| Calin Kasper 233 aprobate |
Drăguţul de împărat
Autorul are mare dreptate în ceea ce scrie şi nimeni nu poate contesta afirmaţiile respective. Doar că este tendenţios de selectiv. Scrie doar ce vrea el să vadă. Eu am studiat documente de istorie transilvană din timpul revoluţiei de la 1848 şi după (până pe la anul 1900) şi am găsit anumite fapte care contrazic pe alocuri ideea că împăratul ar fi fost totdeauna „abject” cu românii. Este adevărat că împăratul a avut interesele lui, dar au fost cazuri când ele au coincis cu cele ale românilor ardeleni. În consecinţă, au fost acţiuni împărăteşti favorabile românilor, ceea ce se pare că autorul trece cu vederea. Nu se pune problema aici că aceste acţiuni sunt rare, sau doar una buna la 99 rele, ci la faptul că ele există. De multe ori observ o lipsă gravă de obiectivitate la cei care îşi exprimă părerile, punându-şi pe ochi nişte ochelari de cal, care filtrează evenimentele şi vopsesc personajele de care se ocupă în alb sau negru. Este o caracteristică a sufletului nostru să ne asociem afectiv cu evenimentele despre care scriem şi să le tratăm în cel mai subiectiv mod posibil. Pe cei pe care-i iubim îi ridicăm la cer, pe ceilalţi îi demonizăm de tot. Uităm că orice om are şi părţi bune şi rele, desigur că în proporţii diferite. Dar să revenim la oile noastre. În foarte multe documente istorice se vorbeşte de „iluzia” iobagilor ardeleni care credeau în „mitul” bunului împărat, al „împăratului, drăguţul”, etc. Oare iobagul ăla asuprit şi exploatat la sânge, să nu fi simţit cu acuitatea celui care are existenţa periclitată, de unde îi vin necazurile şi de unde i s-ar putea întinde o mână de ajutor? Este greşeala istoricilor să creadă că aceşti iobagi se iluzionau cu mituri. Ei simţeau că împăratul dorea efectiv (vorbim aici de situatia de după 1691, când Transilvania intră sub jurisdicţia habsburgică) să îmbunătăţească situaţia iobagilor (care erau în majoritate români). Puterile lui erau însă limitate pentru că nobilimea maghiară consimţise alipirea Transilvaniei la Austria doar cu păstrarea privilegiilor lor. Orice lege sau dispoziţie dădea împăratul, aceasta devenea nulă, dacă încălca cele mai mici drepturi ale nobilimii maghiare din Ardeal. Ăsta era de fapt rostul Dietei de la Cluj, care era parlamentul ardelean, care putea să infirme orice dispoziţie venită de la Viena. În astfel de condiţii eu cred că nu este corect să aruncăm totul în capul împăratului. Împărăteasa Maria Teresa şi apoi Iosif al II-lea au încercat să introducă urbariul, adică un contract între nobil şi iobag, prin care se reglementau prestaţiile iobagului faţă de dominus terestrum (domnul lui de pământ), limitând abuzurile nobilimii, stabilite prin constituţia Ardealului numită Approbatae et Compilate Constitutiones. In cartea mea „De la animă spre ceriu” am dat destule exemple de astfel de prevederi inumane. Urbariul a fost blocat de nobilimea transilvană prin mecanismul pe care vi l-am descris, cu toate bunele intenţii ale „drăguţului de împărat”. Nu sunt de acord în totalitate nici cu ideea dvs. despre jefuirea aurului din Triunghiul aurifer al Munţilor Metaliferi. Destule mine erau private, aflate în mâna unor proprietari români, care exploatau aurul în numele şi beneficiul lor. Numai că, aşa cum sunt românii, mână-largă, sau mai bine zis mână-spartă, au risipit această bogăţie fără cap, aşa cum de fapt fac şi astăzi, când se îndatorează la bănci ca să-şi cumpere nimicuri, în loc să investească într-o afacere productivă. (Acum am generalizat şi eu, fiindcă sunt şi români care ştiu ce să facă cu banii lor.) Dar destul cu teoria. Dau mai jos câteva extrase din cartea pe care am amintit-o mai sus si la care m-am documentat timp de 4 ani. 1) Ca să poată stăpâni cele furate și jefui pe mai departe pe bieţii români, cele trei națiuni, ungurii, sașii și secuii au făcut, la 16 septembrie 1437, o nărăveală* (arh. nărăveală = convenție, înţelegere), numită Fraterna Unio, cu propusul de a-i vârî şi mai adânc pe români cu cerbicea în jugul sierbitutei. Așa au apărut codurile de legi Approbatele și Compilatele, precum și Tripartitul lui Verböczi. Erau în aceste coduri de legi articuluşuri ce țărmureau cumplit libertatea românilor, precum aceste: 2) De la sfârşitul capitolului „Spargerea buţilor armenilor la târgul de la Câmpeni”, dau un fragment destul de edificator: Despre cumu s-o plătitu ace înfricoșiată sumă, pe care muntenii o socoteau nu numai umflată de zeci de ori* (suma adunată a acoperit de 25 de ori paguba armenilor!), dar și nedreaptă, nevoindu a o plăti cu bunăvoia, sunt destule