Două povestiri

 

NAE

 

 

Mamaia, spre deosebire de Miami, cu care americanii se laudă atât de mult că seamănă, Mamaia zic, e numai plajă, de-o parte şi de alta, între mare, Marea Neagră, şi ghiol, Ghiolul Mare, pe o lungime de câţiva, vreo zece, kilometri de plajă, după care iar plajă, până în Deltă la Sfântu Gheorghe e tot o plajă…

La Miami, zic cei care au văzut-o, plaja e ceva mai lungă şi pe alocuri mai lată. Dar dincolo de plajă, zic eu care n-am văzut-o pe cea de la Miami, nu-i tot o plajă ca la Mamaia, şi iar apă. În dreapta soarele răsare din mare – şi-am mai auzit şi asta, care n-am putut-o crede şi pricepe, că-n alte părţi, pe alte plăji, la Nisa chiar, soarele nu răsare din mare, ci dintre case, dintre blocuri!, şi mi-a trecut şi ultima urmă de chef de-a face plajă în altă parte decât la Mamaia, unde soarele răsare chiar din mare şi apune în stânga peste apele, deci tot în apă, ale Ghiolului Mare! Că-aşa-i spun şi turcii din Constanţa, Ghiolul Mare şi Ghiolul Mic! Ce-i ăla lacul Siut-Ghiol şi lacul Tăbăcăriei?! Lacul de la Mamaia se cheamă Ghiolul Mare! Altfel n-am să-i zic niciodată, nici eu, nici oricare alt brav şi veritabil constănţean! Siut-Ghiol e pentru leşinaţii ăştia de bucureşteni, şi tot pentru ei s-a făcut în vara aceea un serviciu de salva… salvaghiol, nu?, aşa i s-ar fi potrivit şi noi chiar aşa le-am zis, salvaghiolişti celor ce au fost daţi să lucreze pe bărcile de pe ghiol. Dar ne-am dumirit repede că înfiinţarea salvaghiolului picase bine pentru unii dintre ei, care nu prezentau suficientă încredere autorităţilor să-i angajeze propriu-zis la salvamar, unde ţi se dă pe mână o barcă, cu ieșire la toate mările lumii, îndeosebi în zilele cu ceaţă. Şi pe atunci, îţi dai seama, de unde atâtea staţii radar?!…

Aşa că în vara aceea au mâncat o pâine bună de la salvaghiol o mulţime de figuri, dintre care se detaşa, cap de listă, unul Victor Smatoc, Victor japonezul, care se întorsese, legat bine, din Extremul Orient, făcuse vreo trei ani la Piteşti şi acum, reeducat şi mai bine, fusese angajat la salva… salvaghiol deci. Vorbea tot oraşul de el şi-am încercat şi eu să-l cunosc, dar nu s-a nimerit să dăm unul peste altul în vara aia, ci mult mai târziu, iar eu buzna, aşa, nu puteam s-o fac. Dar am dat peste altul care, tot aşa, fusese înăuntru, abia ieşise de la bulău şi se angajase şi el la salvaghiol, unde nu l-au ţinut prea mult şi a trecut la noi, la mare, pe barcă cu mine! Hm!…

Ne-am cam mirat de încrederea asta şi unii i-au scos repede vorbe, că să ne ferim de el că ar sparge limonăzi şi de-aia l-au băgat la salvamar, printre noi, să toarne tot ce era de turnat! Dar repede ne-am dat seama că nici unul dintre noi nu-l interesa, decât fustele, mă rog, nu prea vezi fuste la Mamaia, dar aşa-i vorba şi Nae se ţinea de vorba asta, era numai cu ochii dupa nemţoaice. Nemţoaice le ziceam la toate, chiar şi când era vreuna din Slobozia. Nae nu-şi pierdea vremea să facă vreo deosebire. Şi în vara aceea nu a iertat nimic. Aşa că de turnat a turnat el, dar nu pe noi, ci pe alţii, ai săi, vreo patru plozi, în toată Europa turistică.

Rîdeam noi de el, ca să avem de ce, pe seama postului pe care-l ţinuse în cei trei ani de călugărie forţată, dar şi Nae scotea acum pârleala, chiar pârlea… la nemțoaice, mă rog, dar mai rîdeam şi cam albastru când se întâmpla ca Nae să ne-o sufle pe cea după care ne benoclasem toţi, negăsind momentul cel mai potrivit ca să… Nae, aş! Nu ţineau la Nae mofturi de-astea!… Ce-i ăla moment? E ca la gară! Deschis 24 din 24, ne lămurea Nae în rarele momente când discuta cu noi despre lucrurile astea. Căci Nae nu vorbea! Nae f… f… f… făcea, vorba lui Stelian, f… fonfanit cum era câteodată. Iar Naşu’ îl taxa mai departe pentru fiecare nemţoaică cu care-l vedea în barcă plecând de nebun în larg, plătea Nae fără să crâcnească, cel mai des dintre noi toţi, aşa i se ducea juma’ din leafă, dar n-o ducea rău. Nemţoaicele sunt fete bune şi mai vor să fie şi dansate dupa toate alea. Aşa că Nae al nostru era cam seară de seară la restaurant. Şi de unde are ăsta bani?!, se mira câte unul mai cârcotă. Ăsta-i vopsit, dom’ne, altfel nu-l lăsau ei aici, pe barcă! Ce, ‘s proşti ăia?

Nu erau proşti, fireşte, dar deocamdată nu prea înţelegeam nimic, Nae părea în transă, nu vedea altceva chiar şi cu ochii închişi când dormea pe plajă răpus de slujba sa de noapte, parcă tot vedea când trecea câte una mai pricopsită şi mormăia în somn, nemulţumit că-i strică cineva până şi pauza asta amărîtă…

Odată, când urcam bărcile pe nisip, s-a oprit o pereche – de englezi, probabil, după mutra lui, el să ne tragă o poză, doar făceam parte din peisaj, eram mai mult cu spatele spre ei, iar Nae în faţă, la prova, ridicând barca de chilă, era singurul care-i vedea bine, peste capetele noastre, aplecaţi pe copastie, unii ridicând, alţii făcându-se numai, măi, fratele meu!, l-am auzit pe Nae belindu-şi ochii şi mâinile-i căzură lungi şi neputincioase, scăpând barca aproape peste picioarele noastre dacă nu eram mai atenţi câţiva s-o ţinem bine, nici n-am apucat să-l înjurăm şi Nae a şi zburat lângă fotograf, Dumnezeule!, a strigat Nae, asta nu-i adevărată!

