mihai
34 aprobate

ioncoja.rox
mihai.remion@yahoo.com
86.122.182.113

 

Fara legatura cu subiectul.
Gasim pe site-ul http://www.ovidiu-vuia.de/Vol.%20III%20urmeaza%20kap.%2011-13%20Sub%20Zodia%20Cartii.htm
Ovidiu Vuia, medic roman stabilit in Germania din perioada comunista, care a corespondat mult cu Pamfil Seicaru.
” Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mărturisesc deschis că încă tot mă mai leagă multe aspecte neliterare de cartea Delirul de Marin Preda. Oricât ar fi ratată din punct de vedere al creaţiei literare, ea are marele merit de a încerca să-l reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu de care sunt ataşat prin anii mei liceali, deci am trăit şi am văzut cu ochii proprii ceea ce pot să spun astăzi, fără teamă că greşesc, a reprezentat şi reprezintă pentru eternitate demnitatea de neştirbit a poporului român.
Am trăit şi am văzut cu ochii mei, deci nu din cărţi le-am luat, din realitatea – mă repet – trăită de mine zi cu zi.
Pentru a nu irita pe aliaţii noştri nemţi, colegii mei de liceu au fost îndepărtaţi din cauză că erau evrei, ceea ce a avut darul să mă supere dar să şi urmăresc de-aproape soarta lor, şi mă bucuram ori de câte ori îi vedeam pe stradă, singuri sau împreună cu părinţii lor, convins fiind că li se face o mare nedreptate şi mai ales lipsă de omenie.
Deci, depun mărturie aici pentru viitorime, să se ştie: toţi colegii mei evrei s’au întors după 23 August în băncile lor de liceu, şi ne-am bucurat împreună de această revedere. Să adaug că nu a lipsit niciunul. Nevătămată a rămas şi sinagoga lor, pe care o ştiam fiindcă treceam în fiecare zi pe lângă ea, in drum de-acasă spre liceu. La fel au rămas şi părinţii lor şi toţi evreii oraşului Arad. Şi aceasta s’a putut întâmpla fiindcă Ion Antonescu a dat dispoziţii pe toată ţara ca nimeni sa nu se atingă de evrei, şi astfel răspundea nemţilor, cei ce vroiau să-i interneze în lagăr aşa cum au procedat în Ungaria, inclusiv în partea de nord a Transilvaniei, cedată temporar acesteia. Dar se poate constata că niciun scriitor evreu nu a pierit în România sub conducerea lui Ion Antonescu, lucrul se poate verifica de orişicine. Exepţie a făcut poetul român de origine evreiască, Benjamin Fundoianu, care a părăsit România şi a fost împuşcat de Gestapo la Paris. Dacă rămânea în ţară, ar mai fi putut trăi mulţi ani incă după 23 August 1944.
Desigur, mai trebuiesc socotiţi şi evreii dispăruţi după bombardamentele sălbatece ale anglo-americanilor asupra Bucureştilor şi altor oraşe româneşti, care după obiceiul învingătorilor de astăzi tot victimelor învinşilor sunt atribuite, după un procedeu mai mult decât discutabil.
Indiferent de svonurile răspândite, pentru mine Ion Antonescu rămâne, dreptate are Pamfil Şeicaru, martirul ultimului război mondial, pentru faptul că a apărat drepturile de totdeauna a neamului său pentru care a dus un război just şi a fost în mod mişelesc executat în vestita vale zisă a Piersicilor aflată în apropierea închisorii Jilava.
Dacă nu am fi avut atâţi vânzători de ţară soarta României ar fi fost cu totul alta şi astăzi. Mă bazez nu numai pe sfintele male amintiri, pe care nimeni nu mi le poate lua, în legătură cu ţara condusă de Ion Antonescu, dar mi le-a confirmat generaţia de aur a epocii lui Ion Antonescu, printre ei credincioşi până la capăt mareşalului pe langă Pamfil Şeicaru, să-i pomenesc încăodată pe căpitanul Ion Emilian, pe poetul Al. Gregorian şi încă atâţi alţii care i-au ridicat lui Ion Antonescu un monument nevăzut constituit din pietrele cele mai nobile ale simţirii lor, şi mă satisface că alături de aceşti fii nobili ai Patriei mi-am putut duce şi eu obolul cel mai pur al credinţei şi recunoştinţei mele.
Din multe puncte de vedere generaţia lui Ion Antonescu, printre copiii căreia mă înscriu şi eu, putem spune – că aşa cum se exprimă într’o poezie a sa, marele poet Radu Gyr „Ei au rămas sub zidurile Troii”.
Nu putem uita că mareşalul a fost acela care ne-a redat demnitatea de oameni atunci când înfrunta presiunile exercitate asupra persoanei sale, să predea pe evrei nemţilor.
Îl oprea mândria sa de a fi român, strămoşii săi din mormânturi cei ce nu au făcut în întreaga lor istorie un singur război nedrept ci in fiecare, cum zice Eminescu, şi-au apărat „Sărăcia şi nevoile şi neamul”.
Iată de ce, fără Ion Antonescu, omul demnităţii noastre naţionale, Istoria Românilor ar fi mult mai săracă.
Şi de ce de câte ori aud pronunţat numele acestui om între oameni mă înfior şi-mi vine să mă închin memoriei sale şi mormântului său fără cruce pe care-l port în inima inimii mele.”