mărturii. Atunci tribunalul din Aiud veni cu brachiul militare pe capul bieţilor români. S-au trimisu soldați săcui și maghiari, care după propriile memorii ale secuiului Mihaly Cserei, fură mai cruzi și mai varvari decâtu tătarii. Risipiți prin sate după pradă, după ce bieții oameni trebuiau să le frigă un pui sau o găină, dacă nu poteau plăti, în fața lor le erau rușinate muierile sau fetele. Altora le erau legate mânile de pitiore și așe, făcuți covrig, li se dădea drumul din vârful unui deal, încât de multe ori bietul țieranu își frângea oasele sau chiar gâtul. Pe alții, iarna, îi legau desculți cu pitiorele în apă, ca să plătească. Iar de prin case sau grajduri li se prăda tot ce era de un orecare prețiu, de la animale, căruțe, hamuri, unelte, până la țolul de pe pat. Până şi iconele le smulgeau de la locul lor, de bieţilor omeni le rămâneau păreţii golani. Așe au fostu despăgubiți armenii și s-au îmbogățitu și jefuitorii totodată. 3) În piața Clusiului poposise cu câțiva ani mai înainte, venit la târguială, băieșul din Abrud rămas de pomină, care vruse odată să cumpere de la un boltaș câțiva coți de pănură albă de halină, din cea mai fină. Boltașul, privind la el cum era îmbrăcat și văzându-l cu mânile bătucite de muncă, îi spuse că are asemenea marfă, dar nu era de nasul lui, fiindcă acel material era pentru coconași și coconițe din familii avute și costa un florin cotul. Atunci, amarnic jignit în amoarea lui, moțul porunci să-i taie doi coți, aruncând plin de mânie cei doi florini pe tejghea. Luând secătura de pânză furios nevoie mare, o sfâșie în două și-și făcu din cele două petece obiele, pe care le îndesă apoi în cizme. După care, ca să-i treacă mânia, se duse la altă boltă, unde prăpădi alţi 100 de florini pe te miri ce alte lucruri de nimic. Această poveste mai era încă vie în memoria clujenilor, de vreme ce auzise de ea și Josifu Șiuluțiu în toamna anului 1845, când era și el la Clusiu școler. 4) Bărbații s-au așezat la masă. (E vorba de Alisandru Iancu, tatăl lui Avram şi Ioan Şuluţiu) Ioanu venise cu o glajă* (reg. glajă = sticlă) în mână. 5) Ca să cunoască mai îndeaproape viața și obiceiurile locuitorilor, dar și împins de plictiseala soției, care-l îndemna s-o scoată în lume, Hoheder se lăsă înduplecat prin ianuarie și februarie 1846 ca să ia parte la câteva baluri la Casină unde, spre marea încântare a acesteia, a dansat-o pe cele mai noi valsuri și melodii la modă aduse de la Paris sau Viena. Luxul celor prezenți la balurile din Abrud sau Roșia Montană era orbitor. Unul dintre domnii ce nu lipsea de la niciun bal purta potcoave de aur la cizmele țifrașe cu care umbla, iar un oarecare din familia Şiuluţeştiloru pudra scrisorile trimise ibovnivcei cu pudră de aur. La mese se bea doar cele mai alese vinuri, șampania cea mai selectă sau lichiorurile cele mai scumpe, aduse din toate unghiurile Evropii. Mofturile domnițelor și doamnelor ajunseseră și ele la superlativ. Iar în sala de joc, averile treceau dintr-o mână în alta cu o nepăsare nebună. Această risipă fără noimă îl scârbi până dincolo pe Hocheder. Traiul ușor nu va dura o veșnicie. În loc de a pune în mișcare cu acel capital inițiative productive care, atunci când aur nu va mai fi, să ofere comunității alte mijloace economice, românii își băteau joc cu inconștiență de darul acesta ceresc, care căzuse pe nemeritate pe capul lor.* (Pentru “Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă” se pare că suntem şi noi, românii, vinovaţi! Să nu mai dăm vina numai pe alţii!) Nu erau departe de indienii din America, care schimbau aur pe mărgele de sticlă colorată. Cine vrea să găsească mai multe date despre „mitul bunului împărat”, să citească lucrarea lui George Bariţ „Istoria Transilvaniei pe ultimii 200 de ani”. Vor avea multe surprize atunci când vor citi despre perioada în care a fost numit guvernator al Transilvaniei baronul Wohlgemuth. Un austriac demn şi corect, care a luat cele mai adecvate măsuri pentru instaurarea păcii şi a liniştii în principatul Ardealului. Nobilii unguri nu l-au putut suferi, pentru că nu le-a căutat în coarne. A declarat egalitatea naţionalităţilor în Transilvania şi a angajat mulţi români în administraţie, în locul ungurilor compromişi. N-a găsit destui” inteligenţi” români pentru câte locuri libere avea şi atunci a adus români instruiţi (trebuiau să cunoască limba germană) din Bucovina. A infiintat doua scoli pedagogice romanesti (Preparandii) la Nasaud si Orlat. În plus, a pedepsit pe cei 13 trădători maghiari de la Arad. O temă foarte interesantă, pe care poate c-o abordăm altă dată. |
Distribuie!
