Dormi

ECHILIBRUL CERESC
De CD

În antichitate, înainte de ascensiunea celebrelor dinastii, China era locuită de mai multe triburi care nu aveau un lider comun. Potrivit tradiției, deși au existat lupte între ei, a existat un mecanism numit “shanrang” care asigura succesiunea bazată mai degrabă pe virtutea morală și comportamentul decât pe descendența de sânge. Prin aceasta, regele Yu cel Mare i-a succedat împăratului Shun câștigând respectul altor triburi. Fiul său Qi a înființat prima dinastie, Xia. Dar nu a existat o putere centralizată în timpul dinastiei Xia, Shang și Zhou, aceste perioade au fost marcate de dezordine și haos, datorită multitudinii de stări și autonomiei lor relative.
În această perioadă a apărut Confucius, ale cărui învățături vor modela civilizația și gândirea politică chineză timp de milenii.

Cheia înțelegerii filozofiei confucianiste este înțelegerea „raiului” – sursa pentru toți oamenii și originea tuturor valorilor sociale. Raiul chinezesc este paternalist, scopul sau este de a garanta ordinea și armonia.
Confucius nu a văzut oamenii ca izolați, ci mai degrabă inserați într-un sistem ierarhic care începe cu familia, parte dintr-un trib și a fost primul pas către stat.

SUPREMAȚIA INTERESULUI COLECTIV ASUPRA INDIVIDULUI ESTE CARACTERISTICA FUNDAMENTALĂ A ORDINII SOCIALE ȘI CEEA CE GÂNDIREA CHINEZĂ CONSIDERĂ SUPERIORITATEA SA MORALĂ.

Societatea confuciană este astfel compusă din indivizi care respectă și se supun unei linii clare de autoritate. Deoarece societatea tradițională chineză a văzut familia ca unitatea de bază, Confucius a susținut că o bună guvernare ar trebui să se bazeze pe o legătură cu familia. Conform acestei idei, dacă principiile care guvernează o familie sunt aplicate relațiilor dintre membrii societății, atunci rezultatul este o societate armonioasă.

Dinastia Zhou s-a angajat într-o campanie de creare și menținere a ordinii între celelalte state. Dar Zhou nu au fost cei mai mari dintre aceștia, ceea ce i-a făcut să realizeze că forța coercitivă singură nu ar fi suficientă pentru a deveni statul dominant. Acesta este ceea ce i-a determinat pe Zhou, trăgând concluzii din Confucius, să stabilească “tianxia” („toate sub cer”), creând un sistem eficient în care multe state independente au recunoscut mandatul „fiului cerului”.

În acest sistem, „fiul cerului” acordă domnilor drepturi asupra teritoriului, colectarea impozitelor pe acesta și autoritatea de a-și stabili propriile sisteme juridice în schimbul obligației lor de a plăti tribut și de a-i asculta în timpul războiului. Domnii l-au recunoscut pe „fiul cerului” ca reprezentare a moralității cerului, înlocuind astfel legătura personală a feudalismului în Europa.

Prin urmare, „mandatul cerului” chinez nu este un drept divin, așa cum se bucurau regii europeni, ci mai degrabă acceptarea legitimității guvernului atâta timp cât guvernarea este morală și dreaptă și își îndeplinește obligațiile față de ei.

Cu toate acestea, în timpul celei de-a doua părți a dinastiei Zhou, cunoscută sub numele de dinastia Zhou de Est, domnii puternici au păstrat tributul destinat „fiului cerului” și și-au abandonat titlurile, recâștigând efectiv independența, ducând la eventuala răsturnarea dinastiei de către regele Zhaoxiang. Qin-ul. Descendentul său, Qin Shi Huang, a cucerit celelalte șase state prin mijloace militare și legalism, înființând prima dinastie care a domnit asupra Chinei unite: Qin.

Preferința dinastiei Qin de a obține mandatul „fiului cerului” prin badao (calea hegemonului) mai degrabă decât prin wangdao (modul regal de a guverna), așa cum a recomandat Mencius, a creat o luptă între ambele filosofii în “tianxia”.
Mai târziu, dinastia Han a adoptat în mod oficial doctrina confuciană și a promovat-o ca fundament moral pentru orice conduită umană, chiar dacă a existat o mare difuzare a budismului și a taoismului.

