Publicăm din nou acest text, în contextul celor ce se petrec la DNA, în Camera Deputaților și în Senat… E foarte probabil că dacă în Parlamentul României ar fi ajuns un partid naționalist, domnul Hrebenciuc nu ajungea în situația de azi. Nu i s-ar fi permis să ajungă!… Și nici ceilalți! S-au ferit de un partid naționalist care i-ar fi împiedicat să fure nestingheriți! Au furat de voie, fără nicio înfrânare și s-au simțit bine într-un parlament de hoți și infractori. Nu cred că vor păți mare lucru, iar rușine nu cred că le va fi destulă!
Dar tot e bine că se întâmplăce se întâmplă! E un semn!

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 22.06.2014 | 43 comentarii

*
*

Tovarășe VIOREL, ne dai voie și nouă, naționaliștilor români,

să avem un partid? (1)

În vara lui 2004, l-am căutat pe Gigi Becali, cu care nu mă cunoșteam de fel, pentru o discuție cu subiect politic. Până atunci ne mai văzusem o singură dată, atunci când editorul publicației „Justițiarul” m-a rugat să-l însoțesc, la întâlnirea sa cu Gigi Becali, ca să dau mai multă greutate cererii sale de sponsorizare. Atunci mi-a povestit Gigi Becali că mă ascultase vorbind la Sala Dalles, la centenarul Căpitanului, și că-i plăcuse mult acea adunare, din septembrie 1999, o întrunire într-adevăr deosebită, care umpluse sala cum n-a mai fost ea niciodată de plină. Probabil că și asta a contat, căci i-a dat pe loc solicitantului mai mult decât spera acesta: 5000 de euro…

Nu pot spune exact cât timp a mai trecut până când l-am sunat și i-am solicitat și eu o întâlnire, pe temă politică. Deși era o zi de duminică, n-a amânat pentru una din zilele următoare, ci mi-a trimis imediat mașina cu care am ajuns la Pipera. Părea nerăbdător să mă audă ce propunere îi voi face. Propunerea mea a fost următoarea:

La alegerile din toamna acelui an 2004, partidul său, Noua Generație, să prezinte două liste de candidați: la Cameră să depună o listă cu membri ai PNG, pe care partidul îi consideră că sunt cei mai reprezentativi și mai merituoși, iar pentru Senat să mă lase pe mine să fac o listă de personalități cunoscute ca naționaliști adevărați, listă care să fie cunoscută neoficial ca Lista Vatra Românească. Ideea era că adeziunile pe care le va atrage această listă vor aduce voturi în plus și pentru Camera Deputaților. Pe această listă, dacă dorește, urma să candideze și Becali însuși!

Băiat isteț, machedonțul s-a prins imediat că este o stratagemă bună, cu șanse mari de a avea priză la electoratul naționalist. M-a întrebat pe cine am în vedere pentru această listă. I-am răspuns cam așa: naționaliști sunt prin mai toate direcțiile politice posibile. Nimeni, niciun partid, nicio ideologie nu are monopolul patriotismului sau al naționalismului, drept care pe lista la care mă gândesc încap persoane felurite ca orientare politică, dar care s-au ilustrat prin aceeași virtute: au făcut numai bine pentru țară, pentru neam.

S-a bucurat când i-am spus că în fruntea listei l-aș pune de doctorul Șerban Milcoveanu. Mai apoi Marcel Petrișor și încă vreo doi-trei foști deținuți politici – mă gândeam la Mircea Nicolau, la Nicolae Roșca, Gheorghe Jijie, Raoul Volcinschi… Oricare dintre ei, am zis, dacă va intra în Senat, prin vârsta sa va fi desemnat, pentru prima săptămână de activitate, președinte al Senatului, adică al doilea om din stat: un legionar! Îți dai seama cum ar veni să țină Șerban Milcoveanu un discurs în Senat pe ce temă va dori?! Va fi istorie curată!

