Mentalitatea populară de pretutindeni distinge, din totdeauna, între dreapta şi stânga, între drumul la care păşeşti cu dreptul şi lucrul făcut cu mâna stângă. De copil am învăţat că nu există păcat mai mare decât să-ţi faci semnul crucii cu mâna stângă…
Mâna dreaptă, pe latineşte dexter, este mâna îndemânării, a dexterităţii. Stânga, pe latineşte sinistra, vorbeşte de la sine şi ea, despre vechimea distincţiei dreapta-stânga.
Dreapta este a Domnului, stânga este a păcatului, dreapta este purtătoare de noroc, stânga este pricină de dezastre şi nenorociri… Cam pe acest teren vine revoluţia franceză care, ca orice revoluţie, în plus fiind şi marcat antireligioasă, anticreştină, va încerca o răsturnare a simpatiilor, în mare măsură izbutită. A fi de stânga ajunge să însemne a fi de partea progresului social, a înnoirii, devine un atribut pozitiv al omului politic. A fi de dreapta, dimpotrivă.
Las deoparte însă istoria, joc al întâmplării şi al accidentelor, precum şi precaritatea conceptului de progres – rezultat, ce-i drept, din luarea în serios a istoriei, şi încerc să deduc, sub numele opoziţiei dreapta/stânga, termenii şi realităţile aflate azi într-o încordată adversitate, aflate aşadar la originea tensiunilor care lipsesc existenţa noastră de seninătatea şi împăcarea din primordii.
Drepturile omului… Drepturile, deci. Dar nu au aceste drepturi ale omului prea mult cu dreapta. Dimpotrivă, cu stânga mai degrabă. Şi aş începe cu această afirmaţie: este de stânga orientarea axată pe promovarea drepturilor, iar dreapta este mentalitatea care pune pe primul loc grija faţă de îndatoriri. Propun deci să distingem între cei obsedaţi de drepturile lor, preocupaţi să li se recunoască cât mai multe drepturi şi, la nevoie, privilegii, iar, pe de altă parte, cei atenţi să-şi asume în întregime, fără rest, îndatoririle, obligaţiile cu care îi încarcă condiţia de om, de cetăţean, de părinte.
Evident, lumea în care trăim de două secole este o lume obsedată de respectul pentru drepturile omului… Care drepturi, evident, nu pot fi ignorate şi încălcate. Cine ar putea gândi la un asemenea sacrilegiu?! Doar, drepturile omului sunt religia viitorului!… Numai că, deseori, aceste drepturi ale omului, adică ale insului, vin de se opun drepturilor popoarelor, ale neamului, ale speciei om. Căci au şi ele niscai drepturi, a căror recunoaştere se înscrie printre legile firii: supravieţuirea neamului, a speciei, a cetăţii deci, care se află deasupra tuturor drepturilor bietului individ. Interesul speciei primează faţă de cel individual. Aşa se face că murim cu toţii, ca indivizi, în chip legiuit, fiecăruia supravieţuindu-ne izbăvitor specia, neamul, familia, copiii… Numai astfel capătă sens şi încetează de a mai fi absurdă biata moarte. Suntem sortiţi ca viaţa noastră să le-o dedicăm lor, cetăţii şi neamului. Înţelegând şi acceptând asta, suntem şi gândim de dreapta!
La cei mai mulţi oameni, mintea cu care s-au născut le e de vreun folos numai pentru a se revolta, pentru a-şi inventa sau descoperi temeiuri noi ale nemulţumirii. Şi mai ales nemulţumirea de sine, de la ea începe stânga. Prin raţiune omul, iluminat şi iluminând în jur, descoperă neîncetat în cât de multe feluri lumea aceasta ar putea fi mai bine întocmită. Lucifer, deci. Marele sinistru!
