„În volumul publicat de Editura Humanitas unde scrisoarea din 20 ianuarie 1966 a fost pentru prima oară cuprinsă intre copertile unei cărti (v. Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, 1992, p.165-167 în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu, editie ingrijită de Marin Diaconu) acest text apare din păcate cenzurat. Mania editorilor de a tăia pasaje din textele urmând a fi publicate, fiind cu asiduitate încurajată în comunism, se pare că n-a dispărut după înlăturarea dirijismului cultural atât de caracteristic regimurilor totalitare.

 

În cartea scoasă de dl. G. Liiceanu la editura sa proprie, intâi a fost cenzurată povestea hasidică despre Adam şi pomul cunoaşterii. În ea se zice că atunci când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins şi aşa s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la păcatul primordial.

 

Odată cu indepartarea micii povestiri hasidice a dispărut şi baza pe care Emil Cioran a înălţat structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toţi oamenii sînt urmaşii lui Adam de după căderea în păcat şi că, într-un mod cu totul excepţional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în rai un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată în 1992 cu originalul francez inclus la sfârşitul unui volum de Mircea Vulcanescu scos in anul 2000 de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvant, editie ingrijită de Mariuca Vulcănescu) se mai observă cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăţişează pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles.

 

Prin 1939, cu ocazia unei plimbări in oaza de verdeaţă a acestui parc, Mircea Vulcănescu ar fi făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel că la un sfert de veac si-a amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei monade cu o singură fereastră. Or, fereastra Raiului de care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut fi stiută decât de cei aleşi.

 

Tot in 1939, inainte de plecarea la Paris cu o bursă a Institutului francez din Bucureşti, Emil Cioran publicase în «Vremea» un articol despre natură şi despre renuntarea la transcendenţă a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. In eseul scris la 28 de ani el aplicase procedeul complimentaritătii pentru a afirma că «dragostea de natură nu e în fond decât regretul ei». Meditând la viitorul ce-l aşteaptă, Cioran presupunea că in Occident ratarea (in preocuparile sale religioase) i se va trage din prea marele său ataşament pentru natură, căci doar «printre arbori şi flori te poţi război cu Dumnezeu». Ideea se regăseste la filozoful Lucian Blaga, in discursul tinut la primirea in Academie. Desi argumentat cu spirit mai putin războinic, punctul de plecare al unui asemenea gand in ambele cazuri a fost acelasi, anume, satul copilariei.

 

La Mircea Vulcănescu, teoria despre falia metafizică pe care o cuprinde Raiul, expusă cu desăvârsită spontaneitate în cursul plimbării prin Parcul de la Versailles, ar fi fost – ca să spunem aşa -, dovada de netăgăduit că Vulcănescu ştia despre Paradis lucruri pe care altii n-aveau cum să le ştie. Si nu pentru că ar fi citit mai multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi decât Noica sau Cioran, care au asistat   atunci la ivirea neasteptată a unei viziuni asupra Raiului dintr-o scanteie de gând aprinsă de contemplarea imaginii de ansamblu a Parcului de la Versailles. Pur şi simplu pentru că, după mărturia prietenilor care au ajuns să-l cunoască -precum Eliade, Cioran, Noica, Arsavir Acterian, etc. -, Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toţi ceilalţi oameni. In opinia lui Emil Cioran, explicaţia ar fi putut fi şi aceea că sufletul acestui gânditor religios nu se împărtăşise din păcatul adamic. Pentru moralistul român ce-şi distila angoasele şi lucidităţile dizolvante într-o franţuzească admirată de elita scriitorimii franceze, omul Mircea Vulcănescu, fără nici o vină martirizat la Jilava si in temnita Aiudului, ar fi reprezentat chiar excepţia pe care intenţiona să o pună în lumină povestirea hasidică cenzurată de Editura Humanitas.