Becali și-a dat seama, ținea la Șerban Milcoveanu, și ideea l-a încântat! I-am spus că vor fi și câțiva academicieni, că PNG va fi singurul partid care va propune academicieni pentru Parlamentul României. Mi-a spus că l-ar vrea pe Nicolae Manolescu să figureze pe lista noastră. Am fost de acord că-i o propunere foarte bună!…

Nu mai țin minte care dintre noi a rostit și numele lui Valentin Ceaușescu, nume acceptat de celălalt conlocutor. Eu am plusat și am spus că sunt coleg cu o nepoată de-a lui Nicolae Ceaușescu, care avusese câteva prezențe la TV extrem de bine primite de opinia publică, o doamnă cuceritoare prin inteligență și franchețe! M-am lăudat că aș putea încerca să-l aduc pe listă și pe Ștefan Andrei. Acord total.

Ne-am despărțit după ce am bătut palma: În câteva zile eu urma să vin cu lista completă, s-o cunoască și „patronul”!

A fost pentru mine un exercițiu extrem de plăcut să întocmesc lista de candidați naționaliști. Aveam de unde alege. Am făcut o listă de vreo 8o de persoane, știind bine că unii vor refuza, dar principalul lucru, adică primul pas, era să obțin acordul partidului, al domnului președinte George Becali… Abia apoi urma să avansez propunerea, mai ales că pe listă se aflau și persoane cu care nu mă știam personal! Așa că după câteva zile mi-am dat întâlnire cu jupânul Gigi, să-și cunoască noii posibili colegi: în fruntea lor, Mircea Druc și Alexandru Șoltoianu, din partea Basarabiei. Cred că era pe listă și Constantin Dobre, liderul grevei de la Lupeni, căruia îi cerusem să se mai gândescă la vreo două propuneri din Valea Jiului, nu neapărat mineri. Cred că mi-a dat numele unui ziarist sau doi. (S-ar putea să fie vorba de anul 2008, când l-am invitat pe Constantin Dobre să fim pe aceeași listă de candidați…)

Binențeles, mă gândisem și la Marian Munteanu și încă vreo câțiva dintre întemeietorii Ligii Studenților: Mugur Vasiliu, Dan Dungaciu. Fostul meu coleg Pavel Lucian, insul cel mai reprezentativ pentru județul Călărași și corpul profesorilor de liceu din România, figura și el, alături de Nicolae Nicolae. Cerusem și la Sinod câteva nume, mă gândeam la Ilie Bădescu în primul rând, aveam deja un catolic și un greco-catolic, ba chiar și un turco-tătar din Dobrogea, cel mai reprezentativ: profesorul Iusuf Neuzat! Un nume aparte consideram că va fi Radu Ruba, care să-i reprezinte în Parlament pe bravii români care au de înfruntat zilnic, clipă de clipă, „dezabilități” severe.

Îl trecusem pe listă și pe Constantin Cojocaru, al cărui potențial de a stârni interesul electoratului îl sesizasem de mai mult timp. Domnul Cojocaru urma să vină pe listă împreună cu câțiva colaboratori, printre care cred că se afla și dl arhitect Șerban Popa. Din Vatră vizam câteva persoane al căror nume am motive să-l las nerostit. La fel, trec sub tăcere numele celor trei academicieni cu care începusem discuțiile…

Din Banat îl vizam pe marele profesor de drept Mihai Gheorghe, din Sibiu pe istoricul Corvin Lupu, luptător vajnic și eficient pentru ideea națională, veritabilă raritate în mediul academic, universitar.

De asemenea, am vizat câțiva tineri dintre cei cu care gândisem și acționasem extrem de eficient cu un an mai înainte, în 2003, la referendum, atunci când am făcut campanie electorală împotriva noii Constituții, implicit împotriva vânzării de pământ străinilor și împotriva intrării României în Uniunea Europeană fără o consultare propriu-zisă a electoratului, prin referendum. O campanie de fapt încununată de suces, ceea ce l-a obligat pe infractorul penal Adrian Năstase să încalce legea în mai multe feluri ca să poată proclama minciuna potrivit căreia referendum-ul ar fi dat câștig de cauză poziției guvernului. (În paranteză fie spus, pentru furtul electoral din 2003, Adrian Năstase ar merita să nu mai iasă niciodată de unde este acum!…)

Am invitat-o și pe Anca Petrescu și acceptase să candideze. Ulterior, invitată și de PRM, am sfătuit-o să meargă totuși pe lista PRM, căci apăruseră semne de incertitudine privind proiectul propus de mine. La fel, Florin Codre. Acceptase și Vladimir Alexe, cunoscutul investigator în arhivele secrete. Vorbisem cu nepotul meu Dinu să facă o mică listă de tineri oameni de afaceri corecți, pe care-i cunoștea el că nu s-au îmbogățit din afaceri necinstite, afaceri cu statul mai ales… Pe scurt, m-am dus la următoarea întâlnire cu temele bine făcute: o listă beton.

