Eu sunt român, nu grec!
În 1984 i-am căutat la Paris pe doi români cu care aș fi vrut să stau de vorbă: Emil Cioran și Dumitru Bacu. Întâlnirea cu Emil Cioran m-a descumpănit, părea că trăiește în bătaia vîntului… Simțeam nevoia să-l ajut în vreun fel… Părea atât de vulnerabil!
În schimb, Dumitru Bacu, despre care nu știam mare lucru, mi-a prilejuit întâlnirea cea mai impresionantă. Nici vorbă, din toți românii pe care i-am cunoscut în Occident, a fost persoana cea mai interesantă, insul cel mai puternic!
Seamănă, mi-am zis, cu o sabie scoasă din teacă, nu amenințătoare, ci prevenitoare: Nu glumesc, domnilor!
Am mers la Biserică, la părintele Vasile Boldeanu, ca să-i iau urma, trimis de Simion Ghinea. În 1941 Simion Ghinea, comandant legionar, rămăsese răspunzător de legionarii din Țară, aflați în afara închisorilor!… În libertate, să zicem. Bădia Simion a organizat evadarea câtorva legionari – acolo unde s-a putut, printre care și a părintelui Vasile. Iar când a pornit războiul spre Soare Răsare, s-a oferit voluntar să lupte, la arma cea mai periculoasă: spărgători de cazemate… Mi-a explicat: era un război pe care și noi l-am fi purtat. Noi, adică legionarii…
Și legionarii au participat la campania din Est, scoși din pușcării și trimiși pe front să lupte în condiții umilitoare, aproape dezonorante. Le evocă Nicolae Roșca în „Permanențe”, într-un text care lipsea din „Biblioteca Națională”…
Alți legionari au participat precum Simion Ghinea, adică nu au conceput să stea la gura sobei când alți români dădeau piept cu Fiara, Fiara Roșie, Fiara fără Nume, cum vreți s-o numiți! A fost rănit grav la Stalingrad și a stat o vreme prin spitale. Când s-a înzdrăvenit, direcția de atac se schimbase… Așa că nu și-a mai oferit viața pe altarul Patriei. A oferit numai 17 ani din viața sa, fără voia sa, petrecuți prin temnițele comuniste…
Simion Ghinea a fost primul legionar cu care am stat de vorbă ore nesfârșite despre legionari. L-am mai cunoscut – înainte de 1990, pe Nae Cojocaru, ceva rudă cu noi, pe dr. Dulea din Constanța, și bine înțeles pe Petre Țuțea, care devenise mai legionar după ce legionarii au pierdut puterea. Să nu-l uit pe Marcel Petrișor!… După 1990 am cunoscut mai mulți legionari, dar am rămas prizonierul primelor „instructaje”, semnate de Simion Ghinea și Petre Țuțea!
La Paris, aveam să bag de seamă, în cercurile legionare, Simion Ghinea era respectat într-un fel aparte. Când le-am spus că aș vrea să-l cunosc pe Dumitru Bacu cu un mesaj de la Bădia Simion, întâlnirea s-a aranjat imediat!
De ce Dumitru Bacu, de care mai nimeni nu auzise în Țară? Îl pomeniseră la Europa Liberă oarecum în treacăt, fără să insiste cum s-ar fi cuvenit! Și de ce s-ar fi cuvenit s-o facă?… Pentru că Dumitru Bacu a fost primul care a dus în Occident informații „complete” despre ce s-a întâmplat la Pitești. A plecat din România pe la mijlocul anilor 50… Iată povestea sa, așa cum o țin eu minte:
Dumitru Bacu s-a născut pe la 1930, în Grecia. Fusese prea mic ca să participe la „Cruciada” anti-bolșevică. Dar când a ajuns flăcău bun de recrutat, deci pe la sfârșitul anilor ’40, ce s-a gândit Mitu Bacu și încă vreo zece palicari aromâni (din Avdela?)? Că este vremea să plece la oaste. Țara avea nevoie de ei, căci era de câțiva ani sub ocupație străină. Auziseră ei că în Țară se organizează o armată de rezistență în munți, chitită să lupte împotriva ocupantului și mai ales împotriva bolșevizării neamului. Acolo au simțit ei că le este locul și menirea.