5 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Ce să zic! Hai să-l spălăm pe ”drăgutu de-mpărat”!
Ne facem că uităm:
”CU ARMELE ÎN MÂINI
Nădejdi de împăcare nu mai erau. Ungurii ”pentru apărarea legilor si constitutiei” declară răsboiu Casei domnitoare. Si pretutindenea incepe recrutarea pe seama armatei lor nationale,a cărei dorintă era acum să sustină nu numai unirea Ardealului cu Ungaria, nu numai visurile de hegemonie in cadrele imperiului, cum se vorbia până acurna, ci întemeierea unui stat puternic maghiar, poate chiar republică, in care toate neamurile celelalte sä.” fie contopite in rasa dominantă.
Pentru apăraea noastră, tinerii nostri răspândesc atunci pretutindenea apeluri. Poporul e chemat la arme. Peste tot el pune mâna pe länci si pusti si pe ce apucă. Ingrozit pedeoparte de violentele comisiunilor de recrutare unguresti, cari impuscau ca rebeli impotriva statului ungar pe toti aceia cari nu voiau sa” intre in armatele revolutionare, indemnat pe de alta parte de autorităile impărătesti si inainte de toate de autoritatile militare de sub comanda generalului Puchner, care le făgăduia si arme, si mai ales indemnat de acea mare constiintä, care se trezia acum sub glasul si gestul celor dela Blaj, neamul românesc din Ardeal se ridică la luptă.
Se alcătuiesc legiuni noui. Se tin adunări al căror scop e acum inarmarea si pregătirea de răsboiu a nearnului nostru in serviciul impăratului. Ni se făgăduise din partea autoritătilor curtii tot sprijinul pentru aspiratiile si nădejdile noastre.
Moralul nostru se ridică si legiunile noastre intră in foc. Sub conducerea lui Axente Sever, Avram lancu si a tovarăsilor lor îsi varsă sângele, în nădejdea plăzmuirii unui viitor mai bun, pe seama urmasilor, nedându-is seamă caî sunt in mare parte instrumentul fără pret al politicei vieneze. Impăratul, care până mai nădăjduia o potolire a patimilor unguresti, nici nu stătea de vorbă cu noi, acum ne primeste, ne făgăduieste multe si de toate
– vag §i nelămurit – si ne încarcă cu epitete: Suntem buni, suntem voinici, suntem apărătorii tronului, viitorul nostru va fi splendid, nu vom mai putea avea nici o plânsoare, care să nu găsească ascultare.
Si in vreme ce legionarii se luptă prin muntii apuseni, prin văile Tarnavei si Murăsului, fruntasii cari nu puteau apuca arma in mână, luau parte la adunärile dela Sibiu si conferintele dela Blaj, unde incredintatii guvernului austriac cercau cu orice pret să ne sugereze părerea lor si credinta că ei ne vor indeplini toate nevoile noastre.
Se creiază planuri nu numai de unire a elementului românesc de sub stăpânirea ungară, ci din intreaga monarhie habsburgică. Saguna, la îndemnul generalului Puchner, trece la Bucuresti si invita pe generalul rus Lilders să vină în ajutorul Austriacilor, tot mai mult strâmtorati de armatele ungare. Trece apoi prin Moldova, se opreste la Cernăuti si împreunä cu Eudoxie Hurmuzachi si Mihail Botnariu, membri ai dietei din Cernăuti, înaintează in luna Fevruarie un nou memoriu împaratului in care cer lămurit unirea tuturor Românilor din statul austriac íntr’o singurä natiune sub sceptrul Hubsburgilor. Mai cer apoi : un congres mare national si o capetenie supremä a Românilor, deci un fel de comandant sau un fel de domnitor ; impăratul insusi să facă bine sä ia titlul de ”Mare Duce al Românilor”, apoi egală indreptătire a confesiunilor române; o adunare natională in fiecare an ;
reprezentanti proportional cu numărul nostru la dieta imperială; un asa numit ”organ national” pe lemgă fiecare minister, deci un fel de ambasador al neamului românesc.
