Declaraţia de adeziune a secuilor la Unirea cu România.
Document uitat de secui, dar şi… de istoria românească.

Joseph (Iosif) Fay este autorul Declaraţiei de adeziune a secuilor la Unirea cu România din Parlamentul României Mari din 1918. Discursul său a emoţionat o ţară întreagă la acea vreme.
De altfel şi celelalte discursuri au fost elogiate de marele istoric român Nicolae Iorga.

Declaraţia prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919.
„Documentul este considerat unul excepţional, dar ignorat de istorici”, scrie Nicu Neag într-un amplu şi documentat material istoric publicat pe adevarul.ro, historia.ro

Joseph (Iosif) Fay a fost doctor în drept internaţional, specialist în istorie şi poliglot, a ajuns deputat al secuilor în primul parlament al României Mari, prieten politic cu Octavian şi Eugen Goga, Octavian C. Taslăuanu ş.a., devenind ulteriror ambasadorul României la Tokio şi Bruxelles. Soţia lui cobora din spiţa lui Ioan Kemeny, general şi principe al Transilvaniei (1660-1662), autor al unor Memorii faimoase şi al unei excepţionale Cronici a Transilvaniei pentru o perioadă de 30 de ani. Tradiţia s-a continuat prin căsătoria lui Ştefan Fay (fiul) cu Voica Bogdan, descendenta mai multor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturza şi strănepoată a lui Grigore Ghika, ultimul domn al Moldovei.

Din discursul deputatului secui Joseph (Iosif) Fay răzbate idea că secuii au înţeles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Mai mult, parlamentarul promite că secuimea va deveni un factor important în consolidarea şi dezvoltarea României Mari.
Prezentăm mai jos, declaraţia deputatului secui, reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaţilor nr.41/1919-1920.”

Domnilor, înainte de toate vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece în româneşte numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor. Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România. (aplauze prelungite).
,,Partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului Ungar”
Cum că aşa este, aceasta o dovedeşte scurt faptul de parlamentarii maghiari din ţinutul Parlament al României Mare au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost şi poate sânt şi de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit să tulbure liniştea înţeleaptă a secuimii, prin lipsa de conştiinţe şi cu uşurinţă. Dar, domnilor deputaţi, aceştia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitaţiuni. Deoarece agitaţie nu este. Este însă o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care îşi au pierdut oştirile mai încearcă apusa lor putere şi fac pe disperaţii politicii. Aceşti domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alţii, dar nu înnebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor.

Poporul acesta ştie să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice şi a evoluţiunii, precum se vede şi din faptul că mica noastră naţiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor deputaţi, de multe secole – 1500 (sic!) ani – secuimea trăieşte strânsă într-un colţ în munţii Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite). Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfă tendinţelor maghiare de unificare şovinistă, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze unanime, strigări de bravo).

Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor faţă de orice alt popor şi chiar şi faţă de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unirea cu oştirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo).

Domnii mei, dacă aşa a fost în evul mediu, când de fapt piaţa naţională a secuimii exista şi când de fapt deosebirile de interese o putem duce pe astfel de acute loviri, cu atât de mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, când şi cele mai mici urme de viaţă secuiască separată au fost şterse.
„Poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”
Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungureşti, într′atâta chiar din Ungaria puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o reţea de diferite de oarecare valoare şi fără instituţii culturale, la înălţimea nivelului modern, aşa că funcţionarii maghiari trimişi în teritoriul secuiesc considerau numirile aici ca o dizgraţie, aş putea zice ca o deportaţie. (Aplauze).

Domnilor deputaţi, prin hotărârea Conferinţei de Pace, România a devenit stăpâna ţării secuilor şi prin aceasta îndreptarea neglijenţelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca să înşirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu consideraţie şi bunăvoinţă mult ar contribui şi la buna stare a secuimii şi la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze).
Dintre problemele care aşteaptă soluţii le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de căi ferate care să aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile mării. (Aplauze prelungite) Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur că şi până aici interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi ca ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuinţele lor.

D-lor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare să-şi susţină institutele de cultură cu succes, şi numai din propria putere. De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţiune atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşti, element de încredere. Însă dacă susţinând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluţiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înţelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea să-i mulţumească renaşterea vieţii sale tradiţionale. (Aplauze).

Ca cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită a societăţii cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze). Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze).