Şi-o arăta cu degetul, adică englezoaica, la care se holba rotindu-se după capul ei, ea şi-l întoarse dinspre noi să nu-i zboare vântul de seară din cap pălăria, pălărie vag albăstrie, cu boruri largi şi-o eşarfă lungă în chip de panglică, mi-o aduc bine aminte, nu mai văzusem nici aşa pălărie, înaltă, în alb îmbrăcată, cum stăteam noi încă aplecaţi, aproape lipiţi de copastie şi ne-am întors după Nae, i-am văzut numai pălăria cu eşarfa fluturând deasupra liniei orizontului ce-o reteza sub bustul încordat de mişcarea capului întors de la noi, cu Nae ţopăind în jurul ei ca un maimuţoi de circ, Nae, cât era el de namilă, se micise tot, englezul, englez, al dracului, îi trase şi lui Nae o poză aşa cum se holba la nevastă-sa, dar de ce? Ce dracu’ avea şi Nae, şi englezoaica, stătea mai departe cu faţa întoarsă de la noi şi o mână, braţ, ce mână?!, ridicat să prindă eşarfă nărăvaşă ce zburdălnicea spre largul mării, opri şi bătaia vântului parcă, şi englezoaica se putu întoarce spre noi, încet, ca la cinema, iar Nae ar fi vrut să cadă în cur, cum avea să povestească mai târziu că i s-ar fi şi întâmplat, dar ni se potrivea şi nouă să cădem şi am fi căzut dacă nu ne-am fi ţinut bine de barcă: aşa ceva nu se mai văzuse la Mamaia!…

Ochii! Atât, ochii! Şi restul, fireşte, cum era îmbrăcată ca-n alt secol 20, cel adevăratul, şi-i stătea bine, şi până la degetele lungi ce-i rămăseseră împleticite în nodul eşarfei, răstignind-o de-un braţ ca să-i vedem mai bine mijlocul şi linia pieptului ca o provă de cuirasat, dar ochii, ochii mari şi albaştri, cerul ni se păru deodată spălăcit şi tern, moartă şi marea, aşa albastru nu se mai pomenise nici la Voroneţ!…

N-am mai uitat-o nici eu, nici Nae, nici alţii, toată vara apoi Nae ne-a povestit ce ochi avea englezoaica, dar cine ştie ce naţie fusese, căci nimeni nu a scos o vorbă, ea ne zâmbea, lui Nae ca unui copil, iar englezoiul, fir-ar al dracului să fie, cu ce femeie venise el la Mamaia, să ne îmbolnăvească pe toţi, ne-a aşteptat să ne luăm iar barca la mână ca să-şi facă pozele lui nenorocite, ea pe lângă el, dându-şi, fără să arate, bine seama de ceea ce se întâmpla cu noi, nici hodorogii de pensionari nu se mai grăbeau, când vezi aşa femeie abia la vârsta lor îţi dai seama că ai trăit degeaba de tot! Noi ăştilalţi mai putem spera, ori visa, dar unde să mai dai de aşa femeie nici măcar s-o vezi mai de aproape, aşa cum ne uitam noi la ea fără nici o speranţă, mâhniţi fără să ştim de ce, tocmai de-aia, dar ne-am dat seama după ce văzându-ne ei, cei doi, englezoaica şi amărâtul de lângă ea, că nu ne mai mişcăm, înțepeniți cu ochii la ei, au plecat mai departe, dar poate că era ta-su!, îşi făceau şi ei plimbarea de seară, şi, Doamne, ce mers putea să mai aibă, cu Nae după ea ţopăind crăcănat şi cocoşat sub povara propriei sale greutăţi, plutind mândră şi uşoară, iar nisipul iscându-se la paşii ei dornic să i se atârne ca un copil în somn de glezne, să le întârzie atingerea… Noi am rămas prostiţi şi neînţelegând ceva, abia apoi că ne-am trăit sau ne vom trăi-o degeaba dacă n-ai parte în viaţa ta de aşa femeie!

… Toată vara, deci, Nae a pomenit-o, târziu băgând de seamă că mai ales mie, iar apoi numai mie, de parcă ar fi fost numai aventura noastră, a mea şi a lui că am văzut-o, dar englezoaica, ce faci cu englezoaica? Adică aia de atunci, îmi zicea Nae când mă vedea cu vreo nemţoaică oarecare, ce vină avea biata fată?!, şi-mi strica tot cheful. Şi nici măcar nu s-a mai arătat, am cercetat atent plaja, a doua zi şi încă vreo două săptămâni, zi de zi, de la un capăt la altul, aş fi zărit-o, cu siguranţă, cu lumea bulucită în jurul ei, dar când mă duceam să văd ce era, nici vorbă de englezoaica noastră, te miri ce se vindea şi lumea se aduna prosteşte, fără să ştie ce-a pierdut.

Fratele meu, şi ce ochi avea!, îl auzeai pe Nae oftând din senin, fără nici o legătură, târziu, la câteva săptămâni, ceilalţi îl învăţaseră şi-l înjurau, cine ştie de ce, dar eu nu mă miram de Nae că n-o mai poate uita. Şi cu vorba asta s-a încheiat sezonul, am strâns bărcile şi geamandurile, au venit cu camionul şi le-au luat, am bătut în scânduri ferestrele, uşile, ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit, poate ne-om mai vedea la anul, m-am uitat roată la toţi şi m-am întrebat cine va muri iarna asta, dintre bătrâni unii erau complet dărâmaţi, nu fuseseră buni de nimic toată vară, norocul lor cu ăştia mai tineri şi cu Nae, mai mult el urca bărcile la mal. Dar poate chiar ne vom revedea cu toţii la anul, în iunie, când începe iar treaba şi până atunci îţi trece orice supărare. Aveam pe câţiva necaz, pe Nașu, o să-mi aduc aminte la iarnă de ei şi-o să-i iert, ei la fel pe mine şi o să ne bucurăm să intrăm la Victoria să bem o baterie şi să ne aducem aminte de Nae, când a lăsat-o pe nemţoaica să se spele pe faţă cu apa din barcă şi nu i-a mirosit a nimic! Iar la gust, tot ca apa de mare-i, nu?… Ușor sărată!… Şi ce se mai speria Stelian când îi zicea Naşu’ să treacă pe barca lui Nae, cum i se mai încreţea nasul de scârbă cu gândul la lichidul stătut din barcă!

–       Şi Nae ce mai face?…

…Între timp însă, în vara aceea au apărut doi, prieteni de-ai lui Nae, români din America, trăseseră la Rex, la Internaţional, i-a băut Naşu bine pe amândoi. Nae însă păstra distanţa, dar era şi ocupat până peste cap cu nemţoaicele lui, iar cei doi s-ar fi ţinut după el toată ziua – fireşte, toate astea cât puteam eu să-mi dau seama din barcă, cei doi stăteau pe plajă până seara, mai puneau şi ei mâna la ridicat bărcile, i-am mai văzut şi cu alţi constănţeni, pe urmă am aflat de la Naşu că Nae cu ăştia doi încercase să treacă în Turcia atunci, în urmă cu vreo câţiva ani, ei ajunseseră cu bine, pe Nae însă l-au întors din Bulgaria și l-au priponit trei ani la Pitești! Şi doar plecaseră toţi trei în aceeaşi barcă! Aha!… Ce s-o fi întâmplat?

Într-o seară am dat peste toţi trei la Modern, Nae cu nemţoaica după el, alta, n-o mai văzusem, eram şi eu cu una, tot aia, nu găseam masă, Nae m-a strigat, iar ceilalţi doi păreau bucuroşi de apariţia mea. Nu găseam scaun şi până să găsesc vreunul din ei mi-a luat nemţoaica la dans, oferindu-mi-l pe al său să stau. A lui Nae şi ea cu celălalt. Unu Ghiţă, ălălalt Fane, sau invers parcă îşi ziceau, don Fane şi don Ghiţă.

Şi enlezoaica? mă luă Nae de sus, rămaşi singuri.

