1.
SCRISOAREA MAREŞALULUI ION ANTONESCU CĂTRE WILHELM FILDERMAN,
PREŞEDINTELE FEDERAŢIEI COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA
19.10.1941
DOMNULE FILDERMAN,
În două petiţii succesive îmi scrieţi „de tragedia
zguduitoare“ şi mă „imploraţi“ în cuvinte impresionante, reamintind de
„conştiinţă“ şi de „omenie“ şi subliniind că sînteţi „dator“ să
apelaţi „la mine“ şi „numai“ la mine, pentru evreii din România, care
sînt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.Pentru a amesteca
tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este
moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă vină, decît aceea de a
fi evrei“.
Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca
mine la suferinţa celor umili şi fără apărare. Înţeleg durerea Dvs.,
dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi, la timp, pe
a mea , care era aceea a unui neam întreg.
Vă gîndiţi, v-aţi gîndit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, cînd zi de zi şi ceas de ceas plătim cu
mărinimie şi în sînge, cu foarte mult sînge, ura cu care
coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din
Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la
Nistru pînă la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
Dar, potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în
acuzatori, făcîndu-vă că uitaţi pricinile care au determinat
situaţiile pe care le plîngeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin
Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atît
mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai
mari.
Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat
evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au
smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît
mişeleşte soldaţii cu bîte. Avem dovezi.
Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu
exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii
români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în
multe familii româneşti. Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic,
oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel
răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor
fiare ingrate. Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur
şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi
explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani,
cu buzunarele pline de grenade? V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au
căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fost
îngropaţi înainte de a fi morţi?
Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier,
dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui. Drept răspuns la
mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi,
evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în
regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de
prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă
pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se
temporar şi-au lăsat cîţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Cînd au
reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.Oamenii
care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri
groaznice.Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi
urechile.
Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?Te îngrozeşti?
Te înduioşezi? Te întrebi, de ce atîta ură, din partea unor evrei ruşi
cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.Dar ura lor este a
tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat
suflete, de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce
merită.Plîngeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri
copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă face şi Dvs. atîta
rău.
MAREŞAL ANTONESCU19.X.1941
P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a
fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici
jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătîndu-le că are
4 copii.
(din volumul Ion Coja, PROTOCOALELE KOGAIONULUI, editura Țara
Noastră, 2004)
2. Ultima scrisoare a Mareșalului, către soția sa.
__________
Scumpa mea Rica,
Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau
şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară
nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum
am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la
suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.
Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge.
Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.
Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi
viaţa mea, toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a
fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările
şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit
cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis
altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După
dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi.
Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret
nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu
mângâiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo
vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o
mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au
fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu
care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile.
Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va
uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie
şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom
înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.
Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţisez cu dragoste.
Nici o lacrimă!
Ion.
Nota redacției: Domnul VIOREL ROMAN ne-a trimis cele două texte cu sugestia de a le pune pe blog. Ideea nu-i rea și ne conformăm.
i.c.
Oameni liberi , nu acceptati pretentiile potrivit carora servitudinea poporului roman este inevitabila . Desi lupta dintre fortele raului si oamenii de bine este veche decind lumea ,istoria ne-a dovedit ca oamenii determinati sa fie liberi au invins intotdeauna .Exemplele luptatorilor si martirilor nostri Decebal , Doja ,Horea ,Closca , Crisan ,Antonescu ,Ceausescu sa ne fie far de calauza !
IMPORTANT PENTRU PATRIA NOASTRA!
PESTE DOUA ZILE,la 4 aprilie 2014 se implinesc 70 de ani de cand AMERICA a bombardat ROMANIA PATRIA NOASTRA militar si terorist!
SUVERANITATE SI NEAMESTEC IN TREBURILE INTERNE!
AFARA CHEVRON DIN PUNGESTI VASLUI!
AFARA AMERICANII CARE NE OTRAVESC APA,PANZA FREATICA SI POPULATIA!
http://antisemitismusa.wordpress.com/
da asa este;cine minte pe el se minte.adevarul va triumfa.george
Scumpe prieten Ion Coja,
Salut publicarea pe saitul Domniei Tale a celor două scrisori ale Mareșalului Ion Antonescu!
„De ce atâta ură?”, întreba mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea dumisale de răspuns la scrisorile rabinului șef Wilhem Fielderman.
„De ce atâta ură?” întreabă și scriitorul Paul Goma în cartea dumisale „Basarabia şi evreii” în finalul fragmentului privitor la “Cazul Cornel Dumitrescu
«Cornel Dumitrescu a fost românul care, cumpărând fabricile de textile din Cernăuți, a salvat de la deportarea în lagărele nemțești, deci de la moarte, 3.600 evrei (celebrul Oskar Schindler a salvat numai cca 1.000 evrei), pretextând față de germani – care controlau Bucovina – că industria lucrând pentru armată are nevoie de lucrători.