Au mers mai întâi la Atena, la Ambasada Română, să obțină viza. Acolo au găsit un portar, tot aromân, care le-a ascultat păsul și le-a spus ceva ce nu au prea înțeles: la Ambasada Română de la Atena niciun funcționar venit de la București, în frunte cu ambasadorul, nu știau românește. Ci numai ungurește…
Semn rău pentru ce va fi fiind în Țară…
Au ajuns în Țară pe un caic turcesc rablagit, gata-gata să se scufunde de mai multe ori, la Constanța au luat legătura cu neamurile pe care le avea fiecare prin Dobrogea sau mai înlăuntrul Țării, răzlețindu-se unul de altul și dându-și întâlnire în munți, unde se înfiripaseră câteva detașamemte de partizani!…
Nu mai știu, nu mai țin minte cât a durat și în ce a constat …partizanatul din munți al lui Dumitru Bacu. Nu prea mult. A fost arestat, judecat și condamnat la ani grei de temniță! Ca atâția alții!…
Plimbat prin mai multe „locații”, a avut ocazia să afle și mai multe despre cum merg lucrurile sub oblăduirea bolșevică, kominternistă. A cunoscut mai mulți studenți, cam de vârsta sa, care trecuseră prin infernul de la Pitești! Dumitru Bacu nu a avut „șansa” de a cunoaște nemijlocit „fenomenul” Pitești deoarece, în scriptele justiției române, el figura ca pașaportar, adică era cetățean străin, grec, care comisese pe teritoriul României anumite fapte penale!… Nu i s-a permis să treacă și prin Pitești…
După o vreme însă s-a produs intrarea, primirea României la Organizația Națiunilor Unite. I s-au pus României câteva condiții, printre care și obligația de a elibera toți deținuții politici care nu erau cetățeni români, ci aveau pașaport de străini. Mi-aduc bine aminte, eram copil și am auzit la cei mari cuvîntul pașaportar, pentru prima oară. Nu l-am prea înțeles atunci… Apoi a dispărut din limba română!
Pașaportar era și Dumitru Bacu. Fusese arestat înainte de a fi apucat să-și ia cetățenia română. Așa că se pomenește chemat la cancelaria închisorii, la însuși domnul director, vestitul și temutul Coler, care îi ține o întreagă lecție de cum va trebui să se poarte când va ajunge în țara sa, Grecia, țară care de acum aparținea Occidentului, adică inamicului. Nu cumva să spună ce a văzut sau ce a pățit în România! Mâna cea lungă a Securității îl va găsi oriunde dacă nu-și vede de treabă!… S-a înțeles?!
Am înțeles, domnule director, numai că eu nu am motive să plec! Eu nu sunt grec, eu sunt român! Nu vreau să plec din România! Eu sunt român, domnule director!…
A mai zis și ceva de mamă-sa, pentru care este de neconceput ca Mituș al ei, care a plecat din Grecia român, să se întoarcă din România grec… Eu nu sunt grec, domnule director!
Asta însemna să rămână să-și ispășească întreaga pedeapsă, din care făcuse câțiva ani numai, nici măcar pe sfert nu mântuise din ce avea de tras! Și ce tînăr era pe atunci dl Dumitru Bacu!… Între a fi liber pe motiv că nu ar fi român și a executa până la capăt condamnarea pentru acte de …românism, adică încă vreo zece ani de temniță grea, machedonul nostru alegea să fie român! Chit că! Cu orice preț! Poate că și cu prețul vieții, dacă ar fi fost cazul…
O fi fost în stare colonelul Coler, șeful penitenciarelor cominterniste, să înțeleagă ce se petrecea sub ochii săi?…
L-a trimis înapoi în celulă pe întemnițat, să se mai gândească, până va raporta la centru situația neașteptată care se ivise: un deținut care nu vrea să fie eliberat! Ceva ne-mai-întâlnit în istoria penitenciarelor dintotdeauna!
Ajuns în celulă, Dumitru Bacu le povestește camarazilor de suferință ce discuție a avut la cel mai înalt nivel al Aiudului. Asistența, alcătuită numai din camarazi, îl îmbrățișează emoționată – bănuiesc eu, ca povestitor. Ce știu cu exactitate din relatarea eroului nostru este că șeful celulei, al camerei, adică al cuibului de legionari, îl ia deoparte și-l sfătuiește ce trebuie să facă atunci când va fi din nou chemat. I-a explicat de ce trebuie să accepte eliberarea, indiferent de motivație. Să părăsească temnița, să părăsească țara și să ajungă „dincolo”, preferabil în Franța sau Statele Unite, iar acolo să facă tot ce va putea ca Occidentul să afle ce se întâmplă în România, mai ales în închisorile din România! La Pitești!, în primul rând!