Eram pregătit să-i explic lui „Jiji” de ce pe listă nu apare numele lui Manolescu… Nu apucasm să-i fac rușinoasa propunere: să apară pe lista de naționaliști români în funcțiune… În rest, mă simțeam foarte confortabil având la mine o listă deosebit de selectă. O veritabilă elită naționalistă urma să candideze pentru Senat pe lista PNG, la alegerile generale din 2004.

N-am ajuns să puricăm lista, nume cu nume, multe fiind nume total necunoscute pentru „domnul președinte”, că acesta mi-a și adus la cunoștință, din start, că „s-a mai gândit” la înțelegerea noastră și că va trebui s-o schimbăm, pe ici-colo, în punctele esențiale: îmi pune la dispoziție locul I pe listă numai în 20 de județe, deoarece colegii săi de partid s-au cam supărat că „Becali i-a dat lui Coja” toate locurile din Senat, iar el, Gigi Becali, nu poate să nu țină seama de colegii săi de partid, ce opinii au!… Se puteau supăra și să-i ia șefia partidului!…

La următoarea discuție aceste locuri au mai intrat o dată la apă, apa Sâmbetei, și s-au făcut numai 10, apoi, în zilele când s-au depus candidaturile, numai 5, iar la urmă de tot numai eu am rămas pe primul loc, la Constanța….

Pe domnul Șoltoianu apucasem să-l anunț că va candida pe locul 1 la Suceava. A venit bietul om de la Moscova, pregătit de luptă, ca să afle că locul său a fost dat unui fost milițian, patron al unei rețele de schimb valutar după 1990… Adică după ce-i fugărise pe bișnițari până în 1990, acum le luase locul… A fost preferat lui Alexandru Șoltoianu…

După mintea mea, urma să fie pe lista PNG cel mai mare număr de academicieni și de foști deținuți politici! Dar, din nou, n-a fost să fie!…

Nota bene: Alexandru Șoltoianu se prezenta cu un atu biografic care ar fi urmat să fie intens mediatizat în campania electorală: anii petrecuți în Gulagul siberian pentru vina de a fi organizat o rețea naționalistă printre românii din Moscova și Leningrad. Consilierii din PNG ai lui Becali n-au fost prea impresionați de CV-ul marelui român… (I-am plătit eu costul avionului și i-am transmis, din partea lui Becali, promisiunea că, drept revanșă, îi va sponsoriza o carte… Mințeam. Puteam însă să nu-l mint pe bietul om, ca să-i mai treacă din amărăciune?!… Ăștia erau românii pentru care își pusese dînsul viața în primejdie?!)

Rezultatul alegerilor a fost nul pentru PNG… Nu m-am învățat minte și la câteva luni de la aceste alegeri, din toamna lui 2004, au mai venit niște alegeri, pentru postul de primar general, rămas vacant după alegerea lui Băsescu ca președinte al României. Și iar m-am dus la Becali să-i spun cum ar putea să aibă cel mai valabil candidat pentru această funcție: Constantin Cojocaru! I-am prezentat pe larg legea cunoscută – auzise ceva Gigi!, l-am adus pe dl Cojocaru la o discuție cu „patronul”, s-au plăcut, s-a fixat și ziua unei conferințe de presă pentru lansarea candidaturii, s-au făcut și strigările în mass media… iar în ziua lansării candidaturii PNG la primăria Capitalei numitul Gigi Becali mă sună dis de dimineață să-mi ceară să-l anunț pe dl Cojocaru că toată povestea cade… Să nu se mai deranjeze să vină până la Marriot degeaba!…

De ce? Cum așa, măi Gigi?! Așa ceva nu se face să faci! Etc., etc., am încercat eu la telefon să am o reacție!