Una ca aia o dată pe vară apare! zic eu…

Mai rău, ofteaza Nae şi mi-am dat seama că era mulţumit că are cine să-i danseze fata, cam urâţică. Chelnerul aduse fripturile, Nae culege din farfurii toţi micii,  mie mi-e foame, îmi explică Nae, accentuând mie, şi faţa-i osoasă prinsă de convulsiile mestecatului îmi fu dintr-odată dragă. Vrei? îmi răspunse Nae întinzând spre mine farfuria, am luat un mic în deşte, ăştia or să danseze până li se răceşte fripturile, ia una, mă îndeamnă Nae, comandasem şi eu, avea dreptate, mi-era şi mie foame, exact din aceleaşi motive, m-am înşurubat bine în scaun, şi ne-am apucat amândoi, gospodăreşte, să lucrăm fripturile. Când s-au întors de la dans nu mai era nimic pe masă, chelnerul aduce fripturile mele, le-am oferit fetelor, nu le era foame, cred că se temeau şi să nu se îngraşe, deşi era cam târzie grija asta, don Fane şi don Ghiţă făcură haz de dispariţia fripturilor, încercau să le explice, tot cu haz, fetelor, că Nae, Nae le-a mâncat pe toate, nu, nici ele nu vroiau să mai mănânce, m-am pomenit că Nae îmi pune iar o friptură dinainte, poftiţi aici, să nu le deranjăm pe fete îmi zice domn Fane sau don Ghiţă şi se ridică obligându-mă să schimb locul cu el, stă acum între mine şi nemţoaica mea, o franţuzoaică din Nancy, Nadine, da, aşa o chema, amuzată de acest cadril, mai era o repriză de dans şi cei doi nu voiau s-o scape, ţineau amândoi mâna pe speteaza scaunului, aplecaţi spre nemţoaice şi cu spatele la noi, la mine şi la Nae care, umăr la umăr, ne vedeam de fripturi. Nu-mi mai era foame, dar simţeam că intrasem într-un joc al lui Nae şi trebuia să fac ce-mi spune.

–       Încă o baterie? mă întreabă Nae şi văzându-mă că mă codesc, mai erau două zile până la leafă, stai blând, cu gura plină şi tare, aproape împroşcând toată masa, cine dansează plăteşte, nu!?

Don Ghiţă sau domn Fane acceptă bucuros să fie sigur pe dansul următor, celălalt s-a făcut că n-aude, sar primii pe ring, nemţoaicele noastre, fete de târg, nu-i refuză, dar se uită puţin mirate la noi, la mine şi la Nae, a mea mai ales, nu mă simt prea bine aşa, codoş fără voie, las’ să fie şi ei fericiţi, mă îndeamnă Nae creştineşte spre paharul din nou plin, nu prea nimeresc eu ce să vorbim amândoi ca să ajungem unde aş vrea eu, Nae goleşte paharul şi-şi mai toarnă unul, cu lăcomie, eu caut un cuvînt potrivit ca să i le scot pe celelalte, despre cei doi şi Nae, în Bulgaria, în drum spre Turcia, ce Dumnezeu s-a putut întâmpla de n-a mai ajuns și Nae, mă gândesc la o mulţime de variante, dar cum de-au rămas prieteni?!, aici se încurcă toate!

–        Îi cunoaşteţi de mult, încerc eu, cu pluralul politeţii, Nae are vreo 10 ani mai mulţi decât mine, başca studiile sale speciale pe care de când mă ştiu le țin la mare respect.

–       De când eram puşti, am fost vecini în Obor, sunt fraţi!

–       Nu seamănă!

–       Ba încă cum! Nu-i vezi cât sunt de libidinoşi?… Altfel nu-s băieţi răi!

–       Cu ce se ocupă?

–       Ah, sunt băieţi cu carte! Unu-i doctor, altu-i inginer, dar n-au în minte decât… Uite la ei! Ar da oricât ca să ne salte nemţoaicele.

–       Şi de unde-s? Chiar din America?…

–       Din America! Dar nu e ce şi-au închipuit ei!

–       Zău? fac eu, mirat, şi umplu paharele.

–        Nu de bani e vorba! Câştigă bine! … Dar ce, aici nu câştigau? … Mai ales Ghiţă!… dar n-aveau ce face cu banii! Uite la ei! Nu se lipeşte o gagică de nici unul! Şi ei numai cur de gagică visează!… Au crezut că-i plin afară de gagici care n-aşteaptă decât un semn, cu ochiu să le faci, ca să-ţi moară de gât!

Mă uit la Nae puţin neîncrezător, dar fără voia mea.

–        De ce crezi c-au venit acum? Tot de-aia! Au auzit ei că la Mamaia s-a făcut talcioc de… şi se opri căci picoliţa venise să strângă farfuriile sleite de mâncare. Da, domnule, de-aia s-au întors să-şi facă vacanţa aici. Lăbari! Nu pentru mă-sa! Trei ani de zile nu i-au trimis decât felicitări la Crăciun! Acum au venit cu un porcoi de bani să are toată Mamaia, au crezut ei! Şi-aciră la gagicile noastre!…

Mai bem un pahar, al meu cu sifon, Nae fără, mi-o ia mult înainte, simte curiozitatea mea şi nu mai e nevoie să-l stârnesc.

–        Domnule, şi Nae chiar luă un aer de specialist, eu îi ştiu pe mulţi care au întins-o! Toţi au făcut-o din cauza nevestelor, vorbesc de cei însuraţi!… Ba că-i înşela şi le era ruşine că se aflase, dar culmea e că şi-au luat-o cu ei!… Ba alţii ca să evite divorţul de aici, cine ştie de ce!… Ba, ca ăştia doi, de labe ce-au fost. Eu nu i-am apucat să-i văd și eu de două ori cu aceeaşi gagică! Uită-te la ei!…

M-am uitat, veneau spre noi printre mese, aplecaţi asupra nemţoaicelor şi insistănd să le povestească ceva. Au învăţat toate limbile pământului ca să le poată şacali! Eu nu ştiu decât schlaffen sie deutsch zice Nae către două nemţoaice care dansaseră între ele pe ring şi tocmai treceau pe lângă masa noastră, încremenindu-le de neînţelesul cuvintelor atât de înţelese. Was? Se-ndură Nae de ele şi-mi face cu ochiul, fetele ne zâmbesc şi pleacă mai departe fericite că Nae le-a băgat în seamă. Ce să-i explici unei gagici? continuă Nae. Ce să le povesteşti, domnule? M-am uitat la amândoi cum dansaţi! Ce dracu’ le-aţi tot vorbit?! Nu v-am mai spus, încă de când eraţi pionieri, că la dans nu se vorbeşte?! Cu o gagică nu vorbeşti, dom’le, niciodată, că o plictiseşti! Sanchi! şi se întoarce la mine. O să le rupeţi gura dacă le arătaţi că ştiţi nemţeşte!… Păi de unde vin fetele astea toate labele de-acolo ştiu nemţeşte! Mai e nevoie să cunoască şi altele aici?… Şi către Fane sau Ghiţă, care dansase cu nemţoaica lui: de ce nu i-ai pus mâna mai pe cur când aţi dansat? N-ai văzut ce făceau ceilalţi pe ring?…

–        Nu m-a lăsat, suspină vinovatul, ca un copil neajutorat…

–        Eh, atunci se schimbă treaba. Înseamnă că mă iubeşte! Ia întreab-o dacă mă iubeşte? Ia!

–        Ia, ia, răspunde nemţoaica, rîdem cu toţii, i se traduce şi franţuzoaicei, care adaugă şi ea că c’est impossible să nu-i iubeşti pe români!

–        Oh, păi şi noi suntem români! sar cei doi.

–        Vous? se miră a mea. Sunteţi americani!… Vous plaisantez!

–        Mais non, mais non! Suntem români, de-aici din Constanţa chiar, precizează Ghiţă sau Fane, stabiliţi la New York…

–        Oh, la, la! La New York?! Quel manque d’inspiration! Şi iar rîdem, iar Nae, uşor aburit de băutură, cu un aer serios îmi declară, împungând-o cu degetul, că franţuzoaica asta începe să-mi placă mai mult decât… englezoaica!…

–        Englezoaica? Se-arătă Fane sau Ghiţă curios. Dar Nae face semn că subiectul ăsta nu e pentru ei.