După ocuparea țării de către „Liberatoarea” Armată Roșie, în 1944, Cornel Dumitrescu a fost arestat și îndelung anchetat de sovietici. După o vreme i s-a dat drumul: rușii avuseseră nevoie de două luni întregi ca să transcrie-traducă două emisiuni BBC din care reieșea clar că Dumitrescu, departe de a fi colaborat cu nemții, sabotase programul nazist – adevărat, în perfectă complicitate cu guvernul Antonescu, dar mai ales cu Casa Regală – salvând astfel evreii de la moarte. Evreii însă au avut nevoie de, iată, 60 de ani, ca să tacă, ei nesuflând nici până astăzi o vorbă despre acest “caz”! Din cei 3.600 evrei angajați în fabrici, câte cinci pe un loc de muncă, și astfel scoși din gura lupului neamț, nu s-a găsit măcar un singur evreu normal care să declare adevărul despre cine a fost Cornel Dumitrescu și despre ce a făcut el pentru ei?
Și, atenție: totalul evreilor ocrotiți și salvați a fost mult mai mare, datorită organizării Cantinei Fabricii de Stambe, unde 2-3-5 persoane alcătuind familia fiecărui angajat aveau un prânz gratuit – inclusiv protecția lui “Cornel Dumitrescu, omul Casei Regale” –, ceea ce a determinat rămânerea pe loc, citește în viață – a cel puțin 10.000 evrei.
Iar cei 10.000 și urmașii lor (hai sǎ spunem doar 1.000; doar 100 ; doar 10) au tăcut chitic – în România, în Palestina, în Franța, în America, pe unde au ajuns! De ce au tăcut ? De ce tac în continuare supraviețuitorii și descendenții lor față cu falsurile uriașe, monstruoase atribuite românilor de către congenerii lor : 400 000 de victime! De ce au tăcut? Sǎ fi devenit chiar cu toții rabini – ca Rosen?, securiști – ca R. Ioanid – deci obligați să păstreze “secretul… militar”? Să fi ajuns cu toții spărgători de bancă ca cei din clanul-banda aceluiași Ioanid ? Să fi primit cuvânt de ordine de la Centrală de a nu contraria, de a nu “nuanța” acuzația totală la adresa românilor?
Nu este vorba doar de ingratitudinea evreilor români (ce, ar fi puțin lucru?), ci – am mai spus-o, foarte bine am făcut, am s-o re-spun – de neacceptare a adevărului din partea evreilor de pretutindeni.
De ce atâta ură?
Să fie adevărat ce spun răuvoitorii, anume că în comunitatea lor ura este carburantul existenței, potrivit preceptului: “Cine nu-i urăște pe goimi, acela nu este bun evreu”?»
(Fragment preluat din cartea „Basarabia şi evreii”, scrisă de Paul Goma)
SURSA: http://izestrea.wordpress.com/2013/10/30/de-ce-atata-ura/
Frumos îndemnul de pe blogul menționat mai sus: Decât să trăim în genunchi, mai bine murim în picioare!
Mai bine să murim în picioare și ripostând cum se cuvine ponegririi Românilor prin calomniile sfruntate și odioase ale unor jidovi rătăcitori și ticăloși care seamănă și împrăștie adversitatea peste hebreii onești și cumsecade, decât să trăim în genunchi în fața plăsmuiri lor mincinoase a așa-zisului Holocaust al evreilor în teritoriile controlate de guvernul român!
Iată de ce voi reproduce mai jos un alt fragment – foarte relevant pentru adevărul istoric! – dintr-o declaraţie a domnului Șerban Alexianu, fiul profesorului George Alexianu, fost guvernator al Transnistriei în perioada guvernării mareșalului Ion Antonescu.
«Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus.
Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă.
De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime!
Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului?
Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj?
De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată?
Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!” Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti.
Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?!
Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte?
Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?
Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească!
Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris.
Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria.
Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc.
Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007»
SURSA:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/31/declaratia-lui-serban-alexianu-fiul-lui-george-alexianu-guvernatorul-transnistriei-in-perioada-guvernarii-maresalului-ion-antonescu/
Cu dragoste frățească,
Oliviu Tocaciu-Transilvanius
felicitări!
consider că acest comentariu e mai mult decît un articol demn de publicat.
și din nou felicitări!
Scumpe prieten Ion Coja,
Salut publicarea pe sait Domniei Tale a celor două scrisori ale Mareșalului Ion Antonescu!
„De ce atâta ură?”, întreba mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea dumisale de răspuns la scrisorile rabinului șef Wilhem Fielderman.