Cică se interesase don Gigi și nu primise referințe bune despre candidat! Ar fi compromis partidul dacă ne prezentam cu el! Păi, domn Coja, se compară Constantin Cojocaru cu Adriean Videanu?!…

Binențeles! Cum să-i compari?!…
…Cam asta a fost scurta mea odisee politică cu Gigi Becali! Odisee, adică rătăcire în necunoscut, cu speranța de a ajunge la țărmul dorit!… Rătăcire a fost, speranță cât încape, dar țărmul dorit, adică posibilitatea de a avea și noi un cuvînt de spus în forul legiuitor, a rămas de neatins de noi, naționaliștii lui Pește…

Abia după ceva vreme, când m-am plâns unui machedon de cum s-a desfășurat colaborarea mea politică cu Gigi Becali, văru-su m-a luminat: „Domnule profesor, Gigi nu a avut încotro! I-a părut și lui rău! Viorel Hrebenciuc i-a spus să strice înțelegerea și să nu mai aibă de-a face cu dumnevoastră!…”

Aha!… Viorel Hrebenciuc așadar! Deci Viorel Hrebenciuc a decis ca mai sus numiții, persoane onorabile în societatea românească, să nu candideze pentru Parlamentul României! Ca însuși Constantin Cojocaru să nu candideze la Primăria Capitalei!… Cine ești tu, Viorel Hrebenciuc, de ai asemenea competențe, asemenea pricepere, asemenea a-tot-puternicie?!…

La data aceea, când am aflat cine „nea făcut-o”, Viorel Hrebenciuc mi-era, ca și azi, cunoscut numai din presă: fost activist UTC și PCR, un infarct, abonat la prezența în Parlament, eminență discretă și eficientă în sforării de partid și parlament, ceva legături cu mafia băcăuană, figură blândă… Blândă, ușor copilărească, numai dacă treci cu vederea privirea sa rece, calculată, lucidă, net contrastantă cu restul alcătuirii fizice.

…Să fie implicat oare Viorel Hebenciuc și în eșecul celorlalte încercări ale mele, dar și ale altora, de a îngheba un partid cu adevărat naționalist, un partid al naționalismului cuviincios, cum l-a numit tînărul M.V., preluând o vorbă scăpată de Petre Țuțea într-un interviu?!

Tînărul M.V. m-a secondat în câteva din aceste încercări, cu o maturitate politică la care eu n-o să ajung niciodată. Contribuția mea la aceste demersuri constând mai ales în capacitatea mea de a agita și convoca persoane de bine, convingându-i să nu stea deoparte de inițiativa edificării unui astfel de partid, care li se potrivește ca o mănușă! Ci să iasă din lehamitea și letargia care i-a cuprins, paralizantă!… Pentru ca mai apoi, insuccesul, eșecul încercării, să-i coste și mai mult, să-i readucă mai adânc în starea de inși care nu mai speră nimic, destul de mulți printre cunoștințele mele… O stare de spirit foarte răspândită printre românii onești… O datorăm multor factori. Cumva și domnului Viorel Hrebenciuc?!…

Ceea ce mi-este clar este faptul că după 1990 a fost cineva – persoană, grup de persoane sau instituție, care s-au preocupat cu succes neașteptat de mare de obstrucționarea forțelor naționaliste, autentic naționaliste, împiedicându-le să se organizeze. Uniunea Vatra Românească și PUNR depun mărturie în acest sens, dar nu prin președinții lor, Zeno Opriș sau Valeriu Tabără, care literalmente au trădat cauza! Au blocat funcționarea normală a acestor entități care își propuseseră în termeni clari să fie purtătorii de drapel ai intereselor naționale, românești! Nimic altceva decât interesele Neamului românesc!…

Voi depune și eu mărturie pentru câteva încercări în care m-am implicat, le-am inițiat chiar, în speranța că în cele din urmă vom oferi electoratului naționalist lista de candidați cu care să voteze și românii! De mai bine de 15 ani, acest electoral naționalist din România, deosebit de constant și de numeros, nu are cu cine vota! Viorel Hrebenciuc și tovarășii săi de idei s-au priceput să împiedice apariția sau dăinuirea unui partid care să reprezinte interesele naționale, românești! În numele căror interese a făcut acest joc ticălos?