Si in vreme ce cererile acestea se înfătiseau, armatele austriace erau tot mai strîmtorate de armatele unguresti, cari câstigară tot mai mult teren : pe Austriaci, in Ungaria, aproape îi asvârliră peste granite, iar în Ardeal generalul Bem înfrânse pretutindenea rezistenta Habsburgilor, afara doară de Incăpătânata dar ieftina aliantă pe care o oferiam noi Casei domnitoare cu luptele din muntii apuseni.
S’ar ‘părea că in astfel de împrejurări grele, domnitorul a primit cererile noastre, luând in considerare si jertfele pe cari le aduceam si necredinta de care se făcusera vinovati Ungurii. Dar Habsburgii erau mai diplomati
de cum credeam noi si de cum putem crede si azi. Vedeau ei foarte bine, că Ungurii sunt un element tare si ca după înfrângerea lor, acest element, câstigat odată, va fi de mai mare folos Casei domnitoare decât cele trei milioane de Români. De aceea răspunsul pe care îl dădu împăratul petitiei noastre era vag : cuprindea totul si totul si nimic.
”Se primeau cu bucurie asigurările de credintă si alipirea curagioasei natiuni române si se recunostea cu gratitudine jertfele egale pe cari le aduce pentru tronul Habsburgilor si pentru monarhia unitară si se făgăduia că petitia fidelei natiuni române va fi luată in chibzuire amănuntită si va fi rezolvaă in cel mai scurt timp spre multumirea ei”.
Asa dar se făgăduia. Si in curând in Iunie împăratul declară din nou : ”făgăduiesc Românilor constitutiune organică, potrivită cu trebuintele adevărate ale acestui popor, ce sunt in consonantă cu unitatea monarhiei”. Iar la o lună de zile după aceasta, în Iulie : Puteti fi siguri că dorintele cuminti si drepte ale Românilor vor fi îndeplinite”.
Când se va decide si când vor fi îndeplinite cererile noastre ? Asta rămânea la aprecierea Casei împărătesti si a sfetnicilor sai, si de asemenea de ei atârna si judecata : până unde cerintele noastre sunt in concordantă cu unitatea monarhiei si cari sunt acele dorinti cuminti si drepte cari vor putea fi îndeplinite?
Asa dar făgăduieli : vechiul sistem habsburgic, de care se folosiau totdeauna ca să treacă gârla. Le trebuiam să ne ridice sperietoare fată de Unguri si au isbutit. Ne-am ridicat de pretutindenea si fără să ne gândim mult la rezultatele pe cari le va aduce credinta noastră, am jurat si ne-am asvârlit in foc. Nu vedeam primejdiile decât intr’o singură parte. Vedeam că Ungurii vor să ne sdrobească si că intărirea lor e săbirea noasträ, că trebuie deci să ne apărăm, punând mâna pe arme ca să-i doborim. Iar Casa de Habsburg vedea că-i putem fi ”utili „pentru înfrângerea cerbiciei unguresti si căuta cu toate mijloacele ca să ne utilizeze.
Că utili am fost, asta o dovedesc evenimentele din anii 1848-49. Pretutindenea armatele austriace au fost înfrânte de rebelii unguri, în cât împăratul a fost silit să cheme ajutor rusesc să-i doboare, iar in muntii nostri, cei cari au incercat, au ajuns la soarta lui Vasváry.
Dar dacă Habsburgii au căutat să ne utilizeze, acelasi lucru au incercat să-l facă si adversarii lor. Kosuth si guvernul revolutionar, care în dieta dela Debretin detronează cu mare emfază pe actualul împărat si prea gratiosul oblăduitor al neamului unguresc de astăzi simt primejdia ce o ascunde in sine răscoala românismului si caută împăcare. Kosuth e ajutat în planurile sale si de rătăcirea în care se aflau unii fruntasi ai vietei
politice si culturale din Principatele românesti ca Nicolae Bălcescu, Cesar Boliac si altii. Kosuth se stie folosi de rătăcirea lor. Cauta deci să desarmeze pe Românii din Muntii apuseni si mai ales sa infrângă cerbicia lui Avram lancu si a lui Axente Sever. Spre acest scop cearcă în mai multe rânduri încheierea unui armistitiu, apoi a păcii, dar totdeauna cu scopuri nermărturisite. Când planurile ascunse ale lui Lud. Kosuth si tendinta lui de a nimici cu ori-ce mijloc pe fruntasii miscării românesti, ies tot mai mult la iveala prin misiunea lui Dragos in Muntii Apuseni, care se isprăveste cu moartea lui Buteanu, spânzurat lângă Câmpeni, si s’ar fi isprăvit si cu a lui Iancu, ori-ce tratative incetează si nu se mai dă crezare cuvântului unguresc. Lupta continuă.
Eram deci în mijlocul unui joc dublu : pedeoparte ne utilizau de jucărie Austriacii, pe de altă parte cautau să ne utilizeze Ungurii. Au biruit aceia cari au fost mai isteti : curtea dela Viena.