„De ce atâta ură?” întreabă și scriitorul Paul Goma în cartea dumisale „Basarabia şi evreii” în finalul fragmentului privitor la “Cazul Cornel Dumitrescu
«Cornel Dumitrescu a fost românul care, cumpărând fabricile de textile din Cernăuți, a salvat de la deportarea în lagărele nemțești, deci de la moarte, 3.600 evrei (celebrul Oskar Schindler a salvat numai cca 1.000 evrei), pretextând față de germani – care controlau Bucovina – că industria lucrând pentru armată are nevoie de lucrători.
După ocuparea țării de către „Liberatoarea” Armată Roșie, în 1944, Cornel Dumitrescu a fost arestat și îndelung anchetat de sovietici. După o vreme i s-a dat drumul: rușii avuseseră nevoie de două luni întregi ca să transcrie-traducă două emisiuni BBC din care reieșea clar că Dumitrescu, departe de a fi colaborat cu nemții, sabotase programul nazist – adevărat, în perfectă complicitate cu guvernul Antonescu, dar mai ales cu Casa Regală – salvând astfel evreii de la moarte. Evreii însă au avut nevoie de, iată, 60 de ani, ca să tacă, ei nesuflând nici până astăzi o vorbă despre acest “caz”! Din cei 3.600 evrei angajați în fabrici, câte cinci pe un loc de muncă, și astfel scoși din gura lupului neamț, nu s-a găsit măcar un singur evreu normal care să declare adevărul despre cine a fost Cornel Dumitrescu și despre ce a făcut el pentru ei?
Și, atenție: totalul evreilor ocrotiți și salvați a fost mult mai mare, datorită organizării Cantinei Fabricii de Stambe, unde 2-3-5 persoane alcătuind familia fiecărui angajat aveau un prânz gratuit – inclusiv protecția lui “Cornel Dumitrescu, omul Casei Regale” –, ceea ce a determinat rămânerea pe loc, citește în viață – a cel puțin 10.000 evrei.
Iar cei 10.000 și urmașii lor (hai sǎ spunem doar 1.000; doar 100 ; doar 10) au tăcut chitic – în România, în Palestina, în Franța, în America, pe unde au ajuns! De ce au tăcut ? De ce tac în continuare supraviețuitorii și descendenții lor față cu falsurile uriașe, monstruoase atribuite românilor de către congenerii lor : 400 000 de victime! De ce au tăcut? Sǎ fi devenit chiar cu toții rabini – ca Rosen?, securiști – ca R. Ioanid – deci obligați să păstreze “secretul… militar”? Să fi ajuns cu toții spărgători de bancă ca cei din clanul-banda aceluiași Ioanid ? Să fi primit cuvânt de ordine de la Centrală de a nu contraria, de a nu “nuanța” acuzația totală la adresa românilor?
Nu este vorba doar de ingratitudinea evreilor români (ce, ar fi puțin lucru?), ci – am mai spus-o, foarte bine am făcut, am s-o re-spun – de neacceptare a adevărului din partea evreilor de pretutindeni.
De ce atâta ură?
Să fie adevărat ce spun răuvoitorii, anume că în comunitatea lor ura este carburantul existenței, potrivit preceptului: “Cine nu-i urăște pe goimi, acela nu este bun evreu”?»
(Fragment preluat din cartea „Basarabia şi evreii”, scrisă de Paul Goma)
SURSA: http://izestrea.wordpress.com/2013/10/30/de-ce-atata-ura/
Frumos îndemnul de pe blogul menționat mai sus: Decât să trăim în genunchi, mai bine murim în picioare!
Mai bine să murim în picioare și ripostând cum se cuvine ponegririi Românilor prin calomniile sfruntate și odioase ale unor jidovi rătăcitori și ticăloși care seamănă și împrăștie adversitatea peste hebreii onești și cumsecade, decât să trăim în genunchi în fața plăsmuiri lor mincinoase a așa-zisului Holocaust al evreilor în teritoriile controlate de guvernul român!
Iată de ce voi reproduce mai jos un alt fragment – foarte relevant pentru adevărul istoric! – dintr-o declaraţie a domnului Șerban Alexianu, fiul profesorului George Alexianu, fost guvernator al Transnistriei în perioada guvernării mareșalului Ion Antonescu.
«Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus.
Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă.
De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime!
Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului?
Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj?
De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată?
Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!” Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti.
Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?!
Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte?
Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?
Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească!
Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris.
Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria.
Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc.
Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007»
SURSA:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/31/declaratia-lui-serban-alexianu-fiul-lui-george-alexianu-guvernatorul-transnistriei-in-perioada-guvernarii-maresalului-ion-antonescu/
Maria-Ta Ion Antonescu,martir al Neamului Romanesc…Astia vor plati scump ce fac de atita timp…
Am vrut sa scriu mai multe rinduri, insa ceea ce ai scris dumneata – scurt si cuprinzator – mi-a umplut inima de bucurie!
Subscriu 100%! Pina la urma: „cine minte, pe el se minte!”