Mircea Vulcanescu “Dimensiunea romaneasca a existentei” (1940-1944)

“fiecare popor are, lasata de Dumnezeu, o fata proprie, un chip al lui de a vedea lumea si de a-l rasfrange pentru altii. Fiecare isi are o idée despre lume si despre om, in functie de dimensiunea in care i se proiecteaza lui insusi existenta. Cine se indoieste ca existenta este clara si logica pentru francez; adanca si nebuloasa pentru german; navalnica si dezechilibrata, dar plina de rezonante nostalgice, pentru slav; practica si individuala pentru anglo-saxon; ordonata si ierarhizata pentru chinez? Mediteraneeanul are o viziune usoara si colorata a existentei, lipsita de tirania imperativelor. Nordicul, dimpotriva, o viziune dramatica, plina de tensiune interioara. Un lucru care ar trece neobservat pentru mediteraneean, poate fi prilej de catastrofa spirituala pentru nordic.

Mai mult decat atat… fiecare popor e absolutist in felul sau de a vedea. Judecata lui despre existenta constituie un tipar cu care judeca pe altii. Frantuzul considera, de pilda, profunzimea neamtului nebuloasa; farmecul slavului, nesanatos; spiritul practic al anglo-saxonului, absurd si lipsit de discernamant. La randul sau, germanul considera claritatea franceza “superficiala”; oscilatia afectiva a slavului, pierzatoare de fiinta; practicismul anglo-saxon, fara sistem. In sinea lui, anglo-saxonul judeca, dimpotriva, pretentia francezului de a pune logica in toate, plicticoasa si arbitrara; adancimea neamtului, vointa artificiala de sistem; misticismul slav, periculos si inutil. In sfarsit, pentru slav, dimpotriva: logica si claritatea fancezului apar ca o meschinarie interesata, lipsita de generozitate si omenie; profunzimea germana, metodica si artificiala; iar pragmatismul anglo-saxon, plat, lipsit de rasunet interior si fara zare metafizica.

In pildele de mai sus, claritatea si logica sunt pentru francezi dimensiuni privilegiate ale existentei, persperctice absolute, norme, in numele carora sunt judecate etic realizarile infaptuite in celelalte perspective. Si la fel: seriozitatea, profunzimea si spiritul de sistem sunt criterii dupa care neamtul judeca manifestarile altora si le socoteste rele si de neadmis, in masura in care nu se potrivesc cu perspectiva lui proprie a existentei.

Taria spirituala a unui neam se masoara dupa gradul in care e in stare sa impuie altora perspectiva lui proprie a existentei, e in stare sa dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, sa, sa-i puna in evidenta lipsurile si, cu voie sau fara voie, sa faca pe strain sa incline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta inseamna cucerire spirituala!

Nu exista contact intre culturi care sa nu aiba asemenea consecinte. Si acesta este avantajul, dar si primejdia schimburilor intre culturi.

Pe planul spiritual, tot ce exista are un profil absolut….daca noi existam intr-adevar nu numai ca o colectiviate biologica, dar si ca o fiinta spirituala, nu se poate sa nu avem o fata a noastra proprie, un chip neasemanat de a rasfrange lumea aceasta a lui Dumnezeu la care sa voim sa reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existentei noastre deosebite in lume, in marea cea mare a fapturilor lui Dumnezeu.

Fara sa vrem, gandurile acestea…isi dezvaluie un interes acut. Suntem, cu ele, in centrul imparatiei romanesti adevarate: imparatia valorilor romanesti.Cautam axa de orientare a spiritului romanesc in existenta si ratiunea prin care ne justificam dreptul de a fi romani…Lucrurile acestea simple si filosofice…sunt, deci, in realitate lucruri foarte importante si foarte legate…de sensul a tot ceea ce facem, voit sau nevoit (si) au mai ales un interes astazi, intr-o lume aflata intr-o imensa prefacere, in care o multime de lucruri sunt puse in joc, in care fiecare individ si fiecare neam este imbiat de fel de fel de formule de ancorare in existenta, in care spera sa-si toarne viata in viitor si in care fiecare ispita este o ispita de a ne pierde…

Este, deci, un mare interes sa stim pe ce drum sa umblam. Adica: ce inseamna ca un lucru se petrece romaneste? Si, in ce conditii, ceea ce facem e al nostru si are sorti sa ne faca sa fim in adevar ce suntem ori riscam a ne naimi?

…romanul nu se agata, ca altii, cu disperare, de rezultatele faptei sale…ci (de) nevoia de a se pune in regula cu randuiala lucrurilor…(si) imprejurarea ca nu are incotro!…Romanul numeste aceasta stare: “amar” si ea il impinge la fapta. Nu e oare stranie aceasta “trecere la fapta”, nu in virtutea imprejurarii ca “poti”, cum se intampla la toata omenirea Apusului, ci in virtutea starii in care “nu mai poti”?

“Somnul” acesta impresioneaza indeosebi pe straini, cand vin in contact cu ai nostri…

Un german metodic pricepe cu mare greutate cum de nu se petrec accidente de cale ferata, intr-o tara de oameni inexacti. Serios cum e el in tot ce face, nu pricepe cum se poate ca niste oameni care surad si par a glumi intotdeauna asupra propriei lor pozitii in existenta si a nu o lua in serios – chiar atunci cand sunt in primejdei – se lasa ucisi pe loc, mai curand decat sa se clinteasca de pe o pozitie unde i-a uitat un ordin!

Lucrurile acestea nu le-nteleg, si ni le tin drept vini, mai ales popoarele grave, popoarele care au ridicat – in zadarnicia lor – istoria deasupra cosmosului, pretinzand omului sa-si asume raspunderi dumnezeiesti. Dar aceste lucruri sunt bunurile noastre spirituale si nu vedem de ce le-am schimba, daca nu plac unora si altora. Ele dau vietii noastre romanesti o dulceata pe care viata altora nu o cunoaste, impaca pe om cu sine si cu firea si-i dau un echilibru si o masura in gest…vine din faptul ca purtarea lui e totdeauna ancorata-n vecinicie, ca totdeauna romanul are, in fata lui, nu exigentele marunte impuse de conditiile de fapt, ci … vedenia de slava a esentei tuturor lucrurilor care atarna de indurarea lui Dumnezeu, ci nu de fapta omului…romanul are sentimentul, in tot ce face, ca ia atitudine in vecinicie, si integrarea omului in vecinicie nu da fapta eficienta, ci purtarea simbolica sau rituala.

…Trebuie sa constatam insa aparitia periodica in mediul romanesc a unor agenti care trezesc acest sentiment de gravitate a existentei…Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iarta, ci iti cere sa intervii “acum ori niciodata”, sub amenintarea ca altfel pierzi unele posibilitati, pentru totdeauna si in chip iremediabil – nu e, in esenta lui, un sentiment romanesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipa, al unui sentiment special ca vremea a ajuns la limita, s-a implinit, ori a unei ispite din afara, care incearca sa scoata din firea lui omul romanesc. La aceasta “tulburare de ape”, constiinta romaneasca raspunde cu toata inertia reactei sale atenuate si, mai curand sau mai tarziu, apele se intorc in matca. Omul, iesit de sub vremi, isi reia dialogul intrerupt cu vecinicia.