21 iunie 2014-06-21

Ion Coja

(Partea a II-a)

Înființarea și edificarea unui partid naționalist în România are de rezolvat o problemă extrem de complicată: înscrierea partidului. Îndeplinirea formalităților pe care le impune legea partidelor din România, o lege fără egal de restrictivă în toată Uniunea Europeană! O lege care asigură un veritabil monopol asupra Parlamentului, asupra puterii de a legifera! Da, am instituit, de bine, de rău, separarea puterilor în statul numit România, dar cum facem ca puterea respectivă, legislativă, executivă sau judecătorească, să ajungă la cine se cuvine să dețină acea putere?!

Puterea legislativă este dată instituției numită Parlament. De la bun început, încă din 1990, a fost cu putință să se dirijeze din culise procesul electoral în așa fel încât în Parlament să ajungă numai cine era desemnat să ajungă. Nu m-aș putea hazarda să identific, să precizez, ce e de înțeles prin expresia „din culise” din fraza anterioară. Nu! Nu e de blamat existența acestor culise atîta vreme cât, fără ele – am mai spus-o de câteva ori, nu poate funcționa democrația. Adică aparența de democrație nu se poate salva fără existența unor entități care iau deciziile cele mai importante în afara Parlamentului ori a Guvernului. Aplicată ad litteram, așa cum se prezintă aceasta în teorie, democrația ar sfârși în haos, nu ar putea asigura un minim de continuitate fără de care societatea omenească ar fi în mare suferință. Este slăbiciunea fundamentală a ceea ce numim democrație, este punctul în care aceasta este contestată de adversari.

Știu bine, de pildă, că la alegerile din 20 mai 1990, FSN-ul nu a furat la urne, ba chiar a câștigat la un scor electoral mai mare decât cel declarat. Dacă ar fi dat publicității scorul real, majoritatea zdrobitoare cu care a fost votat, toată opoziția ar fi sărit în aer, presa de peste tot ar fi contestat rezultatele votului. Astfel că „din culise” s-au ajustat rezultatele votului, ca să facă credibile aceste rezultate. Adică li s-au adăugat procente importante celorlalte partide, și în primul rând liberalilor și țărăniștilor, FSN-ul păstrându-și suficiente procente ca să poată guverna comod. Din buzunarul FSN au fost soase și voturile care l-au declarat senator pe Antonie Iorgovan, candidat independent în Mehedinți , singurul candidat independent din 1990 și până azi care a „accesat” Parlamentul! Cineva din culisele vieții politice s-a gândit că ar fi bun un senator independent care să conducă comisia de redactare a proiectului de Constituție… Chip, Doamne, Constituția noastră urma să fie deasupra partidelor!… Ideea nu era rea, dădea bine la public și peste hotare. Rău e că s-au gândit la Iorgovan care nu era o capacitate intelectuală deosebită, nu era specialist în drept constituțional, mai avea și alte deficiențe strict personale, dar era omul de încredere pentru cei care acționau din culise, cum spuneam… Culise care pot fi și utile, așa cum au fost în 1990, când pe listele electorale au fost plasați mai mulți academicieni care au ajuns în Parlament, atât la FSN, cât și la partidele din opoziție! Voi reveni asupra acestui aspect!

Mă întorc la încercările de a constitui un partid naționalist. Aceste încercări au devenit imperios necesare pe măsură ce reprezentarea intereselor naționale a avut în Parlament tot mai puțini susținători. Trebuie spus că în FSN au fost mulți naționaliști pe lista de candidați și de parlamentari din 1990. Aceștia au fost majoritari și pe lista din 1992. Declinul prezenței naționaliștilor în Parlament s-a accentuat brusc în 1996, în 2000 a dispărut din joc PUNR, partidul care teoretic reprezenta fața politică a Vatrei Românești. În 2008 a fost scos din Parlament și PRM…