Înfrângerea armatelor unguresti, -fireste după ce împăratul Austriei a chemat intrajutor si armata rusească- a adus iarăsi pacea si a nimicit astfel planurile pe cari le fäurise până atunci Ungurii. Iarîin mintea noastră ne-a deschis perspectiva largă a unei vieti puternice nationale. De aceea ne-am jertfit, ne-am vărsat sângele pentru dinastie, pentru monarhia unitară, tinta acestei dinastii. Am primit făgăduinte chiar din gura împarătească, un sir întreg de asigurări cari de cari mai demne de crezare : că cererile noastre vor fi ascultate si deaci încolo ni se vor da asigurări depline pentru desvoltarea noastră culturală si nationalä. Ne asteptam acum după räsboiu ca jertfele noastre sä fie recunoscute si făgăduintele ce ni s’au făcut să fie împlinite. Si ce amară ne-a fost desamăgirea!
RĂSPLATA
Uitasem de eternul plan al Casei dela Viena. Pe ea o interesa să fíe stăpână peste o monarhie, în care sä aibă supusi credinciosi si venituri erariale, din care să-si poata plăti întreaga haită de ”beamteri”, inerentă sistemului de po1itică austriacă.
Când avea lipsă de noi si era necäjită pe Unguri, ne zâmbia nouă ; când nu mai avea atunci îi îndulcea pe ei si ne jertfea pe noi. Doar îndată după räsboiul lui Napoleon, am ajuns o jucărie aruncată la discretia nobilimii maghiare. In decursul revolutiei un singur an am fost si noi stăpâni pe capul nostru ; dar n’am avut cum ne valorifica aceastä stăpânire.
Dupä revolutie si pânä la transactia din 1867, noi suntem la dispozitia familiei domnitoare, ca apoi dupä această dată sa fim aruncati iar pradă ungurimii. Asa cerea interesul dinastiei si după ”conceptia austriacä”, nu dinastia e pentru popor, ci poporul e pentru dânsa. Sistemul de guvernare austriac cerea nu o manifestare puternică a sufletului national, ci dimpotrivă o acomodare fată de dorintele imperiale. Ca lucrurile acestea să se întâmple mai usor, era necesară o contopire intro mentalitate anume potrivita năzuintelor stăpânirii : aceleasi idei, pe cari le urmărise Iosif II. Noua ni s’au făgăduit in decursul revolutiei multe si de toate, dar implinirea acestor făgăduinte ar fi scos si mai mult la iveala caracterul nostru specific românesc. … Evident deci ă dorintele noastre, asa precum le formulasem noi, nu puteau fi indeplinite … E foarte explicabil ca amărăciunea a fost
mare in urma acestor desiluziuni. Erau amäriti chiar si aceia cari fuseserä excesiv de credinciosi familiei dela Viena. Saguna. insusi e mustrat de guvernatorul Ardealului pentru adunări secrete”, machinasii politice”. I-se cere socoteală de ce a schimbat titlul de episcop diecezan greco-neunit” in episcop diecezan românesc al bisericei orientale din Ardeal” ? Apoi i-se impune să lase la o parte terminologia nationalä. Se pun la cale tot felul de surubării si se stârnesc din nou zîzanii intre uniti si neuniti. De teamä ca nu cumva grăniterii români să-is întrebuinteze armele altfel de cum cerea Viena, regimentele acestea se desfiintează, pentrucä nu mai e nevoie, decât de o singură armata, această armata sä fie a împăratului”. Fruntasii ajung cu totii sub pază politienească : Bărnutiu, Cipariu, Axente, însisi episcopii Saguna Sulutiu. …lar Iancu ajunge chiar in inchisoare.
La inceput, dupa inăbusirea revolutiei, se numiseră in slujbă o seamă mai mare de functionari si se admise limba romemeascä de egal indreptătită. Incetul cu incetul această limbă incepu ă fie inlăturată si înlocuită cu limba germană, iar functionarii români asemenea celor germani fură siliti si ei să fie propovăduitorii germanismului si mai ales ai habsburgismului”.Se cerea de către ai nostri la la împărtirea cea nouă a teritoriilor din imperiul habsburgic să se tină seamă de configuratiile etnografice : neamul românesc din Ardeal, Bănat, Crisana, Maramures si Bucovina să fie unit in acelasi trup politic.
Familia domnitoare nu se invoieste nici la lucrul acesta : Bucovina se detasează Galitiei, ca nu cumva elementul românesc să fie prea tare in cadrele imperiului.