Nu mai ţin minte cum ajungem și la bar, la Cazino. Pe drum fetele s-au luat de braţ, eu şi Nae pe de lături, amorocanii, pe tuşă, se tot frăsuiau pe lângă noi, să ajungă mai lângă fete şi ne trezim cu ei că se bagă-ntre ele şi le despart pe fete şi le iau ei de braţ, vârîţi la mijloc, ne despărţim în două grupuri, nu mă amuza hazul lor, pe fete însă le încântă să fie disputate, încerc să mă desprind, dar Nadine mă strânge tare de braţ, ia te uită!, a priceput tot!… Franţuzoaică, dom’ne!

La bar mă pomenesc că apare pe masă o sticlă de whisky! O sticlă! Aşa n-am mai băut, whiskiul, cu sticla, la bar! Asta mă mai trezeşte şi pricep că tot Nae-i de vină! Mă uit la cei doi, nu-i emoţionează sticla, încep să-mi fie simpatici. Discuţia porneşte de la sticlă şi ajunge la New-York. E whisky Bourbon, ne explică Ghiţă sau Fane, nu-i place scotchul, mă uit la sticlă mai atent, Jim Beam, parcă așa scrie. Ia uite, dom’ne, să bei whiskyul cu sticla şi să aciri dupa gagica altuia… În definitiv, ce vină au ei?… Îmi zic eu, filozof după prima gură pe care o mai ţin minte şi azi. Le-aş zice ceva amabil, dar despre New York ce să mă amestec eu? Cum e, dom’ne, New Yorkul? – doar aşa să-i întreb şi ei să rîdă că altă întrebare mai deşteaptă nu le pot pune. Eh, dar mi-aduc aminte de Bebe, Taurul! Parcă la New York a tras!

–         Bebe Oprescu? Îl ştii? Se miră domn Ghiţă sau Fane, şi simt că-mi dă

ceva  mai multă atenţie.

–         Pe Bebe?, mă mir eu că s-ar fi putut să nu-l cunosc.

–         Noi acolo l-am cunoscut, zise celălalt, Fane sau Ghiţă.

–         Nu-l ştiaţi din Constanţa? se miră şi Nae. E la New York?

–         Ah, se-nveseleşte americanul, a ajuns celebru în tot New Yorkul.

–         Eeh, mă bucur eu. Şi deodată mi-aduc aminte, o uitasem de tot, ultima

noastră discuţie. Mi-a zis atunci că nu se mai întoarce în țară dacă reuşeşte să-şi plaseze acolo o invenţie formidabilă. Ne întâlnisem din întâmplare la restaurantul gării, dimineaţa, la ciorba de burtă. Pleca a doua zi în Italia. Deci i-a mers invenţia!…

–         Ce invenţie? se miră americanul.

–         Zicea că a inventat pachetul din care să scoţi ţigara aprinsă.

–         Ha, ha! Şi l-ai crezut?! Câte de-astea ne vinde Bebe!…

–         Dar atunci ce-a făcut de-a ajuns celebru?

–         Dom’ne, se înfoaie domn Ghiţă sau Fane, făcând o pauză, în care celălalt

le traduce la fete că vorbim despre un prieten comun din New York, tot constănţean, care a ajuns celebru în New York. Îl arată lumea cu degetul pe stradă!… Se miră fetele, ne mirăm şi noi, eu cu Nae, Tauru, ia uite, celebru! Nu mă mir! Şi-mi aduc aminte cum a venit într-o vară de la Bucureşti la Mamaia cu taxiul şi ne-am trezit cu el la Modern, cu maşina trasă pe faleză şi şoferul picotind la volan, aşteptându-l pe Bebe să-şi mănânce beefteckul tartar, nu găsise la Berlin şi nici la Pescăruş, şi s-a supărat, hai, dom’ne, la Constanţa, găinarii ăştia din Bucureşti nu au nimic la restaurant!

Da! Taxiul avea număr de Bucureşti, şoferul ne-a zâmbit obosit, confirmându-l pe Taur! Dar, dupa ce-am mai băut cu toţii, ni s-a năzărit că ne minte Bebe şi ne-am urcat, câţi am încăput în taxi, să vedem dacă merge chiar până la Bucureşti. Ne-a dus exact la peronul gării de Nord, de-am mai prins o ciorbă de burtă şi primul tren înapoi!…

–         E şi la New York ciorbă de burtă, mă linişteşte domn Fane sau Ghiţă.

Pricep din glasul lui că nu serveşte… Mă uit la masă, la noi cei din jurul mesei, parcă aşteptăm ceva şi mai pricep un lucru, că-n dimineaţa asta o să ajungem cu fetele la Constanţa, la o ciorbă de burtă. Simt că telepatizez cu Nae pe acest subiect, care se şi răsteşte la noi să mai terminaţi, dom’ne, cu ciorba de burtă, că-mi plouă-n gură de poftă!… Cei doi fac haz, le explică fetelor ce-i aia ciorba de burtă, a mea e curioasă să guste, degeaba-i franţuzoaică?!, păcat însă că nu se poate mânca în Mamaia, dar unde? La Constanţa! On y va?… Ce ziceam eu?… Dar Bebe? Că de el era vorba!

–         Dom’ne, se hotărăşte domn Fane sau Ghiţă să se dezumfle, Bebe, de când

e la New York, e singurul alb care intră în Harlem după apusul soarelui! Pe jos, vorbesc!… Şi mai intră şi în ce restaurant vrea!… Că-s şi acolo restaurante unde negrii nu-i primesc pe albi!… Ce credeaţi?… A pus o mulţime de pariuri pe chestia asta, s-a umplut de bani! L-au băgat şi-n Who’s who!

–         În ce? se miră Nae, puţin îngrijorat.

–         În cartea de telefon, zic eu şi limba mi se cam înoadă în gură. Deh, o

ciorbă de burtă ar schimba complet sensul de rotaţie al pământului şi m-aş simţi infinit mai bine… M-am cam lăcomit la whisky. Dacă dansez? Mais oui!

–         Doucement, doucement, o aud din spate, dar sticlele-s goale şi sună şi-

atât de frumos o sticlă goală, mângâietor, când se ciocneşte de alta rostogolindu-se amândouă pe jos ca doi căţelandri, şi le iau la rând, adunate la colţul mesei, vreo cinci-şase, până pe ringul de dans, câte-un şut la fiecare grămadă de sticle, ce mama dracului?!… Adică Bebe, la New York, Harlem glob trotter, iar eu n-am voie aici, în ţara mea?…

Până la urmă Nadine îi convinge să mă lase-n pace, a apărut şi Nae, cu un cap deasupra tuturor, foarte atent la discuţia mea cu chelnerii şi cu bolovanii care s-au ridicat de pe la mesele luate la şut. Atenţia lui Nae îi convinge definitiv, şi reuşim, în fine, să dansăm, dansăm toată repriza şi asta-mi face bine. Prin ferestrele mari, deschise, intră răcoarea dimineţii care începe să se iţească în zare. Păcat că vara nu-s nopţile mai lungi şi-i traduc şi ei, cum mă pricep. Şi vacanţele mai lungi, suspină biata fată, cu gândul la cele două zile câte mai are de stat la Mamaia. Ne strângem în braţe mai tare, ce mai, love, baby, love! aud din spate vocea dogită a lui Nae, ia uite, dansează şi el, namila! Da! Sticla e goală puşcă, o văd şi de pe ring, Nae întinde o mână şi-l prinde de umăr pe chelnerul nostru, care trece încărcat de cafele, mai adu o sticlă la masă! Încă una, da?!… Tot bourbon! mă bag şi eu în vorba, iar vorba mea îi place lui Nae, strigând după chelner, peste orchestra, ca o chemare la luptă, bourbon! Bourbon! Frantuzoaica, mai să-mi scape din braţe de rîs!