PUNR a fost desființat pe mâna lui Valeriu Tabără, maurul care după ce și-a făcut datoria a fost răsplătit pe măsură, în interiorul PD-ului, unde a ajuns mare sculă. L-am mirosit încă din Vatră că are susținere ocultă, dar părea pornit să fie de folos cauzei. Firește, a făcut și câte ceva util, dar mai mult a dat cu gura, din opoziție. Când Gheorghe Funar și alți peuneriști au încercat să refacă partidul, a intrat în funcțiune Legea partidelor și a blocat în tribunal reînscrierea PUNR-ului. S-a adeverit astfel ceea ce bănuiam, dar speram să fie o alarmă falsă: prevederea legii care cere depunerea a 25.000 de semnături este un mecanism cinic și odios prin care poți împiedica legal înființarea unui partid. Acest mecanism criminal a funcționat numai în cazul unor partide naționaliste: PUNR și Noua Dreaptă s-au trezit cu listele contestate, amenințate cu procuratura etc.

În schimb, o sumedenie de partide s-au putut înființa, de către anonimi, anonime au rămas și partidele respective, veritabile efemeride, care au primit „voie de la poliție” să existe, să completeze fugitiv tabloul democrației românești, al pluripartidismului nostru, dobândit cu atâtea sacrificii în decembrie 1989!…

Când, la un moment dat, am anunțat inițiativa de a constitui un partid legat în totalitate de programul Uniunii Vatra Românească, care chiar așa să se și numească, Partidul Vatra Românească, ne-am pus pe strâns semnături, să procedăm exact cum prevede legea. După câteva săptămâni treaba mergea bine. Am fost contactat însă de un personaj din culise, unul dintre cei binevoitori față de cauză (căci mai există câțiva!), care m-a sfătuit să nu mai pierdem timp, bani și energie cu strânsul semnăturilor, riscul de a fi respinși în instanță fiind foarte mare, dacă nu cumva chiar sigur! Singura soluție fiind să cădem la înțelegere cu unul dintre partidele care „încap într-un lift” și, contra cost sau cu alt preț, să se lase transformat în ce am vrea noi să fie un partid!…

Discuția cea mai serioasă în vederea apariției Partidului Vatra Românească am avut-o cu Ilie Neacșu, proprietarul unui partid de stânga. Cu Ilie Neacșu mă cunoșteam din primele luni postdecembriste când am colaborat la revista sa „EUROPA”, revistă naționalistă, în care au apărut primele texte de re-evaluare a dreptei interbelice! Și primele atacuri dure, pe față, la adresa kominterniștilor din FSN! Ilie Neacșu, un naționalist care s-a priceput să facă avere din politică, din patriotism(!!), parlamentar și lider în PRM, a ajuns în mod inevitabil la un conflict cu proprietarul propriu zis al PRM-ului, drept care a părăsit partidul în care nu mai încăpea și, în doi timpi și trei mișcări, a făcut un partid nou, nou-nouț, al său… Jucărie de care după o vreme s-a plictisit și, am aflat eu, se gândea s-o abandoneze, să închidă mustăria, îi trecuse sezonul, nu avea niciun aderent, în afară de colegul din PRM împreună cu care defectase…

Așa că l-am abordat frontal, mai ales că fusese invitat la un simpozion organizat de Vatră unde luase cuvîntul cu succes de public. L-am sunat la telefon, era plecat din București, la Eforie, unde juca toată ziua biliard la unul dintre hotelurile deținute în zonă. M-a invitat să facem o partidă, m-am suit în tren, m-am lăsat bătut de câteva ori la rând și am discutat pe îndelete subiectul: cum facem cu Partidul Vatra Românească! Cunoștea procedura mai bine decât mine, am pus la punct ce aveam de făcut, și ne-am revăzut după câteva zile la București în formație de 2 + 2: eu împreună cu dl R.V., domnul Neacșu împreună cu secretarul Partidului său, dl S.M. Întâlnire consumată în holul hotelului Capitol, unde ne-am înțeles să ne revedem a doua zi, cu hârtiile necesare pentru a întocmi primele acte. Ora nu am putut-o stabili pe loc, a rămas să ne sune la telefon, în cursul dimineții, în orice caz!…

Vorba ceea: cum m-ai sunat dumneata, iubit cititorule, la fel m-a sunat și numitul Neacșu Ilie!… Adică nici până azi măcar!… După câteva luni, dl Neacșu, aflu de la dl Brănaru, a acceptat dispariția partidului printr-o fuziune necondiționată. Vorba cântecului, în varianta Ilie Neacșu: mai bine mort decât naționalist!

