Einstein corectat/completat prin GRAVITODINAMICA

Dorel Bîrsan

Teoria Relativităţii Generale (TRG) se datorează mai mult lui Hendrik Lorentz, care a pus la punct un procedeu matematic prin care să substituie forţa Lorentz magnetică, ce i se părea nefirească, deoarece ea nu acţionează pe direcţia mişcării, dar depinde de viteza sarcinilor electrice şi nu apare decât în spaţii în care există câmp magnetic. El transpune sarcinile în interacţiune într-un spaţiu cvadridimensional, a patra dimensiune fiind dată de viteza luminii înmulţită cu timpul. Obţine un set de condiţii ce trebuie aplicate (transformările Lorentz) prin care forţele adiţionale de natură magnetică dispar, fiind substituite de aşa numitele curburi spaţio-temporale. Dar asta a fost stabilită de Lorentz pentru cazul electromagnetic şi a fost un simplu artificiu matematic pe care autorul l-a prezentat mai mult ca pe o ciudăţenie decât ca pe ceva real.
Ei bine, Einstein a extins procedeul lui Lorentz şi în cazul interacţiunii gravitaţionale şi a substituit aici o posibilă forţă adiţională (de tip Lorentz). Substituirea însă nu este perfectă, implicând multe aproximări, pe care le expune foarte amănunţit Ioan N. Popescu în a sa lucrare „Teoria Gravitovortex”.
Personal nu am crezut în TRG şi am iniţiat o tentativă de revenire la forţa de tip Lorent, ce trebuie definită şi însumată la forţa newtoniană a gravitaţiei. Am obţinut o teorie pe care am numit-o „Gravitodinamica” şi în cadrul ei regăsesc TRG ca pe un simplu caz particular gravitodinamic. Mai mult, regăsesc tot ca pe un caz particular şi Teoria Mecanicii Invariantive a lui Octav Onicescu, dar şi alte situaţii care dau mai mult gir de adevăr gravitodinamicii în a trata corect interacţiunea gravitaţională, teoria lui Einstein fiind un drum închis pentru ştiinţă.
Spre exemplu, cuantificarea orbitelor electronice din atom rezultă direct din premisele gravitodinamici (şi electrodinamici) fără să mai fie nevoie de ipoteza lui Max Plank. Demonstrez că şi orbitele planetelor din sistemul solar sunt cuantificate. În baza observaţiilor, dar şi teoretic, calculez constanta gravitodinamică de cuplaj (egală cu 1/5813), fiind similara, la nivel gravitaţional, a constantei electromagnetice de cuplaj din teoria atomului egală cu 1/137,036). Atunci am dat prima oară peste o dovadă că cei care au construit Piramida-Keops cunoşteau gravitodinamică deoarece ei au înscris constanta gravitodinamică în înălţimea Piramidei care are fix 5813 degete piramidale. Oare ştiau şi dacii despre acest număr sacru al universului? Căci la ei Sanctuarul Mare Rotund are raza de fix 581,3 degete piramidale (14,78 m). Numărul din Marea Piramidă mi-a dat un impuls că Gravitodinamica este drumul cel bun, care va duce într-un viitor apropiat la dezlegarea tainei gravitaţiei. Şi am mai reuşit să determin alte 13 constante ale naturii (unele ale sistemului solar, altele ale abisurilor negre, şi unele fundamentale). Comparativ, TRG nu a reuşit în baza premiselor sale să găsescă nici o constantă universală, ceea ce dă de gândit. Mare parte din constantele gravitodinamice sunt încifrate şi ele în Marea Piramidă. Spre exemplu, numărul de trepte al acesteia este 203,4, treapta fracţionară fiind plasată chiar la baza Piramidei şi este vizibilă cu ochiul liber, dar nu a observat nimeni. Ori, numărul 203,4 este o constantă a abisurilor negre (occidentalii le spun găuri negre, noţiunea de abis fiind inventată de Mihai Drăgănescu şi o consider mai potrivită pentru acest gen de obiecte), dar este definită şi prin numărul π şi numărul de aur φ sub forma: 203,4 = 40 π φ.
Gravitodinamica ar putea deschide şi fereastra gravitaţională de observare a universului deoarece defineşte mai precis undele gravitaţionale. Acestea sunt formate din două componente, una de câmp gravific şi una de câmp nuclear. Da, câmpul gravitaţional şi cel nuclear formează un tandem, care se generează reciproc. Dar fiind nefiresc a vorbi despre câmp nuclear în afara edificiului atomic, am botezat câmpul nuclear din macrocosm câmp alconic (alcon la traci însemna altfel, alminteri). Pare contra curentului să vorbeşti despre câmp nuclear la nivel cosmic, dar este adevărul. Acest termen va înlocui noţiunile aberante de materie neagră sau energie neagră. La nivel macrocosmic undele gravito-alconice de mare perioadă aduc un aport important de energie prin care se dinamizează universul. Şi ca ceva inedit prezenţa câmpului alconic implică modificarea timpului fizic. Cu alte cuvinte, dacă s-ar genera într-un anumit spaţiu un câmp alconic care să depăşească câmpul alconic terestru (indus de rotaţia planetei) un ceasornic plasat în acel punct va înregistra o modificare locală a timpului. Planeta nostră prezintă un câmp alconic semnificativ la cei doi poli ai săi, unde deja s-au înregistrat asemenea fenomene prin care timpul este modificat. Acelaşi lucru s-a întâmplat în experimentul Philadelphia, deoarece câmpul magnetic intens are şi o componentă de câmp alconic.
Undele gravitaţionale ar putea deveni utile dacă am reuşi să detectăm componenta lor de câmp alconic, deoarece interacţionează mai puternic (tare) cu materia.