–         Ce-i cu sticla asta? îl întreba domn Ghiţă sau Fane pe chelner, când o

aduce pe masă.

–         Cum ce? se răsteşte Nae şi-i suceşte gâtul ca la puii de găină. E Bourbon!

îmi confirmă cu satisfacţie.

–         Băi, Nae, da’ tu nu vezi că oamenii închid?

–         Apă şi gheaţă, băiatu’! îl trezeşte Nae din picoteală pe ospătar. Pe urmă

nota! Şi-o cafea, suspin eu şi cafeaua mi-o pune pe loc dinainte, refuzată la altă masă, merge!…

–         Cine dansează plăteşte! mai precizează o dată Nae înţelegerea pe care am

avut-o.

–         Noi le dansăm şi voi le…

–         F… f… fiecare cu ta-talentul lui!… Apoi se răzgândeşte şi împingând-o

pe nemţoaică spre domn Ghiţă sau Fane, ia-o, dom’ne, nu te-am lăsat s-o lucrezi?! Mai mult ce să-ţi fac?! Să mă culc cu ea pentru tine? Aşa vrei?… Bine, dom’ne, se-nvoieşte Nae cu mărinimie, s-a făcut! Mă culc eu, dacă tu nu vrei!… Şi-o trage înapoi pe creştină, care nu pricepe nimic, dar se cuibăreşte sub streaşină, la loc, ameţită de aduceri aminte şi se cutremură toată, cu un icnet nestăpânit şi răsunător care ne amuţeşte pe toti. O simt pe franţuzoaică, aşa cum o ţin eu galant cu mâna după mijloc, tresărind cu o vagă mişcare de fereală şi retragere dinspre Nae mai înspre mine.

–         Eu, repară Nae bălbâindu-se puţin ruşinat, mă ştiţi… Când f… fac o

treabă o f… fac până la … la leşin! V-o spun ca să fi-fiţi liniştiţi, îmi f… f… fac bine treaba, orice s-ar întâmpla!… Şi dă de duşcă paharul plin de whisky.

–         Oh la la! Se miră şi franţuzoaica mea.

–         Mă, Nae, se apleacă celălalt, domn Fane sau Ghiţă, încercând să prindă

privirea, brusc sticloasă, a lui Nae. Eu mai dau o sticlă dacă… şi-l aşteaptă puţin pe Nae să se convingă că l-a auzit. Mai dau o sticlă, Nae! Mă auzi?

–         Dacă? Dacă ce? Răsună din fundul paharului vocea lui Nae, trufaşă. Apoi

cu şiretenie: dai două dacă ghicesc ce vrei?

–         Dau, se prinde domn Fane sau Ghiţă, ceva mai simpatic parcă decât

celălalt, măcar că şi-acum mai ţine mâna pe scaunul franţuzoaicei.

–         Dac-o beau pe-asta toată de duşcă!… Ai?

–         Nţ!… ştiu că poţi!…

–         Da, dar după aia, gagica, pasu’! adorm în primul boschet! Nu-i păcat?

Şi-și mângâie nemţoaica părinteşte. Poimâine pleacă, săraca!… Vara-i scurtă!..

Îi traduc franţuzoaicei ultima propoziţie, şi ea-mi declară, îndreptându-se, că prietenul meu e un tip foarte, foarte interesant! Foarte interesant! Nae pricepe ultimul cuvânt şi-i zâmbeşte larg, dezvelindu-şi gingiile, capătă ceva de lup toată înfăţişarea lui. Chiar poate să bea toată sticla de whisky? Mă mir eu ca berbecul. Nu-mi vine să cred şi nici să văd aşa ceva! Am să intervin, îmi zic, dacă or să ajungă la asta!…

–         Sau tu, aha, la franţuzoaică ţi-e… şi-i face cu ochiul oiţei, arătându-l din

cap pe amorocan. Bea o gură adâncă de whisky şi ochii lui Nae îşi pierd iar căldura. Se-ncruntă. Cred că încep să înţeleg ce fel de beţie are Nae, deşi îl văd prima oară băut şi încă nu e chiar, dar nici mult nu mai are. După paharul următor sau oricum după zece minute va fi beat şi-n acelaşi timp va face şi pe beatul, şarjând ca să-i fie mai uşor decât dacă s-ar propti bine şi zadarnic să reziste, să nu arate… Obosind şi prăbuşindu-se astfel mai adânc… Ştie să se-mbete!… Mai ia o gură, sorbind-o ca pe ceai. Atunci? Care-i preţul, domnilor?… Ce trebuie să mai f… fac pentru încă o-o sticlă? Se uită-n jur. Pe cine să bat? Dar, după obiceiul lui, nevăzând decât femeile, pe cine domnilor, să… să… mă-nţelegeţi!

Noroc că nu înţeleg şi fetele.

–         Nu, Nae! Continuă domn Fane sau Ghiţă. Poimâine plecăm şi noi!…

–         Daa?… În America!… Aha… Să-i spuneţi salutări lui Bebe!… Şi că-l

aştept!… Nici mie nu mi-e frică să intru noaptea în Harlem! Aşa să-i spuneţi! Şi rade paharul. Dar e o chestie… Un constănţean, Harlem… Şi nu-l haleşte negracii!… Constănţean, băi, amărîţi de nev-iorchezi ce sunteți! Ăla constănţean!… Şi după ce se mai gândeşte puţin, dar ce, eu mi-e frică să traversez Piaţa Chiliei?… Şi spre a ne convinge de curajul său goleşte iar paharul cu o singură mişcare, scurtă şi decisă, din încheietura mâinii şi din gât… Ba avem şi-o gagică-două pe-acolo…  Aşa să-i spuneţi lui Tauru!…

–         Nae, dacă bei aşa nu mai facem nimic! Îşi dă seama domn Fane sau Ghiţă

că Nae nu mai are mult şi va fi grogy.

–         Da?… Şi ce să facem?

–         Vreau şi eu să ştiu, băi, Nae, ce dracu’ a fost atunci…

–         Când?

–         Când?!… În Bulgaria!… Pricepi ce vreau! Nu?!

–         Nu!

–         Zi-ne şi nouă, măcar acum, ce dracu’ s-a întâmplat cu tine! Nici nu ne-ai

scris, nici la alţii nu le-ai spus, şi nici nouă nu vrei să ne spui!

–         Ce să vă spun?

–         Băi, Nae! Intervine şi celălalt. Să fiu al naibii dacă n-a fost şi ăsta un

motiv să venim în ţară. Că puteam merge, vorba aia, şi pe Coasta de Azur!

–         Pe Coasta de Azur? Se miră Nae. Pupa-m-aţi în… Aţi venit aici de labe ce

sunteţi!…

–         Domne, mie acum, luându-mă un fel de martor şi de arbitru. Am plecat

toţi trei într-o barcă, o lotcă, luată de la Eforie, într-o seară, Nae a aranjat, ceaţă, chestii, mă rog. Ne pomenim în larg, a doua zi dimineaţă, că n-aveam apă. Uitasem canistra pe plajă.