Așa ajunge Dumitru Bacu la Paris și, în câteva luni, scrie cartea PITEȘTI. De scris nu i-a fost greu, abia după ce a scris-o a început calvarul, bâlciul, circul sau cum mai vreți să-i spuneți, Adică a început căutarea unui editor. Cartea era prima care dezvăluia adevărul de dincolo de cortină!… Cu ani buni înaintea lui Soljenițân și ceilalți! Protocronism românesc! Ca al lui Panait Istrati în anii interbelici! Editorii au început să scornească fel și fel de pretexte pentru a refuza cartea.O carte bine scrisă, cu mărturii la prima mână, cu documente chiar, cu date exacte. Chiar foarte exacte! Mai exact spus, prea exacte! Care deranjau Occidentul liber și democrat!
Erau prea exact consemnate numele torționarilor, al anchetatorilor, al procurorilor etc. Inclusiv al colonelului COLER. Prea exact consemnate și prea multe nume neromânești!… Așa că i s-a cerut să facă ceva, ori să le schimbe, să bage nume inventate – ceea ce era de neacceptat, sau măcar să recurgă numai la inițiale, măcar la numele ne-românești…
Neavând încotro – sau faute de mieux pe franțuzește, Dumitru Bacu a acceptat varianta cu inițialele! N-a fost suficientă! Căci prea multe inițiale erau K sau W… Care nu prea trimeteau la persoane oarecari, un Popescu sau Ionescu…
Iar discuții, iar amânări!… Între timp a apărut Soljenițân și alți „demascatori”, așa că se crease contextul în care apariția cărții PITEȘTI să nu mai stârnească efectul pentru care fusese scrisă…
Gestul rămâne însă memorabil, bun de a fi înscris în Cartea Neamului Românesc!
Nu mă refer la gestul de a scrie cartea, ci de a spune, răspicat, Eu Sunt Român! În ce condiții, în ce împrejurări a spus Dimitrie Bacu aceste cuvinte banalizate?!… Cum să nu ne iubească Cineva, acolo sus, pe noi, prăpădiții de români ce suntem, în frunte cu Dumitru Bacu, fie-i țărâna ușoară și amintirea de neșters!
* * * *
După ani de discuții cu colegii și prietenii aromâni, din Țară sau de prin Grecia ori Albania, din Occident, pe subiectul ce trebuie făcut pentru salvarea aromânilor, pentru afirmarea și consolidarea identității lor etnice, una intre idei a fost UN FILM, poate chiar un serial TV, despre originalitatea inconfundabilă a acestei etnii, parte din marea familie a popoarelor romanice, neo-latine! Am propus ca unul dintre personaje, dacă nu cumva personajul principal, să fie conceput în jurul biografiei lui Dumitru BACU. Sau BACOU, cum apare pe coperta ediției franțuzești a PITEȘTI-ului.
Cu adausuri, în film, din povestea tragică a grupului de partizani machidoni din pădurea Babadagului…
Am prezentat această idee câtorva armâni cu posibilități financiare de a se implica în acest proiect, de pe urma căruia se pot câștiga și bani frumoși! Aveam în cap o sumedenie de secvențe filmice, auzite, povestite sau trăite de mine însumi, în tovărășia unor „țînțari” din Constanța…
Să exemplific cu una, de pomină, la restaurantul Victoria din Piața Ovidiu, împreună cu George Iancu, Stelică Varsami și Stelică Cuturicu: băusem ceva toți, așa că ne simțeam cei mai voinici și mai grozavi din tot restaurantul… (Cel mai tare din parcare!…) Alături, o masă de marinari greci, brusc ne-au devenit antipatici și le-am căutat pricină… Bătăile de la Victoria erau celebre prin anii noștri de studenție… De ce n-am încinge și noi una?! Mama lor de grecotei!…
Lucrurile evoluau spre o încăierare, ne-am ridicat de la masă toți patru noi, patru ei, să ieșim din restaurant și să ne „pocim” bine unii pe alții! N-a mai fost nevoie, căci grecii, surexcitați de iminența încăierării, au încetat să mai vorbească între ei grecește și au dat-o pe „țînțărește”, lăsându-i cu gura căscată pe cei trei machedonți cu care eram eu la masă…. Ce a urmat a fost și mai teribil: s-au găsit neamuri între ei, machedonții din Constanța și cei patru „greci”! Cu proxima ocazie o să-i cer detalii lui George Iancu, are o memorie mai bună ca a mea!…
Un film așadar despre „urmașii lui Alexandru Machedon”, cum ar putea fi chiar titlul filmului? Mi-e teamă că nu am eu zile destule să văd măcar urnindu-se din loc acest proiect…
***
Alt proiect, încă și mai important, mai științific, academic, ar fi să se adune din istorie toate momentele și personajele istorice prin care aromânii s-au afirmat în istorie!… Mircea Eliade spunea că tracii, în frunte cu Alexandru cel Mare, s-au consumat în antichitate făcând istorie pentru alții! La fel se poate spune și despre aromâni: istoria Greciei mai ales, a Turciei, a Albaniei, a tuturor statelor din Balcani, dar și a Austriei, a Ungariei, este marcată, uneori în mod decisiv, de prezența sau intervenția armânească!