D-lor deputaţi, părerile dvs. nu trebuie să le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne, ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea că nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că veţi întoarce privirile ca prieten la prieten, (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sânt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari.” (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

„Secuii, în cea mai mare parte, sunt vechi fraţi ai noştri români!”

După declaraţia deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga:
„Domnilor, mulţumesc în numele dumneavoastră domnului deputat, baron Fay, pentru cuvintele spuse în numele secuilor care şi alături de Ştefan cel Mare au luptat la Podu Înalt în 1475 pentru apărarea Moldovei şi a românismului şi care în cea mai mare parte sunt vechi fraţi ai noştri români care şi-au pierdut limba lor. Îi mulţumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va şti să preţuiască această încredere.”

**********************

Centenarul TRIANON-ului credem că este un moment potrivit pentru a evalua după o sută de ani care este situația din fosta Ungarie Mare, cea care n-a existat niciodată ca entitate politică sau demografică.
Revenim asupra unei constatări mai vechi: marii perdanți ai celor 100 de ani scurși de la Trianon sunt secuii din Transilvania. Existența lor, consemnată de experții internaționali care au cercetat situația pe teren din Ungaria, ar fi trebuit să intre sub protecția statelor succesoare, în primul rând sub protecția statului român.

În fapt, atitudinea guvernanților români a fost lipsită de orice logică politică, lipsită de înțelegere pentru interesul național, permițând politicii revizioniste maghiare să acționeze nestingheită. Un factor activ al acestei politici a fost partidul comunist maghiar, care a știut să se infiltreze în structurile de guvernare comunistă a României și să-și impună punctul de vedere în problemele minorităților naționale din România. Este de cercetat strategia prin care comuniștii maghiari din România au reușit să facă uitată existența secuilor ca minoritate națională, oficialitățile înregistrându-i statistic pe secui la minoritatea maghiară.

După 1990, prin șantaj și alte mijloace incorecte, nedemocratice, UDMR a căpătat o pondere exagerat de mare pe eșichierul politic. Grija mare a UDMR a fost să se erijeze în postura de unic reprezentant posibil al maghiarimii din România. De asemenea, UDMR a reușit să obțină complicitatea guvernanților de la București pentru a zădărnici orice încercare a secuilor de a-și afirma existența, de a-și revendica drepturi specifice. În primul rând fiind vorba de o existență de sine stătătoare, iar nu la remorca UDMR și a Budapestei.

Este o situație cu totul anormală ca recensămintele din zonă să înregistreze numai câteva zeci de secui, când secuii sunt printre primele 3-4 minorități naționale din România, peste o jumătate de milion.

Nu cunosc detaliile acestui proces care a călcat în picioare drepturile imprescriptibile ale celui mai numeros grup etnic din Europa nerecunoscut de autorități.

Am o amintire puternică din seara zilei în care Emil Constantinescu a fost proclamat președinte al României: reporterii TV au chestionat lumea de pe stradă cu întrebarea: Ce nădejdi aveți de la noul președinte? Unul dintre cei chestionați a răspuns: „Sper să fie recunoscută etnia secuiască, existența secuilor!”

Cunosc faptul că mai multe inițiative ale unor secui de a fi recunoscuți ca etnie de sine stătătoare au fost respinse de autoritățile FSN-iste. Am propus în Vatra Românească și în PUNR ideea de a susține aceste cereri ale secuilor. Am de gând să reiau această idee, într-un alt cadru. Avem datoria de a nu admite ca în imediata noastră vecinătate să se producă un abuz atât de mare. Iar faptul că la Budapesta Ungaria are un conducător de stat care și-a înțeles menirea, ne dă curaj că se va găsi o soluție și pentru a satisface nevoia de identitate etnică a concetățenilor noștri secui! Maghiarii trebuie să aibă înțelepciunea și seninătatea de a accepta această realitate, permițând patrioților secui, naționaliștilor secui, să-și afirme ideile și doleanțele.

Secuii există și vor exista, dar acum sunt într-un ceas de cumpănă al existenței lor și au nevoie de sprijinul etniei majoritare, al românilor. Nu ar fi pentru prima oară în istorie. Românii au datorii de recunoștință față de secui. Și invers! Au datorii unii față de ceilalți! Și au dreptul de a nu asista nepăsători la necazurile celuilalt. Măcar pentru sângele românesc care curge în venele multor secui, al românilor secuizați. Deloc puțini! Cum nu puțini sunt și secuii care au devenit români fără nicio constrângere exterioară.
…Avea dreptate Nicolae Iorga vorbind despre „frații noștri secui”!

Ion Coja