–         Şi? Se arată Nae curios ca de-o poveste necunoscută, străină.

–         Şi-am tras, tot mie, la mal! Trecusem de Mangalia, eram la bulgari, dar

Nae cunoştea locurile, e născut la Bazargic!

–         La Balcic!

–         Mă rog… Am tras la mal, era o plajă pustie, numai o cabană pescărească

se vedea, am ajuns aproape de mal şi Nae s-a dus el după apă. Aşa-i?

–         Şi?

–         Noi doi am rămas în barcă. Nae a intrat în cabană şi s-a întors cu apa. Ne-

a spus să mai aşteptăm două minute.

–         Cinci!

–         Două! Două minute, atât ai spus! Jur!

–         Cinci!

–         Şi te-am aşteptat aproape o juma’ de ceas! Eşti supărat că am plecat? Şi

iar către mine: intrase în cabană şi nu mai apărea… Am luat-o din loc şi încă vreo jumătate de oră cât s-a mai zărit cabana, Nae nicăieri. Plaja pustie, parcă o văd şi acum.

–         Mişto plajă, da… Am stat acolo o săptămână!

–         Cum?

–         O săptămână! După care, priponu’!

Cei doi se uită unul la altul, apoi la mine, privirea lui Nae e greu de prins, e clar, cei doi nu mai înţeleg nimic. Eu nici măcar ce nu înţeleg ei nu înţeleg. Deci Nae a mai stat o săptămână! Şi ce-i cu asta? Hai noroc! şi ciocnim iar.

–         Noi ne gândeam că te-au agăţat încă de-atunci, dar nu înţelegeam cum de

ne-au mai lăsat pe noi să plecăm. Eram la câţiva metri de mal.

–         Băi, Ghiţă şi Fane! Trei lucruri în viaţă omul nu poate! Ţine minte şi să

le-o spui şi şuţilor din Neviorc! Nu poate omul, săracu’, să întinerească, să scape de moarte şi să le … pârlească pe toate!… De care-ţi pare mai rău?

–         Lasă, Nae, filozofia. Şi-i face semn chelnerului să se apropie. Mai luăm

sau nu o sticlă?

–         Băi, Fane!… Şi-i face semn chelnerului să plece. Doar suntem prieteni!…

Îţi spun şi pe gratis! Şi-și toarnă în pahar, apoi mie ce-a mai ramas.

–         Nu! Nu mai pot să beau!

–         Cum?!

–         Pe cuvînt, Nae! Nu mai pot! şi împing paharul spre mijlocul mesei.

–         Nu mai poţi?!… şi-i face semn chelnerului să se apropie, ca o jucărie pe

sfoară acesta se execută, suntem ultimii iar… Ştii ce trebuie să faci când nu mai poţi să bei ultimul pahar? ne întreabă Nae, profesoral, pe toţi. Nici dumneata nu ştii? către chelner. Apoi se uită la cei doi. Deci nici la New York nu se ştie cum poţi face ca să bei şi ultimul pahar atunci când simţi că nu mai poţi să bei orice-ar fi să se întâmple!… Nu?! Aşa simţi? Mie.

–         Da! zic eu.

–         La fel simt şi eu, concede Nae moale şi uman. Ia vezi, poate se ştie la

Paris ce-i de făcut în situaţia asta! Mă execut cât mai pot eu traduce, Nadine e amuzată: ea nu e din Paris!…

–         M-a avut! rânjeşte Nae iar cu toate gingiile.

–         Eh? insistă domn Ghiţă sau Fane, cam fără chef.

–         Măi, fraţilor, se decide Nae să nu ne lase proşti, când simţi că nu mai poţi

să bei ultimul pahar, e simplu, mai ceri o sticlă! Şi-i face semn chelnerului că despre asta-i vorba. O plătesc eu!

–         E târziu, domn Nae, a închis și la bar, și casa…

–         Adu, dom’ne, dacă vrei să-ți plătim ce s-a băut! Dumneata nu ești curios?

Adu sticla și să vezi, numai ce-o vedem pe masă, pe dumneaei, că ne-așteaptă s-o lucrăm, și nu mai e o problemă cu paharul ăsta pe care dacă-l mai beau acum borăsc totul aici pe masă! Sau asta vrei?! Vă fac praf mocheta!… Și pereții!

Rămas fără replică, chelnerul dispare.

–         O plătesc eu, repetă Nae și alunecă departe de noi. Merită s-o plătesc. A

fost o săptămână di granda! Uitasem!…

–         Care săptămână?

–         Cu Iovanca!

–         Iovanca?!

–         Bulgăroaica din cabană!

–         Aaa!… Deci…

–         Deci!

–         Pentru ea te-ai întors în cabană! Nenorocitule!…

–         Trei lucruri omul nu poate!… Altă disperare nu merită să-avem!…

Cei doi se privesc năuci, apoi la noi, dar nu putem participa cu nimic la perplexitatea lor.

–         Cum, măi Nae?!…

–         Femeie singură, pe plajă! Tânără! Frumoasă! zâmbește Nae dus de lângă

noi. Ce ochi…

–         Eh, cât putea să fie de frumoasă, băi, Nae, fir-ai al dracului! Ce dracu’

căuta acolo, singură?

–         Îl aștepta pe Nae! Răbufnește celălalt, cu necaz. Făcea pe sirena, și Nae

pe Ulisse!

–         Nu, mă, amărâților!… Făcea mâncare la pescari… Și ce mâncare!…

Tocană de ardei iute!… Aveți așa ceva la New-York?

–         Și?

–         Și ce?

–         A… a ținut? Ai… ai lucrat-o?…

Nae nu le mai răspunde, se vede că face acum așa, ca un efort, dar nu prea înțeleg încotro.

–         Măi, Nae! Nae!

–         Daa!

–         Și nouă de ce nu ne-ai spus despre ce-i vorba ca să te așteptăm!

–         Eh, erați voi ăia!… Dădeați buzna și stricați totul! Eu să nu vă cunosc cât

sunteți de nămeți?! Se vede și cu ochiul liber!… Dar îl ținea în altă parte îndreptat, o luase la picior, pe mal, înspre sud…

–         Și când ai văzut că plecăm?… De ce nu ne-ai strigat?…

–         Nu se mai putea… Erați în larg, departe, când…

–         Băi, Nae, băi!, se crucesc cei doi mai departe, uitându-se unul la altul albi

ca varul.

Vine și sticla… Chiar, cu ea pe masă, mâna se îndreaptă ușoară și sigură după pahar, ca fermecată. Iar în pahar nu-i whisky, ci apă de izvor, curată, mângâietoare, în gâtlejul din nou încăpător.

–         Înseamnă că era frumoasă bulgăroaica… nimeresc eu să nu ma bâlbâi.

–         Era! confirmă Nae, îngustându-și ochii critic. Era. Și aducându-și bine

aminte, cu ochii limpeziți, frumoasă, da!

–         Și englezoaica?! încerc eu să…

–         Englezoaica? Și Nae zâmbește, în chip de răspuns. Dar nu englezoaicei,

văd bine. Încerc și eu să-i zâmbesc. Deci așa a fost cu el de n-a mai ajuns în Turcia!… Nici măcar la Neviorc…

Merita?

Cine? Bulgăroaica?…

Dar și Nae!… Să nu ajungă din cauza ei, din cauza asta, nici în Turcia și nici mai departe, la New York, Harlem!… Negrese… Nae… Ar fi intrat și el în Who’s who! Cu siguranță! Așa însă… Neclar, dar net, gândurile mi se întorc pe dos și simt că e ceva deosebit în povestea asta și mă concentrez, cât pot de tare și cât oi mai bea în noaptea asta, să n-o uit până mâine… Povestea!

