– o lecție de românism –

Azi am aflat, ieșind în oraș, că este ziua de Dragobete. Pe 24 februarie, așadar! Habar n-aveam! Sunt prea bătrân ca să deprind obiceiuri noi. Eu de Dragobete nici măcar nu auzisem înainte de 1990, deși sunt filolog, cu oarecare pasiune pentru folclor, de care nu sunt legat numai prin lecturi. În familia mea, în neamul meu, fac parte din prima generație care n-a dus oile la păscut, căci, drag Doamne, m-am născut la oraș… Mama însă era foarte bună cunoscătoare în materie, era „practicantă”, iar bunica, leica Măruța, născută Șeitan la Săcele, în Satulung, a fost îndelung „anchetată” în interbelic de echipa unor etnografi, printre care și doamna Petru, studentă pe vremea aceea și mai apoi mama neuitatei noastre colege de clasă Drigissa, numită așa, cu un nume atât de frumos și de straniu, după numele unei prințese trace… I se potrivea acest nume.
Sunt sigur că marea majoritate a românilor nu știau nimic de acest Dragobete înainte de 1990!… Ca și mine. Pe cei pe care i-am aflat că știau de ziua aceasta, când „se împerechează păsările”, când li se abate, cum zice Poetul, i-am localizat prin părțile Oltului, de-a stânga și mai ales de-a dreapta marelui …fluviu. Unul dintre ei, dl Ion Brânaru, un factotum la PNDC, mi-a zis că la ei, pe la Drăgășani, se știe că „de Dragobete și țiganii mâncă pește!” Drăg-ășani, Drag-obete… Dromichete… Care o fi originea sufixului -ete?
Am auzit de Dragobete prima oară vorbindu-se la vreo doi ani după ce am asistat la lansarea în România, cu surle și trâmbițe, a anostei Valentine’s Day. Era suspect de insistentă campania publicitară făcută acestei tradiții de cel mai recent import. Ca și aiureala numită ziua de Halloween, sau așa ceva. Am simțit imediat făcătura, adică încercarea, prin lansarea acestor două sărbători, să ne depărteze de matcă, să ne înstrăineze cât de cât de noi înșine. Campania de de-românizare a românilor și a României, declanșată după 1990 pe toate planurile existenței noastre, în acest caz era evidentă pentru un om ca mine, care sesizează, prin meseria sa, atunci când un cuvînt, un concept, ți se vâră cu de-a sila în minte, în suflet. M-a întristat să constat că se derula împotriva noastră o strategie atât de complexă, de subtilă, atentă până și la asemenea detalii sufletești.
(În paranteză fie spus, a existat un Valentin în folclorul românesc! Pe vremea studenției mele, Valentin i se spunea câteodată lui Nașu’, controlorul de bilete de pe tren. De ce Valentin?, n-aș putea spune!…)
Cum spuneam, după o vreme, la a doua sau a treia sărbătorire a lui Valentine ăsta – o fi ăsta sau asta?, Valentin sau Valentina?, a apărut pe ring numele lui Dragobete. De unde a mai fost scos și ăsta?, mi-am zis. Au apărut și primele deslușiri, ale unor etnografi, fără să fie de nimeni mobilizați, ziariști și comentatori, care au început să vorbească de Dragobete, dar nu la televiziunile „mari” și nici la emisiunile „formatorilor de opinie”, adică ale mercenarilor din televiziuni. Evident, stratagema introducerii lui Valentine’s Day nu putea antrena decât un număr limitat de năimiți, de mercenari, cum le-am zis mai adineauri. Era cam trasă de păr ideea că am avea ceva de sărbătorit în acea zi. În schimb, tot mai multe voci de pe micul ecran au început să rostească numele lui Dragobete, atât de sugestiv din fericire! Atât de expresiv! Între cele două nume, între cele două sărbători, s-a instituit astfel o concurență, destul de neloială la prima vedere. Toată snobimea din televiziunile „mari” și din învățămîntul preșcolar s-a grăbit să marcheze ziua de Halloween. La fel și „Valentine’ s Dayul”! Două kitschuri, cum le găsesc numite pe Wikipedia, care citează astfel din …Noua Dreaptă! Deșteaptă încadrare!
Eu le sunt însă recunoscător celor care au vrut să-l introducă pe bietul Valentin în mitologia românească. Fără această neinspirată și brutală imixtiune, nu se gândea nimeni să scoată „de la naftalină” Dragobetele. Rămânea uitat prin enciclopedii și tratate academice, cu o circulație foarte și tot mai restrânsă, într-un areal folcloric oltenesc, „sudist”. Azi, după câțiva ani de consemnare tot mai anemică a zilei lui Valy, Dragobetele este o sărbătoare în plină ascensiune, care tinde să cuprindă întreg arealul românesc. Am primit pe la prânz o invitație, la Vatra Neamului, hanul vestit din Balotești! Eram invitat la Dragobete! Din partea cui eram invitat? Din partea basarabenilor și bucovinenilor din București… Putem deja spune că Dragobetele este un caz în care, în răspărul evoluției generale, în folclorul și tradițiile românești se produce o resurecție a fondului autohton, o replică vie și puternică la încercările de a ne denatura firea și mentalitatea, semn de vitalitate a românescului, a românismului din noi!
E aproape ca-ntr-o fabulă. Sau ca-n vorba românească „unde dai și unde crapă”?! Strategii anti-românismului iar au vrut să ne-o facă și iar le-a ieșit pe dos! Au clocit ce au clocit ei ziua asta a lui Valentin, de care nu avea nimeni nevoie în preajma Mărțișorului. Părea că amenință, din prostie sau cu rea intenție, să slăbească prestigiul și bucuria Mărțișorului, acest frumos obicei românesc, rămas de pe vremea romanilor, când Anul Nou era la 1 Martie… Era pe când a 12-a lună a anului, decembrie, ieșea a 10-a, dacă o numărai de la 1 Martie, adică era luna decem-ber, decem-brie… Novembrie a noua, octombrie a opta… Dragobete, prin sufix, ne duce la o vechime și mai mare, pre-romană. Cât pe ce să-l pierdem pe Dragobete, să-și dea obștescul sfârșit, tot mai uitat, mai neștiut. Noroc cu Valentina ăsta!…
Nu este prima oară în istoria noastră când cei care vor să ne muște, să ne facă un rău, „o iau în barbă”… Cineva – scris cu majusculă: Cineva, sau întâmplarea intervine de unde nu te aștepți și le dejoacă planurile, iar tot răul gândit de ei ori făptuit chiar, li se întoarce împotrivă, spre binele nostru. Dacă nu erau ăia cu Valentin(e) al lor, nu se mai trezea Dragobete din somnul cel de moarte. S-a trezit voinicul și lecția lui să ne fie de învățătură, mai ales celor prea speriați de planurile și strategiile anti-românești. Vor avea și ele soarta lui Valentine’s Day și a Halloween-ului. Soarta oricărui kitsch …veritabil!
Căci mult bine ne-au mai făcut cei care ne-au vrut răul! Ne-au vrut capul! …Să le fie de cap!

De Dragobete 2012
Ion Coja