Această observație este valabilă și pentru România! Cu deosebirea că noi, românii, nu am ascuns niciodată această contribuție benefică a românilor sud-dunăreni la cultura și istoria noastră. (Îi pun la socoteală și pe vlahii megleni sau istrioți…) Ci am recunoscut-o și cinstit-o cu bucurie. Ca-ntre frați buni!
Cât suntem de frați unii cu alții, românii și aromânii, este un subiect care agită spiritele unora în ultimii ani!… O agitație care nu trebuie să paralizeze acțiunile și activitățile menite să-i salveze pe aromâni de la „asimilare”! O asimilare pe care alții o urmăresc cu o tenacitate criminală. Cine sunt acești alții? În primul rând aceiași greci care l-au confiscat și pe Alexandru Machidon al nostru! Continuă și azi să scornească fel și fel de inepții prin care să-i descurajeze pe aromâni să se afirme ca aromâni! Fel și fel de șmecherii grecești prin care îi momesc sau îi amenință, îi constrâng pe frații noștri să renunțe la ce știau ei din bătrâni!… Și mai ales să renunțe la graiul lor!
Contează prea puțin dacă graiul armânesc este „limbă sau dialect” atâta timp cât acest grai este vorbit tot mai puțin în localitățile de baștină ale aromânilor, din Grecia și Albania în primul rând! Este amenințat să dispară acest grai și mulți dintre armâni se consumă pentru a impune una sau alta dintre cele două teze, în loc să se dedice supraviețurii! Să acționeze cu toate posibilitățile pentru a determina autoritățile din Grecia și celelalte țări balcanice să aplice și aromânilor statutul legiuit de minoritate etnică, cu tot ce decurge din asta!
Nu trebuie uitat că acolo unde trăiesc aromânii în Sudul Dunării ei trăiec ca autohtoni! Sunt mult mai autohtoni decât milioanele de greci alungați de turci din Asia Mică în urmă cu câteva decenii! Acei greci, teleportați din Turcia în Grecia, au alungat din casele și țarina lor sute de mii de armâni! Pentru acești europeni când se va face dreptate?!
E timpul ca guvernanții români să-și înțeleagă rostul, datoriile pe care le au față de aromânii din România și de pretutindeni. Nu ne interesează ca aromânii să se „românizeze”, să se asimileze și să dispară în masa „mucanilor”! Și asta pentru că noi îi considerăm români, români de-ai noștri! Iar dacă ne înșelăm cumva, greșeala lui Dimitrie Bolintineanu, a lui Goerge Murnu, Tache Papahagi sau Matilda Caragiu, nu s-a săvârșit cu intenția de a falsifica istoria și evidența faptelor, a realității lingvistice și istorice, așa cum se întâmplă în Grecia, unde pe mai multe căi, și mai ales prin minciuni și falsuri, este atacată identitatea armânească spre a fi desființată!
Nota bene: Ținta finală s-ar putea să fie însăși identitatea românească! Noi, românii, din sudul sau din nordul Dunării, suntem poporul cel mai numeros și mai important din acest sfert, sud-estic, al Europei. Pe mulți îi deranjează această situație! Numai pe noi nu ne interesează să luăm cunoștință de această realitate și să acționăm ca atare, ca un popor mare!… Mereu se găsesc, printre noi chiar, cei care să ne deturneze de la destinul nostru, invocând, printre altele, și teze trăznite, absurde, precum că moldovenii sunt alt popor, la fel aromânii. De vreo câțiva ani începe să apară un neam nou: transilvan!… Urmează, probabil, bănățenii sau oltenii…
Ce poți să spui în această situație, altceva decât Deșteaptă-te, frate român! Nu te lăsa prostit și îmbrobodit de chiar dușmanii tăi!
Dumitru Bacu, românul absolut, cum îi numea Petre Țuțea pe aromâni, trebuie salvat din uitare, pentru istoria noastră, dar și pentru viitorul nostru… Ne va fi mai ușor să ne asumăm acest viitor având modele precum DUMITRU BACU.
Patria recunoscătoare!
Buriaș, 25 mai 2014
ION COJA
[…] din articolul “Dumitru Bacu: Eu sunt român, nu grec!” publicat de Ion Coja pe blogul […]
„Un film așadar despre urmașii lui Alexandru Machedon”, – scrieţi dvs. mai sus. Excelent!, zic eu.