Multe alte implicaţii ale Gravitodinamicii pot fi găsite în cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei” pe care amân să o reeditez, deşii am o variantă îmbunătăţită, din motive financiare.

Nu aş fi adus vorba despre toate astea dacă nu aş fi găsit undeva o referire la faptul că Tesla chiar visa la o teorie despre gravitaţie pe care o numea Gravitodinamică. Se pare că intuise corect numele, căci gravitodinamica este o teorie pe care o poate înţelege tot omul, fără matematici abstracte, fiind pur şi simplu o continuare firească a teoriei gravitaţionale a MARELUI NEWTON.

Dar orice avans în ştiinţă scoate la iveală şi o filozofie nouă. Eu am numit acest sistem de gândire Ipoteza Diviziunilor Universale. Mai exact, eu am mers pe ideea că materia se divide la infinit. Acesta este un principiu logic, căci dacă toate lucrurile (particulele) au o cauză imanentă, atunci toate lucrurile au un substrat mai profund. Macrocosmul are ca substrat cauzal microcosmosul, acesta din urmă are ca substrat ortocosmosul, şi tot aşa subdivizarea se continuă cu un paracosmos, infracosmos, quintocosmos, etc. Înlănţuirea cauzală a tuturor substraturilor (nivelelor, etajelor) formează axa lumii materiale, iar fiecare astfel de nivel structural l-am botezat diviziune universală. Toate diviziunile universale sunt structurate identic şi se deosebesc doar prin valori spaţio-temporale. Între două diviziuni universale se pot evidenţia proporţii şi armonii numerice care se repetă în toată Existenţa. Numerele ce rezultă din compararea dimesională a două diviziuni universale învecinate se numesc constante de simetrie. O primă constantă de simetrie este numărul uriaş 10 la puterea patruzeci, care arată raportul de mărime dintre două diviziuni universale învecinate. Cu alte cuvinte, dacă am mări un atom de 10 la puterea patruzeci ori, am obţine un univers ca acesta în care ne-am trezit din somnul nefiinţei.
Ajunşi aici, şi în baza simetriei de care pomeneam, va trebui să acceptăm că în microcosmos trebuie să existe şi viaţă, inclusiv viaţa în formele ei evoluate, inteligente şi conştiente. În cadrul fiecărei particule există miliarde şi miliarde de civilizaţii microcosmice. Deoarece timpul lor se scurge mult mai accelerat, într-o secundă de-a noastră, la nivelul lor se scurg 10 la putea 40 secunde, ceea ce înseamnă circa 10 la puterea 32 ani de-ai lor. Deci acele civilizaţii din atomi sunt doar evoluate, ajunse pe culmi de cunoaştere şi poate chiar ating nemurirea, iar idealul lor este acela de a acţiona asupra cosmosului şi ajung să controleze acele particule din care fac parte. Nu este imposibil ca aceste entităţi inteligente din atomi să acţioneze într-o celulă vie de la nivelul nostru şi să o facă să fie vie. De aceea viaţa iese din canoanele legilor obişnuite. Giordano Bruno numea această energie inteligentă din materie „artistul intern”, Hermes Trismegistus spunea că „întregul este o entitate vie şi de aceea constă din materie şi din intelect”, iar Thot Atlantul afirma că „există lumi incluse în alte lumi”.
Este evident că civilizaţiile microcosmice sunt şi staţionare pe nişte particule pe le-am numit ortoni (sunt de 10.000 de ori mai mici decât particulele quark), dar sunt şi civilizaţii migratoare care pot călătorii prin atomi şi chiar în afara lor. Ele fac schimb de informaţii şi alcătuiesc reţele şi posibil reţele de reţele. De la nivelul nostru nu vom putea diferenţia vreodată nişte entităţi de 10 la puterea 40 ori mai mici decât noi, dar per ansamblu, ele pot forma un fel de aură energetică a lucrurilor. Deci toate lucrurile şi spaţiul în sine conţin o formă de energie inteligentă invizibilă, dar reală. Din fiecare atom care ne înconjoară suntem studiaţi de miliarde de civilizaţii, iar lumea în ansamblu este vie şi conştientă prin conştiinţa pe care o include. De aici necesitatea unei morale pentru că nu ne putem sustrage conştiinţei universale atotcuprinzătoare.
Consider că acele cercuri din lanuri nu sunt altceva decât mesaje ale inteligenţei din materie. Ele acţionează la nivelul intim al celulelor spicelor, cărora le determină îndoirea după un plan prestabilit, planul de ansablu al desenului fiind dirijat de un roi de astfel de civilizaţii migratoare, care sunt văzute totdeauna înainte de apariţia unui desen, sub forma unei sfere de lumină ce baleiază zona foarte rapid.
Multitudinea de civilizaţii microcosmice care comunică între ele pot alcătui un fel de unităţi de memorie. Per ansamblu, energia vie a universurilor alcătuind o superconştiinţă.
Cele spuse pot fi catalogate la excese de fantezie, dar totul este logic, iar înţelepţii timpurilor care vorbesc despre un Dumnezeu universal ar trebui luaţi în seamă.
Şi e uimitor că la aceste aspecte ale lumii a gândit Eminescu. În „Sărmanul Dionis” el vorbeşte explicit despre posibilitatea ca microcosmosul să fie o replică miniatrurală a macrocosmosului. Nu este colosal?
El spune: „Presupunând lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri – evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie – şi toate acestea, toate, ar fi – tot astfel ca şi azi”.
Eminescu credea şi el în diviziunea infinită a materiei şi deci avea viziune gravitodinamică, deoarece, spunea el, „un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp cât infinit!”.

Cu adevărat Eminescu este universal, deoarece prin gândirea lui şi-a depăşit timpul şi semenii.