei alternative freeze ,fight or flight dumneata o propui pe prima ,eu o propun pe a doua ,dar aplicata smart si anume sa incepem construirea unei opozitii cit de mici , atit la nivel de grup cit si la nivel individual , dar indraznete .O prima victorie ofera individului confidenta de care are nevoie pentru a initia a doua actiune si astfel se consolideaza temelia self defense .
Se pare trebuie sa incepem cu extirparea raului din noi .
Atit unii teologi cit si unii cercetatori stiintifici au ajuns la concluzia ca omul are ADN-ul contaminat cu o gena satanica .
Torah evreilor ne spune in Geneza ca „Pacatul sta la usa ,dar Noi Trebuie sa-L Stapinim ” ,aici e cheia ,Noi trebuie sa-l stapinim ,nu alte doctrine ratacitoare cu expierea pacatelor prin omoririea altora fiinte nevinovate [Imperator Constantius prin sec.IV spunea : Sa renuntam la superstitii si nebunia ceremoniilor de sacrifiicii sa fie obliterate ] deci Noi trebuie sa incepem efortul de control si stapinire al instinctului satanic care vrem nu vrem i-l avem in genele noastre .
Intrebarea vine care ar fi unul dintre pacatele satanice pe care trebuie sa le constientizam ,(deoarece ele sint mai multe )?
Eu zic consumul de cadavre de animale ,asa numita carne ,este o clara anomalie in dieta umana care denota existenta acestei gene satanice care stimuleaza dorinta hranei suferentiale .
Si in plan fizic si metafizic aceasta manifestare sangeroasa de origine non-umana creaza o bariera care opreste elevarea spirituala a constiintei umane .