Nu, domnul Neacșu nu este un ins cu psihicul în suferință! Nu-i mitoman! Un om de cuvînt, zic cei care-l cunosc chiar mai bine decât mine! Dar se pare că are angajamente mai vechi și mai trainice decât cele încheiate cu mine! Cui o fi dat telefon de nu m-a mai sunat pe mine?! Cărui Viorel Hrebenciuc i s-a mărturisit că are de gând să se lepede de partid în folosul subsemnatului și a ideilor subsemnatului, atât de pernicioase pentru establishmentul actual din România și numai?!…

Aș mai aminti și o altă încercare, anterioară, cu Cornel Brahaș în rolul lui Ilie Neacșu. Am venit în echipă cu Mircea Druc, cu liderul inițiativei CADA din armată și alți ofițeri trecuți în rezervă, ni s-a alăturat Jean Maurer și alți inși interesanți, interesați să pună de o Alianță Naționalistă. Ne-a plimbat luni de zile Cornel Brahaș, practic blocând funcționarea noii formațiuni al cărei președinte se declarase a fi înainte de a se supune vreunui scrutin… S-a înconjurat peste noapte de o gașcă de necunoscuți dubioși, cu care n-am putut rămâne alături prea mult timp. Din această încercare am rămas cu un singur câștig: prietenia cu dl Mircea Druc, sentimentul reciproc de prețuire! Un cuvînt frumos aș avea de spus și despre domnul Jean Maurer. I-ar fi stat bine într-un partid naționalist, continuând linia paternă de afirmare în politică. A fost, mi se pare, singura sa tentativă de a intra în viața politică. A ratat-o din pricina mea!…

Au mai fost și alți posesori de partide, de neînțeles cât de ușor le dobândiseră: Sadovan, St. Dumitrescu, Eugen Popa, Răcănel… Nu mi-a fost greață să le fac curte în speranța că… Dar niciunul nu a trecut de momentul adevărului, l-au ocolit cu o pricepere care nu părea a lor! Nu mai zic de mine: puțini indivizi am cunoscut care să poată fi mai ușor purtați cu vorba… N-am decât o singură scuză: m-am obișnuit, prin meseria de dascăl, să sper și să am încredere în oameni! În indivizi pe care-i văd prima oară!… Să le acord toată încrederea până la proba contrarie! Nu neapărat prima!…

Cea mai îndelungată curte am făcut-o Partidului Național Democrat Creștin, din 2004 până în 2012. Era „proprietatea” lui Oprea Niță, tată, și Horia Niță, fiu. Avea ca siglă(semn electoral) crucea. Motiv în plus de atracție! La un moment dat am bătut palma cu bătrânul Oprea Niță, om serios, de modă veche, și m-am grăbit să anunț că „Avem Partid”! I-am chemat pe colegii din Vatră, de la conducerea din Târgu Mureș, să ia act de apariția iminentă a Partidului Vatra Românească, cu sigla Crucea!… Dar nu m-am putut înțelege cu fiul, terapeutul Horia Niță, practicant al hipnozei în grup și alte minuni… Căuta un cumpărător pentru partid mai degrabă decât un destin politic mai pricopsit! Nu i-am înțeles comportamentul schimbător de la o zi la alta, suspiciunea că „i se fură partidul”! Dar prețul cerut, cu vreo șase zerouri în euro, anula orice discuție.