Cum domnule Profesor este posibil ca aceşti „urmaşi” să plece peste Dunăre, la nord, în Dacia, înainte de sosirea cohortelor romane, ca acolo să fie „romanizaţi” de aceste cohorte, aşa cum îşi imagina acad. Alexandru Graur, cum că s-ar fi întîmplat cu populaţia traco-daco-getă de la nord de Dunăre, ca mai apoi, cu o limbă schimbată, romanizată, să se întoarcă la baştină, de unde tocmai plecase înainte de era noastră, în ţara marelui Alexandru, ca acum, în prezent, să fie „deromanizaţi” de greci?
Mie unuia mi se pare de neînţeles, năstruşnic chiar!
Nu ar fi mai simplu să credem că această populaţie traco-dacă-getică existentă în Peninsula Balcanică, precum şi peste Carpaţi, aşa cum zicea părintele istoriei Herodot, să fi avut aceeaşi limbă, nu mult diferită de cea a ţînţarilor de azi sau a valahilor de pe teritoriul actual al României şi Basarabiei de acum 200 de ani? Este o simplă întrebare.
Eu continui să cred cu tărie că limba română, într-o formă arhaizantă, a preexistat înainte chiar de anul unu, încă de pe timpul lui Alexandru Macedon sau poate cu mult înainte, de unde s-au format şi latina, şi româna şi toate limbile neolatine. Haideţi să-i zicem latina vulgară. Căci limba e un organism viu, zicea cineva, ea evoluiază permanent, nu este ceva osificat.
Pe mine unul nu mă satisface explicaţia romanizării limbii daco-geţilor de către cohortele romane instalate aici după anul 106. Asta ar însemna ca limbii protoromâne să nu-i mai zicem limbă maternă ci limbă paternă, învăţată de la taţi. Roesler şi-ar freca mîinile de bucurie dacă ar trăi, văzîndu-ne că susţinem romanizarea limbii dacilor.
Teoria autohtonicităţii populaţiei româneşti pe teritoriile pe care azi le locuieşte s-ar susţine cu mult mai bine cu cealaltă ipoteză, anume că toate limbile neolatine, inclusiv latina modernă şi moldo-valaha, şi aromâna etc, au avut toate, încă din antichitate, o rădăcină comună: latina vulgară.
Păi așa este: limbile respective se trag din latina vulgară, vorbită de romanii(latinofonii) de rând! Dar că latina aceea se trage din geto-dcă sau că ar fi fost aceeași limbă este o ipoteză absurdă! Mergeți cu ea la celalalte popoare romanice: or să rîdă și curcile!…
Deci, după cum am văzut şi dintr-un articol anterior al dvs., după ce un mănunchi de daci trăitor pe un spaţiu restrîns, după ce s-au „romanizat” (ei nevorbind pînă atunci latina vulgară), au emigrat în tot spaţiul carpato-balcanic, de unde ar fi ajuns mai tîrziu şi în Bitolia, şi în Epir, şi în patria lui Alexandru Macedon.
Păi, dacă e aşa, înseamnă că acei „macedoni” de pe timpul lui Alexandru Macedon, nu prea erau de acelaşi neam cu cei din Carpaţi, ci probabil un alt neam, iar în locul lor au venit geto-daci romanizaţi. E ceva ce nu merge.
Teoria migraţionistă pe care aţi acceptat-o cu privite la răspîndirea românilor în spaţiul pe care românii îl locuiesc, de la un nucleu restrîns, situat undeva în estul Transilvaniei, pînă la Nipru şi Epir, este şi teoria Roesleriană. De ce n-am accepta-o şi pe ea? Adică, romanizarea să se fi produs undeva pe la est de Albania, Drava, Sava, iar de acolo să migreze mai tîrziu, după anul 1100, în spaţiul Transilvan, aşa cum susţin ungurii.
Si totusi, gestul de a refuza eliberarea din inchisoare a mai fost facut de un detinut, tot legionar, om integru, de mare caracter, despre care am mai scris aici: Grigore Caraza. Memoriile lui poarta titlul „Aiud însangerat” si se pot descarca de pe pagina de web:
http://www.miscarea.net/carti2.htm
Iata un fragment din „Aiud insangerat”:
„Declaraţia
Pe 1 septembrie 1976, am cerut ofiţerului de serviciu hârtie de scris şi toc, anunţând conducerea închisorii şi Ministerul de Interne că refuz să ies din temniţă, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniţă într-o ţară unde nu făcusem decât numai bine şi unde familia mea, din moşi şi strămoşi, se jertfise pentru ţară. Când căpitanul politic Lazăr a citit declaraţia, a anunţat Bucureştiul. Era caz unic atât pentru el, cât şi pentru întreaga ţară în timpul comunismului. Pe 14 şi, respectiv, pe 30 octombrie a aceluiaşi an, de la Bucureşti au sosit două comisii să mă ancheteze în legătură cu refuzul meu.