Nici două parale nu face însă raţiunea, inclusiv logica – şi ea tot de stânga!, dacă nu am avea, ca un adaus decisiv sau corectiv al acestei raţiuni, intuiţia! Intuiţia! Partea inexplicabilă şi nedemonstrabilă, de necuprins în bietele noastre vorbe sau cifre, a înţelegerii, a priceperii, a cunoaşterii. A inteligenţei. Intuiţia, acest instinct al adevărului, este de dreapta.
A fi de stânga este ceva care se poate uşor argumenta şi demonstra, ţine de domeniul evidenţei. Sare în ochi! Aşa cum ar fi, bunăoară, inechitatea socială! Ce poate fi mai nedrept decât inegalitatea? Doar şi legea este aceeaşi pentru toţi! Suntem, prin naştere, egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu!… Iată unul dintre cele mai de stânga precepte! Dintre cele mai „sinistre”! Consfinţit în constituţiile secolului nostru!
Şi, totuşi, există ceva mai nedrept decât această inegalitate! Acest lucru atât de nedrept este însăşi egalitatea! Egalitatea între oameni care nu se nasc egali, înzestraţi cu aceleaşi puteri şi supuşi aceloraşi nevoinţe! Această egalizare forţată care se face împotriva firii, căci are ea socotelile ei atunci când îl naşte pe unul mai deştept decât altul, această egalitate, după Aristotel, este lucrul cel mai nedrept, cel mai absurd! Suntem sortiţi să fim inegali, această inegalitate ţinând de însăşi natura fiinţei. Dar numele de inegalitate este tendenţios, prea de stânga, în fapt fiind vorba de diversitate, infinita diversitate din univers! Cum să i te opui şi ce să corectezi la ea? Suntem inegali pentru că suntem diferiţi şi, prin asta, datori să ne împlinim în ceea ce fiecare dintre noi are numai al său! Ca şansă unică şi irepetabilă în istoria universului! Ca misiune! Semnul reuşitei fiind tocmai această împlinire, adică autenticitatea, a fi egal cu tine însuţi, a nu năzui, himeric şi vulgar, la ce nu ţi-e sortit să fii! Căci – şi vorba asta este tipic de dreapta, nimeni nu poate sări peste umbra sa! Dar asta nu înseamnă că nimeni nu poate să încerce. A încerca asta, a te agita şi a fi mereu la pândă să prinzi momentul când să poţi, în sfârşit, sări peste umbra ta, iată o altă definiţie a stângii, a stângismului…
A fi de stânga sau de dreapta nu este o atitudine politică, ci este, mai înainte de orice, un mod de a-ţi trăi viaţa. Stângaşul se îndârjeşte să-şi construiască propria personalitate, riscând astfel lipsa de autenticitate. Dreptaşul se supune firii sale, pentru el autenticitatea şi organicitatea sunt virtuţi supreme. De dreapta poţi să fii într-un singur fel, care nu este uşor de nimerit sau priceput. De stânga poţi să fii în mai multe feluri. De aceea, stânga se poate amăgi că practică libertatea, confundând varietatea posibilităţilor de a greşi cu varietatea opţiunilor, a atitudinilor, pluralism politic etc.
Omul, se zice, cu cât înaintează în vârstă devine mai de dreapta, se înţelepţeşte, pricepând mai bine rosturile acestei lumi. O fi! Dar înaintând în vârstă s-ar putea spune şi că omul, în felul acesta, îmbătrânind, oboseşte de fapt, se resemnează, renunţă la luciferismul juneţii, se dedulceşte la automatismele existenţei, la comoditatea pasului făcut pe o cărare deja bătută de alţii, înaintea sa! A fi de stânga înseamnă să simţi nevoia irepresibilă de a schimba lumea, potrivind-o unui model construit cât mai raţional posibil. Ideea cea mai raţională fiind egalitarismul. Ne naştem egali sau măcar aşa ar trebui să fim! Aşa s-a gândit şi Procust, al cărui mit defineşte atât de bine excesul stângist. Pentru excesul de dreapta nu avem nici mitul şi nici -ismul corespunzător, dovadă că acest exces nu prea s-a întâmplat, fiind şi un nonsens: excesul firescului!