Pe tot terenul deci un sir intreg de desiluzii si nerecunostintă din partea aceluia pentru care ne jertfiserăm. Recunoasterea de natiune egal indreptătită în Ardeal, confirmată si in dieta dela Sibiu din 1863; a fost numai sare in ochi. De realizarea visurilor noastre si a făgăduintelor ce ni-se făcuseră eram asa departe. Interesul familiei domnitoare cerea sa nu in se prea acorde multe ca sa nu se instrăineze definitiv elementul unguresc… Cu un singur bine ne-am ales din intreaga această epocă austriacă : a dispărut pe câtăva vreme presiunea maghiarizării, care ar fi fost formidabilă sub o ocârmuire ungurească, si ni s’au acordat ceva imbunătătiri pe seama
bisericilor românesti…. Dar toate acestea se fac din propriile noastre puteri, fără nici un sprijin apreciabil venit de sus.
…Cu atât bine ne-am ales în urma jertfei de sänge, pe carea m adus-o dinastiei habsburgice.
Dar, se va spune, dacă poporul românesc în întregime n’a putut fi răsplătit, a fost răsplătită în schimb acea parte a lui, care luase armele si se luptase cu mare îndârjire pentru dinastie.
Ei bine, nici conduceitorii legiunilor româmesti n’au fost răsplătiti cu nimica, necum multimea. Li s’a trimis doar fiecăruia, dela Viena, câte o medalie, s’o puie pe piept ca si cănd această tinichea mizerabilă ar fi balsam pe rana care sângera dedesubt. …Pe Iancu si tovartisii lui i-au asvârlit in temnită, bătuti de jandarmii si de soldatii împăratului pentru cinstea căruia luptaseră. Când vine împăratul in Ardeal si lancu cere audientă, e alungat
deacolo ca un lepros si dat de generalul Grune pe mâna jandarmilor lui Löwenharl, cari îl smintesc în bătăi. Cu sufletul amărât si tulburat si cu trupul sdrobit, nenorocitul tribun îsi ia fluerul în mână si porneste nebun de rusine prin munti, ca să ducă din loc in loc mărturie despre blestemata recunostintă habsburgică… Fagaduielile cari se făcuseră, s’au dovedit vorbe in vânt. lar curtea continua mereu cu acelasi sistem : ne făgăduia neincetat sprijin
si in aceeasi vreme tot mai mult întindea mâna către poporul, care o detronase in dieta dela Dobritin. ”
”Habsburgii, ungurii si românii” – Ion Rusu Abrudeanu si Vasile Stoica – 1915
bag samă că erau mai aproape de epocă si n-au scris după ureche!
„dragutul” de imparat…e o gluma nu ?
sute de ani romanii din Ardeal au fost umiliti si batjocoriti prin „edicte” oficiale emise de….”dragutul” de imparat…
oare merita ca suferinta romanilor sa fie denaturata minimalizata dusa in derizoriu in asemenea hal ???
În timpul Războiului de secesiune la tronul Austriei, când a fost contestată Maria Tereza ca Împărăteasa, Austria a fost nevoita să facă concesii majore nobilimii maghiare, la fel au stat lucrurile și în timpul Războiului de 7 ani. Împăratul Iosif al II lea a încercat reforme care, așa cum documentat spune d-ul Călin, care îi vizau pe români. Austria fiind implicate în mai toate războaiele europene avea nevoie de bani, respectiv de nobilimea maghiară deosebit de bogată. Să nu uităm că inclusiv Imperiul otoman în perioada 1524-1699 a făcut concesii nobilimii maghiare din Transilvania pentru a putea contracara influenta Austriei în zonă.
Nu cred că există iluzia iobagului român, Iosif al II lea a făcut numeroase vizite în Transilvania în care a vorbit inclusiv cu iobagi, Împăratul a fost profund afectat, o demonstrează jurnalul de călătorie și memoriile Împăratului, de soarta iobagului români iar aceștia „au simțit compasiunea Imparatului”, cred că au înțeles și „pitrivnicia” nobilimii maghiare. Drăguțul de Împărat este în ADN – ul nostru latin, Împăratul ca suprema autoritate judecătorească, Împăratul ca reprezentat al Cerului, Împăratul ca părinte al patriei sunt noțiuni pe care românii ardeleni le aveau în minte. Avram Iancu luptă în numele Împăratului ca supus loial al Împăratului, el este dezamăgit, și pe bună dreptate, că Împăratul nu înțelege această profundă loialitate a românilor. Greșeala Austriei a fost faptul că a făcut în permanență concesii nobilimii maghiare iar cea din 1867, e drept la presiunea lui Bismarck, a avut consecințe dezastruoase asupra Austriei. Toleranța austriacă a fost înlocuită de intoleranța maghiara în zonele sub directa administrare a Budapestei. Românii ardeleni care prinsesera Transilvania după 1848 își aminteau de prezența Împăratului în Principat. A accepta iluzia sau mitul bunului Împărat înseamnă să-i considerăm pe românii ardeleni naivi și ușor de manipulat, românul nostru putea fi prostit odată, poate de două ori, nu la nesfârșit. Concepția bunului Împărat trebuie văzută și înțeleasă din perspectiva romanitatii noastre. Împăratul înainte de a fi al Austriei era al Sf. Imperiu Roman de nație germană, deci urmaș al Imperiului Roman. Romanii din Basarabia nu au văzut niciodată în Tarul tuturor rușilor Bunul Împărat, acesta era Tătucul rușilor. Românii din Tara Românească și Moldova legați de Împăratul romeilor au pierdut această simbioză pe care o găsim la românii din Transilvania.