Ciocnim paharele, eu și Nae, ca și când l-aș lua pe după gât, așa mi-e de drag, iar restul, nici măcar despre ciorba de burtă, cât a fost de bună sau nu, nu-mi aduc aminte ce-a mai urmat. S-a rupt filmul… N-am mai avut alte puteri…

– Mulțumesc, e destul, se încrețește la mine doamna de la editură. E destul! Povestea dumitale este aproape o parabolă! Sigur că-i o parabolă, iată de ce voi, bărbații, în țara asta, nu sunteți în stare să faceți nimic ca lumea, până la capăt!

Hait! îmi zic eu. Deci asta e învățătura!…

– Și Nae ăsta al dumitale acum ce mai face?

– A murit, săracul, ca un câine!…

– Nici nu mă mir!… mai pufnește cu dispreț doamna, foindu-și pe birou dosarele. Nici nu mă mir!… Și cum a murit?

– La datorie!… Bărbătește… Cum a și trăit toată viața lui!

– Nu te nerușina, domnule! Ce-nseamnă obrăznicia asta?!

Și mi se face un fel de dor de Iovanca, să-i povestesc despre Nae, cum a murit. Chiar!… Cât putea să fie de frumoasă?! Sigur e că era singură. Atunci! Și femeie! Iar Nae, bărbat! Bărbat sans reproche, madam! Nici mai mult – că nici nu se poate, nici mai puțin ca toți cei, cel sau niciunul de care ai avut parte, săraca de dumneavoastră!

 

1982

(din ciclul Amintirile de la Salvamar)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MOARTEA  LUI  NAE

 

 

 

 

Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai făceam vara pe salvamarul, eram şi eu un om serios, terminasem facultatea şi rămăsesem, ca un fraier, în Bucureşti. Veneam acum rar acasă. În iarna aceea însă de două ori, o dată la Crăciun, după obicei, şi încă o dată prin februarie, când mi-au telefonat că marea îngheţase şi am venit s-o văd, iată, sunt vreo zece ani de-atunci n-a mai îngheţat niciodată!… Marea.

Pe Nae l-am mai întâlnit atunci, la Crăciun, am apucat să ne salutăm numai, la Victoria. Intrasem să mă uit după Victor, Nae era cu una la masă şi eu n-am lungit vorba, măcar să-l mai aud o dată: „şi englezoaica?” Mă gândeam că ocazii or să mai fie destule!… Fusese ultima!

Iar în februarie, când a îngheţat marea, n-am putut pleca din Bucureşti imediat, abia peste o saptămână. Când am ajuns la Constanţa începuse dezgheţul. Sloiuri mari erau îngrămădite de vânt şi de valuri încălecându-se la mal. Sloiuri peste sloiuri, ca ţiglele unui acoperiş, până departe, aproape de orizont. De mult nu mai îngheţase aşa de bine marea, se putuse merge pe gheaţă mai mult de un kilometru spre larg fără nicio teamă. Gheaţa trozneşte, nu-i spartă!… Sparge-se, tot nu cu mine!…

Aşa că am mers şi eu pe sloiuri până dincolo de capul digului, ceaţă, întuneric, m-am întors. Am venit iar dimineaţa, bătea acum un vânt dinspre uscat şi sloiurile se mai răriseră, în larg bine de tot. A doua zi, la prânz, soră-mea ne povesteşte, furioasă pe toată lumea, cum i-au fost aduşi la dispensar doi copii care se jucaseră pe sloiuri şi căzuseră în apă. Un nenorocit de vânător, care umbla pe mal după raţe, raţele acelea care vin din Deltă să ierneze la Constanţa unde marea nu îngheaţă decât o dată la zece-cinspe ani, şi vânătorul lui peşte i-a trimis pe copii, pe cei doi, care se nimeriseră pe acolo pe plajă, să meargă pe sloiuri şi să gonească raţele spre mal, în bătaia puştii, vânătorul rămânând pe dig, fireşte. Mai întâi a alunecat în apă unul dintre copii şi a încercat să se ţină de celălalt şi să urce pe sloi, dar până la urmă au căzut amândoi, apă sub zero grade. Vânătorul a şters-o ticălosul de pe dig, copiii strigau după el, s-a făcut nevăzut spre Cazino.

Norocul copiilor că s-a nimerit pe acolo un muncitor, care lucra la blocuri, vreun moldovean o fi fost, zice soră-mea, de la blocuri, şi i-a scos din apă şi i-a adus la dispensar! Era necăjită mai ales că nu putuse afla de la copii cine era nenorocitul! Copiii nu-l cunoşteau. Muncitorul nici atât. Eu însă mi-am dat seama pe loc că-i prea uşor să-l aflăm cine-i şi l-am căutat pe Sandi, m-am întâlnit cu el în oraş, nu i-am spus la telefon de ce, a venit fără niciun chef şi înainte de a-i spune eu despre ce e vorba mi-a zis el că nu are cum să mă ajute în povestea cu Câmpeanu şi cu casa. Îi dădea şi puţin dreptate amărîtului ăla, nu? Ai două case, una o vinzi, alta o demolezi şi-ţi faci alta nouă!

Mă rog, așa o fi, dar nu despre asta era vorba, l-am liniştit eu şi aflând despre ce a răsuflat uşurat şi a fost de acord cu mine că treaba se poate face, vai de capul vânătorului ce-o să iasă din povestea asta! A doua zi s-a dus la soră-mea, i-a găsit şi pe cei doi copii, a notat totul şi peste câteva zile apărea în „Dobrogea nouă” o frumuseţe de articol intitulat Curaj vânătoresc? În rezumat, articolul a fost reluat şi-n „Scînteia”, la Fapt divers. După ce se povesteau cele petrecute, Sandi cerea Asociaţiei Vânătorilor să-l identifice pe bravul vânător, propunând o confruntare cu copiii a vânătorilor ce nu puteau oferi un alibi convingător pentru data şi ora la care se produsese incidentul. Simplu, nu?

I-am dat un telefon din Bucureşti să-l felicit pentru articol, era şi el bucuros, îl chemase primarul oraşului sau aşa ceva, dacă nu chiar mai marele primarului, îl felicitase şi-i dăduse o primă frumuşică. De faţă era şi şeful miliţiei căruia i s-a cerut, în timpul cel mai scurt, să-l găsească pe vânător, iar Sandi să mai trântească atunci un articol, cu fotografia vânătorului şi a celor doi copii pe care viteazul îi lasase să se înece. Ba şi fotografia celui care-i salvase, cine a fost?

– Un muncitor de la blocuri!

– Foarte bine! Curaj muncitoresc, aşa să-i puneţi titlul! Sandi se ducea a doua zi la soră-mea să-i ia urma muncitorului, eu nu-i puteam da nicio relaţie. Oricum, îi dădusem un bun subiect şi se considera că-mi rămâne dator până la proxima întâlnire, când va face cinste cu câteva baterii de vin! Cu înţelegerea asta am încheiat discuţia noastră la telefon. Ne-am revăzut abia în vară, am stat două luni la mare, şi abia la a treia sau la a patra întâlnire, în orice caz nu la prima, mi-am adus aminte de articol şi de cinstea promisă. Unde-i vinul?

– Ah, ce-am păţit!… se căină Sandi.