Vorbitor
În fond, deşi dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, care de fapt erau cărţi poştale, numai la două li se dădea curs şi primeam răspuns, celelalte două fiind reţinute. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pachetele, adică patru pe an a câte 5 kg fiecare, pe care refuzam să le primesc. Însă, de fiecare dată când ofiţerul politic mă întreba de ce nu scriu pentru pachete, îi spuneam că eu nu fac închisoare în contul familiei mele, care este săracă şi a rămas pe drumuri, ci să-mi trimită pachete cei care m-au întemniţat. În acea perioadă de 7 ani şi patru luni, au făcut excepţie două sau trei pachete în care se aflau medicamente şi cărţi, pe care le-am acceptat.
Pe 3 septembrie, într-o dimineaţă, la locul unde lucram, a venit plt. Man şi mi-a comunicat să mă pregătesc că am vorbitor. I-am spus că refuz şi nu mă voi duce să văd pe nimeni, chiar dacă ar fi şi tata de pe celălalt tărâm. De două ori a venit ofiţerul de serviciu în ziua aceea, apoi un alt gardian, după care a urmat ofiţerul de la pachete şi vorbitor, Popa, toţi cerându-mi să ies imediat şi să primesc vorbitorul.
După-amiază, când soarele cobora spre asfinţit, a venit Man, plutonier de serviciu în acea zi la Zarcă, şi, cu un fel de revoltă dar mai mult rugător, mi-a zis:
– Păi, bine, măi omule ! Ce fel de inimă ai? Sora dumitale, Alexandrina, vine atâta cale din Piatra Neamţ până aici şi plânge în poartă de pe la ora 9.00. A spus că nu pleacă până nu stă de vorbă cu dumneata. Hmm! Ce zici? Te lasă inima măi, omule?!
Argumentul lui Man m-a pus în cumpănă. Mă gândeam în primul rând la adevărul pe care îl spune şi la faptul că acest miliţian, în ultima mea detenţie, a avut o comportarea foarte frumoasă faţă de noi.
– Bine! i-am răspuns. Uite, merg, dar numai pentru vorbitor, pentru că nu voi primi absolut nimic din cele aduse de sora mea.
Şi pentru că acei care veneau de afară trebuiau să ne vadă într-o stare puţin mai omenească, am fost bărbierit, iar Man mi-a adus o zeghe curată, aproape nouă, de la magazie.
Ajuns la clădirea vorbitorului, situată între prima şi a doua poartă, am stat un timp afară, până ce a fost evacuată încăperea respectivă, pentru a nu lua contact cu nimeni, iar ofiţerul Boldur, şeful Zărcii, m-a rugat să fiu înţelegător, să vorbesc numai ceea ce este voie de vorbit, să nu atrag atenţia şi să nu fac scandal. Era clar că se aşteptau la o eventuală opoziţie din partea mea. Am intrat în sala vorbitorului, care avea două rânduri de plase metalice pe lungime, cu o distanţă de circa un metru între ele. În acest spaţiu, totdeauna se plimba cel puţin un miliţian, aşa încât să nu se facă nici un schimb de obiecte între vizitator şi deţinut.
Am intrat însoţit de Man, care a rămas tot timpul lângă mine. În capătul coridorului-tunel, se afla ofiţerul Boldur iar doi gardieni se plimbau în spaţiul din mijloc deşi era destul de îngust şi scurt. Şi în partea opusă, unde trebuia să intre vizitatorul, se afla un gardian, astfel că eram păzit ca un cetăţean foarte periculos.