Augustin Lazăr a fost procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia din 1 martie 2001 până în 31 decembrie 2012, fiind numit imediat după Revelion (ca Luluța!) pe 1 ianuarie 2013 procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Acesta a avut în cei aproape 12 ani, cât a fost adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, doi șefi ca procurori generali: Ion Poiană și Vasile Luha, buni profesioniști amândoi. Aceștia au preferat să-l țină pe Lazăr pe lângă ei pe post de fecior cu cafelele pentru musafiri și furnizor de bârfe din lumea justiției, decât să facă imprudența să-i dea pe mână dosare penale.
Ca beneficiar al cafelelor aduse de Augustin Lazăr, în timp ce discutam cu foștii șefi ai acestuia, am avut ocazia să-l cunosc pe actualul procuror general și să realizez că respectivul a rămas zdravăn ancorat în mentalul procurorului de tip securisto-comunistoid, interesele personale fiind prioritare la acest oportunist, mult mai importante decât menirea unui magistrat de a face dreptate. Bolovănos în exprimare, cu un vocabular redus și o cultură generală pe măsură, Lazăr reprezintă prototipul grobianului lingușitor care face eforturi să intre în grațiile șefilor și este neîndurător cu subalternii. De aceeași dublă măsură a dat dovadă după ce a parvenit ca procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și dă dovadă acum, ca „parchetar” suprem, în reacțiile la dosarele penale care poposesc în „parohia” sa, toate dosarele fiind analizate și drămuite în funcție de „penalii” care fac obiectul acestora, adică cine trebuie protejat și cine e musai să fie „paradit”!
Augustin Lazăr a fost avizat pozitiv de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru funcția de procuror general al României în data de 22 aprilie 2016, propunerea acestuia pentru funcția respectivă fiind trimisă președintelui Klaus Iohannis de către ministrul Justiției, Raluca Prună, gospodina în halat de baie, instalată în funcție pe filiera sorosistă Macovei-Cioloș. Așa cum era de așteptat, președintele a semnat în data de 28.04.2016 decretul de numire în funcție, deoarece la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, unde a fost șef Augustin Lazăr, s-au clasat toate dosarele penale ale primarului Klaus Werner Iohannis care au ajuns acolo, inclusiv cele în care FDGR (președinte Klaus Iohannis) a beneficiat de retrocedări frauduloase de la Primăria Sibiu (primar Klaus Iohannis), după ce FDGR s-a declarat oficial succesor al organizației hitleriste Grupul Etnic German în anul 2007! (Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial) Conflict de interese evident și abuz în serviciu clar, pe lângă infracţiunea de constituire a unei organizaţii cu caracter fascist!
Ce nu s-a clasat și nu a primit NUP (neînceperea urmăririi penale) sau SUP (scoaterea de sub urmărire penală), a fost pasat în altă parte, la alt parchet! Așa că pe lângă Kovesi, șefa DNA-ului, care a avut și ea pe mână dosare penale ale lui Iohannis, iată că președintele își mai plasează un ocrotitor la vârful ierarhiei procurorilor!