A fi de dreapta înseamnă să simţi riscul ca lumea să fie schimbată anapoda, aiurea, după socoteli pripite. A fi de dreapta înseamnă să trăieşti cu spaima că schimbările la care vor unii să supună lumea ar putea duce la desfiinţarea nu a ceea ce este rău, ci a puţinului bine care s-a adunat până la noi. A fi de dreapta înseamnă să simţi binele care se află în tot răul, drept care încercând să elimine răul, reformatorii lumii nasc, cel mai adesea, un rău şi mai rău… Ce vrea să zică asta, e lucrul cel mai greu de priceput pentru mintea prea raţională a unora!
Stânga a creat, în istorie, o mulţime de forme fără conţinut. Cele mai răsunătoare, mai goale pe dinăuntru, fiind acele forme numite democraţie şi progres. Democraţia, draga de ea, care l-a condamnat la moarte, prin vot universal, atât pe omul cel mai înţelept de când lumea – Socrate, cât şi pe cel mai curat la suflet din câţi au călcat iarba pământului: Iisus. Atât de grozavă este ideea de a gândi şi hotărî cu zeci de mii de capete deodată! Cât priveşte progresul, acest minunat progres al bâtei, devenită racheta intercontinentală, al medicini, cu penicilina ei şi cu alte minuni tămăduitoare, care au salvat zeci de milioane de vieţi pentru a putea spori cu ele numărul celor ce mor de foame, azi mai mulţi ca oricând!, nici că există deasupra acestui progres vreun sistem mai bun de a ne fura singuri căciula! Vorba lui Petre Ţuţea: după căderea Romei a trebuit să treacă mai bine de o mie de ani până când omenirea a început din nou să se spele, să se mai îmbăieze şi ea!
Într-o lume de care, probabil, n-o să avem parte, o lume în care fiecare îşi cunoaşte şi îşi face datoria, drepturile omului, adică ale celuilalt, se afirmă de la sine, în consecinţă, ca rezultat, în chipul cel mai firesc. Visez la o lume, cea de mâine-poimâine, în care dreptul suprem, cel mai aprig revendicat de miile de manifestanţi şi activişti ai statului de drept, să fie dreptul de a te achita integral de toate datoriile cu care te încarcă extraordinarul noroc de a te naşte, de a te naşte ca om, ca fiu al cetăţii şi al propriilor părinţi. În felul acesta vădindu-se că dreapta şi stânga se presupun în mod dialectic, dacă mi se îngăduie folosirea acestui cuvânt pe care prostimea îl ocoleşte de trei ani încoace. Păşim cu dreptul, dar pasul următor este cu stângul. La fel şi în viaţă, suntem când de stânga, când de dreapta, această cumpănire regăsindu-se şi în regula universală a simetriei. De mult, într-un text de astrofizică, din care n-am prea înţeles mare lucru, am găsit această frază enigmatică: „universul este uşor asimetric spre dreapta, ceea ce unii astronomi interpretează ca pe o dovadă a existenţei lui Dumnezeu”… Uşor aplecat înspre dreapta… Aşa mă simt şi eu, trecut cum sunt de 35 de ani, aceasta fiind vârsta până la care i se mai îngăduie unui om normal să fie de stânga… Mintea cea de pe urmă… Ceea ce ar dovedi, o dată în plus, dar încă insuficient de clar pentru multă lume, că adevăratul conflict nu este cel de clasă, ci conflictul dintre generaţii, dintre vârste, adică, în timp, conflictul cu tine însuţi. Care nu este deloc obligatoriu, inevitabil, dacă ai norocul ca să fii tot de dreapta şi până la 35 de ani. Se pare că un astfel de tineret se ridică azi în România. Un tineret de dreapta! Doamne, ajută-le!
Comenteaza