Imediat după sosirea mea, din partea opusă intră Alexandrina. A stat, m-a privit îndelung şi, ca şi când nu m-ar mai recunoaşte, mi-a zis:
– Dar ce-i cu tine măi, Grigore? De ce eşti aşa de slab? Eşti palid, străveziu la faţă, că nu te mai cunosc…
– Bine ai venit, Alexandrina! i-am răspuns. Trebuie să-ţi spun că, începând cu 1 septembrie, am dat declaraţie că refuz să ies din temniţă, după aproape 20 de ani de osândă în propria-mi ţară. Şi nu pentru că aş fi comis vreo ilegalitate, ci pentru că mi-am iubit-o prea mult! Am refuzat, de asemenea, vorbitor, pachete şi orice relaţie cu lumea de afară, mai puţin cele două cărţi poştale care mi se dau şi la care primesc răspuns. Te anunţ că sunt bolnav, mi se refuză asistenţa medicală, paznicii se poartă urât cu noi, iar dacă mi se va întâmpla ceva în urma vizitei tale, să ştii că motivul este cel de astăzi. Domnul ofiţer Boldur, pe care îl vezi în faţă, şi cei de lângă dumnealui, plt. Sas Pamfilie şi plt. Pavel Moldoveanu, se poartă foarte urât cu noi, aşa cum au făcut şi în perioada 1960-1964 în timpul reeducării, iar din cauza lor am făcut foarte multă izolare. Am ajuns până într-atât, încât am declarat greva foamei, la care nu am renunţat până ce nu au sosit de la Bucureşti cei mai mari care răspund de temniţe.
I-am mai mărturisit Alexandrinei tare, ca să audă bine şi gardienii, că în curtea Zărcii, respectiv în faţa geamurilor unde noi, cei închişi, ne trăim poate ultimele zile, uruie 24 ore din 24 opt circulare care taie scânduri, la o dimensiune destul de mică, pentru lădiţe.
– Cu un an în urmă, am făcut greva foamei ca să fie mutate aceste circulare şi numai două din ele au fost mutate.
Alexandrina mă privea năucită apoi, plângând, i se adresă lui Boldur:
– Ce-aveţi cu el? Nu-i ajunge câtă închisoare a făcut? Nu vedeţi cum arată, că abia se mai ţine pe picioare? Dar lăsaţi-l odată în pace!
La vorbitor, s-a produs învălmăşeală. Paznicii gardieni – care încercaseră de mai multe ori să mă oprească dar îi repezisem cerându-le să-mi respecte dreptul la vorbitor – au intervenit din nou, alăturându-li-se de această dată şi Boldur.
– Vedeţi, doamnă? Vedeţi cum se poartă? De parcă dânsul ar fi ofiţer şi noi paznici!
– Dar are dreptate! le strigă sora mea. Şi tot ce mi-a spus sunt convinsă că este adevărat, pentru că îl cunosc foarte bine! Grigore nu minte!
– Alexandrina, te anunţ că nu voi primi nimic! Nici alimente, nici medicamente şi nici schimburile pe care mi le-ai adus!
– Dar ce să fac cu ele? m-a întrebat sora mea.
– Dă-le lor să se îmbrace, să mănânce şi, dacă te vor refuza, aruncă-le şi tu în curte!
– Vorbitorul s-a terminat! mă anunţă Boldur.
– La revedere, Alexandrina, şi nu uita: dacă mă vor extermina, să ştii că de la acest vorbitor este cauza şi nu uita persoanele pe care ţi le-am descris!
Alexandrina plângea în hohote. M-am oprit în uşă şi am văzut-o cum se îndepărtează. Şi, trecând pe lângă ghişeul unde apăruse o femeie-gardian care îi răspunsese foarte înţepat, m-am smuls de lângă Man, am mers la dânsa şi i-am strigat:
– Te rog să te porţi frumos cu sora mea pentru că este liberă şi nu arestată! E clar?
Nimeni nu a mai scos o vorbă. Man, care m-a condus înapoi în Zarcă, vorbea de unul singur, se uita într-o parte şi în alta şi îşi făcea cruce.
– Măi, omule, aşa ceva n-am mai văzut până acum!
Ajuns în Zarcă, mi-am pregătit într-o boccea câteva zdrenţe ca să am cu ce să mă schimb acolo unde, eventual, voi fi dus. După aceea, câteva zile la rând, din modesta mea porţie de pâine, am pus câte puţin deoparte. Au trecut zile, săptămâni, dar nimeni nu s-a mai legat de mine, ba mai mult, de la gardian, la ofiţerul de serviciu şi la şeful Zărcii, toţi mă ocoleau.”
Cumplită poveste! Dar nu a fost eliberat în 1964?
Zambeste!
In urmă cu câteva zile, consilierii maghiari de la primăria Târgu-Mureş au propus să amplaseze statuia unei personalităţi de’a lor undeva în oraş.Consilieri români au fost de acord, cu două condiţii:
1.să amplaseze şi românii o statuie a unei personalităţi autohtone
şi 2. cele două personalităţi reprezentative fiecărei etnii să aparţină aceleiaşi perioade istorice.
Consilierii maghiari au fost
total de acord.
Consilierii români au spus, ca urmare, că vor sa amplaseze o statuie de a lui Decebal.
Sedinta s’a suspendat.