Toti functionarii guvernamentali trebuieau sa cunoasca doctrina morala confucionista, era testul de angajare la govern.
Până la dinastia Song, la începutul mileniului, doctrina confuciană a ajuns să reglementeze toate sistemele sociale, politice și filozofice din China.

Faptul că tianxia nu se bazează pe „natură” ci pe „relație” înseamnă că unul este supus altuia și această relație este cea care îi definește. Obiectivul tianxiei este transformarea „celuilalt”. Din punct de vedere istoric, tot ceea ce era străin culturii chineze era considerat yi, sau barbar, și trebuia să treacă printr-un proces de sinicizare, “hua”. De fapt, capacitatea Chinei de a se adapta i-a permis să-și mențină identitatea în cele mai adverse circumstanțe.

Doctrina confuciană a fost capabilă să asimileze dinastiile minorităților etnice care și-au încheiat cuceririle după ce au devenit „chineze” – dinastiile chineze de mai târziu, stabilite de popoarele non-Han care invadau din Mongolia sau Manciuria, exemplifica acest lucru. Acest punct este cel mai semnificativ, deoarece semnalează că doctrina confuciană nu este doar un sistem de etică, ci și o problemă esențială a legitimității politice.

Mai mult, poate fi extins spre exterior. Supunerea unui stat la tianxia permite Chinei să devină centrul acestei structuri, transferând caracteristicile civilizației sale în restul sistemului.
Sub tianxia, această metodă confuciană de a gândi despre relații și obligații este aplicată sistemului internațional, pentru a reflecta ideea unei familii mai largi. Prin urmare, Tianxia plasează morala deasupra oricărei orientari politice, culturale sau militare. Acest sistem acordă prioritate ordinii, guvernării și guvernării ierarhice meritorii de către elite.

Ca atare, pentru o lungă perioadă de timp, sistemul internațional al Asiei de Est – care a fost făurit în timpul lungii perioade de unificare a Chinei, prin care diverse triburi s-au fuzionat într-o structură mai largă de putere și, în cele din urmă, au intrat sub mandatul împăratului, personificat ca „fiul cerului.” s-a bazat pe tianxia. Dar, mai degrabă decât să fie un mandat divin superior condiției umane, mandatul „fiului cerului” poseda o responsabilitate civilă în menținerea armoniei între supușii săi, inclusiv cei care au intrat mai târziu sub protectia sa.

De la dinastia Ming până la Primul Război al Opiului, sistemul tributar chinez a creat stabilitate politică în regiune. În timpul dinastiei Ming, confucianismul s-a răspândit în Coreea și Vietnam. În Japonia, literatura clasică confuciană a devenit o parte fundamentală a educației nobilimii și a elitei. Aceste țări au devenit astfel parte a sistemului tributar care a ajuns să constituie sistemul internațional al regiunii.

Sistemul tributar nu a fost etichetat ca atare de către chinezi; mai degrabă, numele provine de la europenii care au descoperit China și relația dintre vecinii ei și au reflectat inițial ideile occidentale despre obligațiile statelor tributare.
Plata tributului, mai degrabă decât să fie considerate una de obligații coercitive, asa cum era în concepția populară a Occidentului despre sistem, in China ea a recunoscut superioritatea culturală a împăratului chinez, iar schimbul de cadouri și favoruri a menținut un echilibru în sistemul regional din Asia de Est. Împăratul chinez va da întotdeauna mai mult decât ar primi și această pierdere era menită să garanteze funcționarea ordinii regionale.

China, ca atare, a devenit hegemonul Asiei de Est în timpul sistemului tributar, iar hegemonia sa prin tianxia nu a fost atât de diferită de hegemonie în propria concepție a Occidentului, deoarece în ambele cazuri problema puterii, atât culturală, cât și materială, rămâne crucială.
Cu toate acestea, hegemonia chineză era distinctă prin faptul că poseda un grad mai mare de caracter moral decât hegemonia occidentală.

China a fost un hegemon pașnic timp de aproape șase secole înainte de Războiul Opiului, în primul rând din cauza ideilor confucianiste de obligație și responsabilitate, care își au originea în relația dintre un tată și un fiu, care s-a extins la sistemul regional. Acest lucru a ajutat la crearea unei imagini pozitive despre împăratul chinez, atât în interiorul, cât și în afara Chinei.