Ca efect al legii partidelor, PNDC a fost în urmă cu câteva luni desființat pentru lipsă de activitate. E mai bine așa, domnule Niță? Vă simțiți mai împlinit? Mai aproape de visul politic al tatălui Oprea Niță?!…

Nu aș putea emite vreo ipoteză pentru a explica comportamentul dlui Horia Niță care a preferat falimentul partidului „său” decât să-l „dea” altora! Mereu plecat în Elveția unde locuiește și-și are cabinetul de terapie non-convențională, nu se putea ocupa de partid, mai ales după moartea tatălui său!… Ce socoteli și-a făcut?… Lipsa de logică, de noimă a comportamentului său face inevitabile suspiciunile de tot felul!…

Am încercat și o colaborare cu PRM, ultimul partid cu veleități naționaliste rămas în ring…. Am aflat de la o persoană bine informată că în aceleași culise s-a luat decizia ca în 2008 PRM să nu mai intre în Parlament, iar în 2012 să aibă UDMR aceeași soartă!… Deși nu m-am aflat niciodată în relații de minimă prietenie sau colegialitate cu Vadim, l-am disprețuit întotdeauna și l-am considerat extrem de nociv pentru Țară, am acceptat ipoteza că Vadim nu înseamnă PRM, că poate și eu greșesc judecându-l prea aspru etc., etc. Drept care am luat legătura cu conducerea PRM în momentul când am aflat că PRM are probleme cu listele ce urmau a fi depuse: nu avea candidați pentru toate județele! M-am oferit să vin cu un grup de colegi din Vatră, cu care să completăm listele PRM. Am prezentat lista. L-am făcut atent pe Vadim și pe Funar că pe listă se află și un domn care ar pica foarte bine să fie declarat candidatul PRM la funcția de prim ministru. Tot apăreau la televizor 3 candidați, din partea celor trei partide mai grele – PDL, PSD și PNL, și mâncau borș „pe sticlă”! Penibili toți trei, în frunte cu Boc. I-am spus lui Vadim să ceară ca și reprezentantul PRM să participe la aceste discuții și l-am asigurat că candidatul nostru îi va băga în buzunar pe adversari în orice dispută TV. Cine era acest candidat? Însuși domnul Constantin Cojocaru! I-am cerut lui Vadim să se întâlnească cu domnul Cojocaru, să se convingă! L-a invitat pe dl Cojocaru la conferința de presă a PRM, care se ținea în fiecare vineri. La sfîrșit, cât a urcat scările până la birou, abia a catadicsit să stea de vorbă cu dl Cojocaru, preț de un minut, cel mult două, după care și-a luat rămas bun de la invitat și a intrat singur în biroul său imperial! (În fraza imediat anterioară cuvîntul imperial este adverb!…)

După câteva zile Ghe. Funar îmi transmite, din partea șefului său, că nu poate să admită numele meu pe lista de candidați ai PRM, căci s-ar pune rău cu evreii și și-ar anula orice șansă de reușită!…

Când au auzit asta, colegii mei, aduși de mine să candideze pe listele PRM, au vrut să se retragă, în semn de protest și dezacord etc. I-am convins să rămână pe liste, iar eu am continuat să fac propagandă pentru PRM pe la câteva televiziuni de miezul nopții!… Nu mi-a fost greu să bag de seamă că Vadim nu făcea niciun efort pentru a susține campania PRM-ului. Nu s-a mișcat din București, nu a organizat nicio întâlnire cu alegătorii… S-a confirmat ce aflasem, anume că știa ce se hotărîse „în culise”, acceptase decizia luată în întunericul dens de dincolo de luminile rampei!

Nu mi-e clar dacă accesul său în Parlamentul Europei a fost răsplata pentru …maturitatea politică dovedită prin acceptarea deciziei luate în culise: PRM out din Parlament, din viața politică!

Am așteptat cu nerăbdare să văd ce se întâmplă cu UDMR în 2012! Dacă vă aduceți aminte, sondajele la ieșirea din secțiile de vot nu erau liniștitoare pentru UDMR. Toată lumea aștepta vestea eșecului udemerist! Imediat însă după închiderea urnelor, la numai câteva minute, ne-am pomenit că Ponta că apare pe ecranele TV și-și felicită prietenii din UDMR pentru reușită!… Cam ciudat gestul… Ciudat de tot! După mine, prin ieșirea sa intempestivă pe ecranele TV, Ponta a forțat mâna celor care contabilizau voturile, obligând ca numărătoarea voturilor să nu-l infirme pe primul ministru!…

Nu știu exact ce s-a întâmplat! Poate vom afla vreodată cum de n-a mai intrat PRM în Parlament și cum de a mai rămas UDMR, abonat mai departe la actul de legiferare. Până când?!…

23 iunie, 2014

Ion Coja