Nu o spun doar eu! „Augustin Lazăr este şeful Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Are 58 de ani şi e profesor universitar doctor la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia. A coordonat anchetele din dosarele privind furturile de obiecte din aur din zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Acum, parchetul din Alba condus de Lazăr instrumentează un dosar privind galeria de artă Artmark. Pe vremea CDR, între 1998 şi 2001, Augustin Lazăr a fost şeful Secţiei a II-a de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul general. Împreună cu fostul procuror general adjunct din acea perioadă, Mircea Zărie, i-a adus la Bucureşti pe procurorii deveniți între timp celebri, Lucian Papici, Daniel Morar şi Ovidiu Buduşan. Parchetul Curţii de Apel Alba, unde Augustin Lazăr este şef şi a fost adjunct, a instrumentat dosare privind retrocedări şi în care a fost reclamat fostul primar al Sibiului, actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis. Dosarele au fost închise. Potrivit unor surse judiciare, preşedintele îl cunoaşte direct pe procurorul Augustin Lazăr.” (http://www.romaniacurata.ro/ce-ne-dezvaluie-cv-urile-celor-patru-candidati-la-functia-de-procuror-general-al-romaniei/)
Din aceeași sursă: „Potrivit unor surse judiciare, PCA Alba este însă şi parchetul care a închis mai multe plângeri în cazuri de retrocedări în care era reclamat fostul primar al Sibiului, Klaus Iohannis. Lazăr spune însă că nu îl cunoaşte pe preşedinte. «Nu l-am cunoscut pe preşedintele Klaus Iohannis, nu am avut onoarea. Probabil că o să-l cunosc cândva. Nu îmi datorez cariera profesională nimănui. Mi-am susţinut examenele cu onor, am patru examene de procuror general pe care le-am luat fără să cunosc pe nimeni», a declarat Augustin Lazăr pentru Mediafax.(…) Ca bile negre ar fi faptul că este în vârstă, e aproape de pensie şi, prin urmare, ar fi «old school». Într-adevăr, Augustin Lazăr are 58 de ani. O altă bilă neagră în ochii colegilor ar fi aceea că este ca «apa sfinţită», ca «agheazma»,«nu face nici rău, nici bine“, adică nu ar fi letal cum e DNA-ul, de exemplu. «Să îl vedem cât de activ e, şi înainte de toate, să îl vedem la interviu la CSM», au concluzionat sursele. Alte surse au informat că Lazăr ar fi fost puternic susţinut de liderul PNL, Theodor Atanasiu, care provine din acelaţi oraş, Alba Iulia.” (http://www.romaniacurata.ro/surpriza-de-la-alba-cine-este-augustin-lazar-propus-procuror-general-al-romaniei/)
Augustin Lazăr era cercetat de DNA pentru fapte de corupție atunci când a fost instalat procuror general, dar totul s-a mușamalizat și mass-media a adoptat o tăcere suspect despre acest dosar îngropat de procurorii lui Kovesi (http://www.puterea.ro/dezvaluiri/secundatv-procurorul-general-al-romaniei-numit-in-functie-desi-avea-dosar-penal-la-dna-146960.html) Vă mai surprinde că taica Lazăr este solidar permanent cu mironosița Codruța?
Domnul Augustin Lazăr este un fost procuror comunist, un „dinozaur” de pe vremea lui Ceaușescu. L-am cunoscut personal, așa cum am scris mai sus, la fel cum am cunoscut-o și pe colega acestuia, doamna procuror Carmen Capră, altă protectoare a lui Klaus Iohannis. Dacă vă interesează și contribuția acestei doamne, pensionate de Klaus Iohannis la vârsta de doar 47 de ani (!) printr-un decret prezidențial emis cu câteva ore înaintea Revelionului 2016 (!!!) , găsiți informații despre jongleriile acesteia în următorul articol, semnat tot de mine: Român din SUA, escrocat în România. Cum spuneam și atunci: „ Naiba știe cum a semnat în data de 31 decembrie 2015, probabil de pe laptop, fiindcă el se afla la jumătatea concediului din Florida, SUA!”. Era vorba despre „penalul” Klaus Werner Iohannis, pe care îmi permit să-l gratulez cu termenul scornit de el, acesta fiind cercetat în mai multe dosare penale – toate închise la comandă iudeo-masonică! – decât toți cei pe care-i numește el „penali”.
johhhannnis traficant de copiii
Ziariştii de la flux24.ro amintesc că omologii lor de la ziare.com şi-au schimbat radical opiniile în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Klaus Iohannis. Dacă în 2009, cei de la ziare.com scriau că Iohannis era acuzat pentru neglijenţă în serviciu, în legătură cu retrocedarea în 2005 a unor terenuri către persoane care nu îndeplineau condiţiile, în prezent situaţia este alta.
„Site-ul azi pro Iohannis făcea dezvăluiri explozive despre relația Klaus Iohannis-Laura Codruța Kovesi.
Iohannis mai are si un dosar de pe vremea cand in Sibiu, inspectorul scolar Iohannis era acuzat de trafic cu copii, despre care se zice ca ar fi ajuns in bancile cu organe, potrivit AIM. El ar fi fost, insa, pus la adapost de fosta lui iubita, Laura Codruta Kovesi, acum procuror general. In zona Sibiului se spune ca la inceputul anilor ’90 intre baschetbalista Kovesi si tanarul profesor Iohannis ar fi fost o relatie de dragoste, iar mai apoi, ca procuror, Codruta l-a protejat pe actualul primar si l-ar fi scos din tot felul de incurcaturi, ajutandu-l in ceea ce priveste cercetarea penala sub acuza traficului de copii, mai scria ziare.com.
Klaus Iohannis a fost cercetat de DNA pentru abuz in serviciu contra intereselor publice in legatura cu trei dispozitii de primar prin care s-a dispus restituirea a trei terenuri, fara sa se mentioneze si constructiile de pe acele terenuri, mai spunea siteul astăzi pro Iohannis”, au notat cei de la flux24.ro.
http://evz.ro/iohannis-kovesi-iubita.html?utm_source=libertatea&utm_medium=HPW&utm_campaign=HPW-Post