China a reglementat sistemul regional și a asigurat funcționarea tuturor activităților comerciale prin alocarea de privilegii actorilor săi în funcție de gradul de asimilare culturală pe care aceștia l-au demonstrat. Coreea, Vietnam și regatul Ryukyu au fost statele tributare care au arătat cel mai înalt grad de asimilare culturală și, prin urmare, au primit mai multe privilegii, inclusiv mai multe misiuni tributare. Acesta a fost un sistem menit să facă diferența între „barbar” și „civilizat” în funcție de asimilarea culturii chineze.

Desi Occidentul critică actualul stat chinez cu partid unic ca fiind ilegitim, pentru chinezi nu este deloc anormal. De peste două mii de ani, China a fost condusă de o elită confuciană unificată printr-un sistem imperial de examinare conceput pentru a oferi reprezentare proporțională în tianxia.
Statul cu partid unic seamănă mai mult cu tradiția chineză a meritocrației decât cu idealul democrației occidentale.

Sistemul de examinare imperială chinez, cunoscut sub numele de “keju”, care nu era menit doar să recruteze oameni talentați pentru a administra statul, ci și să contrabalanseze puterea armatei și a suveranului. Acest sistem a dus la mobilitatea socială, împreună cu stabilitatea politică și socială, mai ales că numărul funcționarilor era proporțional cu populația fiecărei provincii.

Keju a fost modelul standard pentru ca un om etic să-și demonstreze virtuțile, cu speranța de a deveni birocrat. Astăzi, părinții chinezi pun un accent important pe educația copiilor lor, iar influența modelului educațional chinez este reflectată de performanța ridicată a elevilor coreeni, japonezi și vietnamezi. Descendenții keju-ului din China modernă, “gaokao” pentru intrarea la universitate și examenul pentru serviciul public, sunt probabil cele mai puțin corupte instituții din stat; permițând accesul la conducere tuturor claselor sociale și asistând la legitimarea sistemului.

China folosește istoria și cultura sa pentru a-si construi o narațiune liniară care înlocuiește modernitatea occidentală, al cărei succes reprezintă sigur eșecul civilizatiei occidentale.
Uneori, Xi face aluzie la dinastia Qing, criticată atât de istoriografia naționalistă chineză, cât și de cea comunistă. Dar în timp ce dinastia Qing și-a extins controlul asupra Taiwanului, Mongoliei, Tibetului și Xinjiang, China modernă este acuzată că și-a pierdut controlul asupra economiei și a porturilor, din cauza imperialismului occidental, rus și japonez.

Wang Qishan, cunoscut drept mâna dreaptă a lui Xi, a ținut un discurs la Noul Forum Economic Mondial din Singapore în 2018, unde a făcut aluzie la anul1840, „o sută de ani de umilire națională” și determinarea civilizației milenare chineze de a relua. locul său în lume cu „trăsături chinezești”.
Această viziune asupra istoriei este înrădăcinată în idealurile PCC, pe a cărui legitimitate se bazează.

În 2005, China, sub președintele de atunci Hu Jintao, a dezvăluit conceptul unei „lumi armonioase”. În același an, filozoful chinez Gan Yang a susținut o prelegere la Beijing în care a susținut unificarea confucianismului, maoismului și reformelor lui Xiapoing, în timp ce filosoful Zhao Tingyang a inițiat dezbaterea asupra conceptului de tianxia și a aplicării acestuia în lumea noastră contemporană – sistemul care a permis Chinei dinastice să coordoneze armonios asupra afluenților săi locali system ce ar putea fi astfel extins în exterior.

În timp ce gândirea confuciană susține folosirea forței doar pentru a restabili ordinea politică și morală, ea promovează o diplomație paternalistă cu caracter tributar.
Dar trebuie sa ai intelegerea filozofica a tianxiei ca sa accepti ierarhizarea si autoritatea meritocratica, v-om reusi oare?

Daca v-om intelege legea ce aduce echilibrul “shanrang”, v-om fi capabili sa beneficiem de armonia celesta a cerurilor. Nu exista ordine fără armonie si nici armonie fără ordine. Drepturi si responsabilităti.