Mă număr printre românii norocoşi pentru că am întâlnit în viaţa mea, oameni de frunte ai neamului românesc, între care menţionez; istoricul Dumitru Almaş şi poetul Grigore Vieru.
Pe istoricul Dumitru Almaş, l-am întâlnit în perioada anilor 1980, în trenul internaţional Viena – Bucureşti, atunci când profesorul, istoricul se întorcea de la un congres internaţional de istorie Sud-Est Europeană, iar subsemnatul mă întorceam de pe unul dintre şantierele de construcţii din ţară.
Era perioada în care revista „Magazin Istoric”( Dumitru Almas a fost directorul revistei), publica articole despre adevărata Istorie a Românilor, iar periodicele „Noi Tracii” ale lui Iosif Constantin Drăgan(NAGARD), ne aduceau clarificări referitoare la strămoşii noştri traco-geto(dacii).
Generaţia mea a fost văduvită de cunoaşterea adevăratei istorii a românilor, deoarece până in anul 1958, îvăţasem istoria după manualul oficial care se numea Istoria Republicii Populare Române, manual publicat sub redacţia lui Mihail Roller.
Istoricul şi profesorul Dumitru Almaş, mi-a relatat cum a ajuns în Grecia, noaptea la Salonic. Şoferul de taxi cu care se deplasa de la gară la locul de cazare, aflând că este român, la încurajat să vorbească româneşte pentru că el este aromân şi cunoaşte limba română din familie, ca mulţi alţii dintre aromânii din zonă.
Dicuţia cu profesorul şi istoricul Dumitru Almaş s-a purtat cu încuajarea repetată a profesorului; „Vezi că ştii, vezi că ştii”, bucuros parcă de faptul că a întâlnit un inginer constructor, pasionat de istoria românilor
Articolele din „Magazinul Istoric” şi „Noi Tracii”, discuţiile cu profesorul şi istroricul Dumitru Almaş, acum în lumea celor drepţi, m-au clarificat asupra istortiei neamului românesc.
Din articolul profesorului Ion Coja; „Dumitru Bacu: Eu sunt român”, este necesar să reţinem următoarele adevăruri istorice şi tragem învăţămintele necesare;…”Mircea Eliade spunea că tracii, în frunte cu Alexandru cel Mare, s-au consumat în antichitate făcând istorie pentru alții! La fel se poate spune și despre aromâni: istoria Greciei mai ales, a Turciei, a Albaniei, a tuturor statelor din Balcani, dar și a Austriei, a Ungariei, este marcată, uneori în mod decisiv, de prezența sau intervenția armânească!”.
„Cât suntem de frați unii cu alții, românii și aromânii, este un subiect care agită spiritele unora în ultimii ani!… O agitație care nu trebuie să paralizeze acțiunile și activitățile menite să-i salveze pe aromâni de la „asimilare”! O asimilare pe care alții o urmăresc cu o tenacitate criminală. Cine sunt acești alții? În primul rând aceiași greci care l-au confiscat și pe Alexandru Machidon al nostru! Continuă și azi să scornească fel și fel de inepții prin care să-i descurajeze pe aromâni să se afirme ca aromâni! Fel și fel de șmecherii grecești prin care îi momesc sau îi amenință, îi constrâng pe frații noștri să renunțe la ce știau ei din bătrâni!… Și mai ales să renunțe la graiul lor!”
„Ținta finală s-ar putea să fie însăși identitatea românească! Noi, românii, din sudul sau din nordul Dunării, suntem poporul cel mai numeros și mai important din acest sfert, sud-estic, al Europei. Pe mulți îi deranjează această situație! Numai pe noi nu ne interesează să luăm cunoștință de această realitate și să acționăm ca atare, ca un popor mare!… Mereu se găsesc, printre noi chiar, cei care să ne deturneze de la destinul nostru, invocând, printre altele, și teze trăznite, absurde, precum că moldovenii sunt alt popor, la fel aromânii. De vreo câțiva ani începe să apară un neam nou: transilvan!… Urmează, probabil, bănățenii sau oltenii…”.
Bravo, frumos scris, domnule profesor!
Cu adaosul ca unii machidoni se socotesc minoritate etnica in Romania si vor organizare separata si bani europeni. In loc s-o faca in Grecia, Bulgaria, Serbia si pe unde mai sunt ei, ei o fac in Romania si agita spiritele intru dezbinare, sustinand chiar teoria roesleriana cu vidul de romanitate la nordul Dunarii. Indivizi care altfel par seriosi, intelectuali, vor bani europeni pentru dezbinarea romanilor. Pentru echilibru, alti machidoni nici nu vor sa auda de treaba asta cu „minoritatea aromana in Romania”. Cinste lor!