Adică vânătorul fusese găsit repejor, dar nu se putea scrie despre el, să i se dea numele la ziar!! Şi mai ales ocupaţia, deşi era pensionar acum. Becher mare, nu spun cine!… În schimb, l-au chemat pe Sandi, tot acolo unde primise felicitările, şi l-au luat în nişte şuturi!… Alt’dată să se informeze bine despre ce scrie! Să nu caute cu orice preţ senzaţionalul, nu ăsta este rostul presei noastre, ci unul educativ. Şi ce educaţie face el scriind despre cei doi copii fără să se intereseze îndeaproape ce-i cu ei?! Ce căutau la ora aia pe plajă? De ce nu erau la şcoală? Asta nu s-a mai întrebat tovarăşul ziarist, căci dacă s-ar fi întrebat afla că fugiseră de la ore şi n-ar mai fi făcut tot oraşul să vorbească despre doi chiulangii, ruşinea şcolii nr. nu ştiu cât! Nu ştie tovarăşul ziarist nici unde locuiesc copiii? Ştie, căci le-a dat şi adresa în ziar! Dar de ce nu s-a întrebat cum de ajunseseră ei la vârsta lor, pe vreme de iarnă, să străbată tot oraşul, din Coiciu până pe plajă la Modern? Nu au părinţi să-i supravegheze? Au! Şi dacă tovarăşul îşi făcea întocmai datoria de ziarist afla şi ce trebuia despre părinţii celui mare, aflaţi în divorţ, familie dezbinată etc. Putea să scrie despre incident, dar aici trebuia să ajungă! La educaţia primită de cei doi copii de la părinţii lor! Tovarăşul ziarist s-a mulţumit să se ducă la dispensar şi să stea de vorbă la o cafea şi un coniac, probabil, cu doamna doctor! Că de la ea a pornit totul, nu?! Astea-s surse de informaţie pentru un ziarist? Sau tovarăşul ziarist nu ştie nici că doamna doctor a fost dată la ziar, cu toată familia, pentru casa care şi-a făcut-o?! Ori poate nu citeşte „Dobrogea nouă”? Atunci să nu mai scrie într-un ziar pe care nu se osteneşte nici să-l citească!… Mai-mai să-l dea şi afară!…

Iar aşa zisul muncitor, ce căuta pe plajă la ora aceea? Ce fel de muncitor e ăla care numără pescăruşii ziua în amiaza mare?! Eh, da, n-a apucat să scrie despre el, dar nu ştie că e un parazit social, care mai mult nu munceşte, iar în momentul de faţă nu are servici şi nici nu vrea să muncească! Toată ziua stă în cârciumi! Femeile îl plătesc, tovarăşe! Şi ce bea, şi ce mănâncă!

Am făcut amândoi haz de necaz, am dat fiecare câte o baterie şi asta era să fie totul. Dar chiar a doua zi, era de sfânta Maria, am aflat de Nae că a murit. Mişu mi-a povestit. Nae, astă iarnă, zice Mișu, când îngheţase marea atunci, a sărit în apă după niște copii care căzuseră între sloiuri. A răcit rău de tot şi-n câteva zile a fost gata. Când l-au dus la spital a fost prea târziu. Au băgat în el toată penicilina din Constanţa, dar n-a scăpat!…
– Mă, Marilena, am întrebat-o eu pe soră-mea. Măi, soră-mio! Îţi mai aduci aminte de copiii ăia doi de astă iarnă, care căzuseră în mare? Eh, cel care i-a adus, muncitorul ăla, ce-ţi mai aminteşti de el?

Venise şi el ud cu copiii, până la dispensar, îi oferiseră o cameră să-şi usuce hainele, măcar un ceai fierbinte cu rom, eh, rom puteţi să-mi daţi dacă aveţi, doamnă doctor! Doamna doctor avea şi i-a dat o sticlă de coniac, rom nu primise niciodată!… Nae săracu’ a luat-o, sticla, cine ştie unde o băuse: nu mai avea casă, dormea pe unde apuca, ceea ce pentru Nae însemna când la una, când la alta, poate că-n ziua aceea la nici una, nici alta, nicăieri, se mai întâmplă, şi aşa o fi răcit. A intrat ud şi îngheţat la Victoria, desigur, parcă-l văd, acolo îi plăcea să bea şi s-a aşezat lângă un calorifer sau poate niciuna din mesele libere nu era lângă calorifer şi s-a aşezat şi el unde a găsit o masă, a dârdâit de frig până a început să frigă şi o fi crezut că de la coniac. De bine, de rău se mai uscaseră pe el hainele. Când au închis braseria a plecat prin ger, prin vântul rece din Constanţa, s-o fi dus la gară să doarmă în sala de aşteptare, căzuse rău în ultimii ani şi câţiva îl zăriseră şi pe acolo dormind câteodată, înjurând nu întâmplarea cu cei doi copii, tot ce făcuse el era normal, ci pe ultima femeie care-l dăduse afară din casă, ori pe care dacă o părăsise el, tot ea fusese de vină. Sau, Dumnezeu ştie pe cine înjurând! Dar înjurând, sunt absolut sigur!…

Bietul Nae! N-avea servici!… Ai? Şi dintre noi toţi, zeci şi sute care am mâncat o pâine dulce de la Salvamar, el singurul a fost la post, făcându-şi datoria şi iarna. Pe gratis.
Şi chiar! Ce căutase Nae pe plajă, la ora aceea, tovarăşi?…

ION COJA

(din ciclul Amintirile de la Salvamar)

 

 

 

 

*****

 

 

 

 

 

Domnule profesor ION COJA, ce caută pe blog  aceste texte?

 

Câteva zile în urmă, unul dintre corespondenți, o doamnă, mi-a sugerat să pun pe blog și lucruri mai agreabile, mai plăcute la citit, care să ne scoată cât de cât din atmosfera textelor care descriu și analizează mizeria actuală din Țară și din lumea toată. Mi s-a părut bună ideea și încerc să-i dau curs. Aveam pe undeva aceste texte, nepublicate, scoase de cenzură din volumul Pagini pestrițe, publicat la Cartea Românească, înainte de 1990. Nu ți-au plăcut?

 

Nu de asta-i vorba, ci mă întreb de ce le-ați numit pestrițe?

 

Știi ce însemna în latină adjectivul pulcher, pulchra?

 

Patria nostra pulchra est!

 

Da, în latina clasică, literară, însemna „frumos, frumoasă”, dar la început însemnase „pestriț”!

 

Așadar Pagini pestrițe, adică Pagini frumoase! M-am prins! Cu sensul acesta l-o fi folosit și Tudor Arghezi în Stihuri pestrițe.

 

Popular se zice „ouă împistrite”, adică „ouă încondeiate, ouă înfrumusețate”. Ceea ce denotă că în limba română țărănească, aia adevărată, între cele două sensuri, „pestriț” și „frumos” există o contiguitate, ca să zic așa, care exista și în latina veche, arhaică! Ceea ce se adaugă motivelor pentru care avem voie să deducem că cei care au adus limba latină în Dacia, latinoforii, erau vorbitori perfecți ai limbii latine, limba latină le era limbă maternă!

 

Ați ajuns de la Nae și salvamar la colonizarea Daciei!…

 

De ce nu? Sporovăiala nu are nicio regulă, alta decât aceea de a spune lucruri interesante, de a face asociații de idei nemaifăcute…  Oricum, azi parcă n-aș mai fi în stare să scriu literatură de dragul literaturii!… Sunt prea grave problemele, probleme de supraviețuire, pe care le avem atât ca persoane, cât și ca societate!…

 

A consemnat Petre Burlacu

 

 

20 august 2013