Fara legatura cu subiectul.
Gasim pe site-ul http://www.ovidiu-vuia.de/Vol.%20III%20urmeaza%20kap.%2011-13%20Sub%20Zodia%20Cartii.htm
Ovidiu Vuia, medic roman stabilit in Germania din perioada comunista, care a corespondat mult cu Pamfil Seicaru.
” Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mărturisesc deschis că încă tot mă mai leagă multe aspecte neliterare de cartea Delirul de Marin Preda. Oricât ar fi ratată din punct de vedere al creaţiei literare, ea are marele merit de a încerca să-l reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu de care sunt ataşat prin anii mei liceali, deci am trăit şi am văzut cu ochii proprii ceea ce pot să spun astăzi, fără teamă că greşesc, a reprezentat şi reprezintă pentru eternitate demnitatea de neştirbit a poporului român.
Am trăit şi am văzut cu ochii mei, deci nu din cărţi le-am luat, din realitatea – mă repet – trăită de mine zi cu zi.
Pentru a nu irita pe aliaţii noştri nemţi, colegii mei de liceu au fost îndepărtaţi din cauză că erau evrei, ceea ce a avut darul să mă supere dar să şi urmăresc de-aproape soarta lor, şi mă bucuram ori de câte ori îi vedeam pe stradă, singuri sau împreună cu părinţii lor, convins fiind că li se face o mare nedreptate şi mai ales lipsă de omenie.
Deci, depun mărturie aici pentru viitorime, să se ştie: toţi colegii mei evrei s’au întors după 23 August în băncile lor de liceu, şi ne-am bucurat împreună de această revedere. Să adaug că nu a lipsit niciunul. Nevătămată a rămas şi sinagoga lor, pe care o ştiam fiindcă treceam în fiecare zi pe lângă ea, in drum de-acasă spre liceu. La fel au rămas şi părinţii lor şi toţi evreii oraşului Arad. Şi aceasta s’a putut întâmpla fiindcă Ion Antonescu a dat dispoziţii pe toată ţara ca nimeni sa nu se atingă de evrei, şi astfel răspundea nemţilor, cei ce vroiau să-i interneze în lagăr aşa cum au procedat în Ungaria, inclusiv în partea de nord a Transilvaniei, cedată temporar acesteia. Dar se poate constata că niciun scriitor evreu nu a pierit în România sub conducerea lui Ion Antonescu, lucrul se poate verifica de orişicine. Exepţie a făcut poetul român de origine evreiască, Benjamin Fundoianu, care a părăsit România şi a fost împuşcat de Gestapo la Paris. Dacă rămânea în ţară, ar mai fi putut trăi mulţi ani incă după 23 August 1944.
Desigur, mai trebuiesc socotiţi şi evreii dispăruţi după bombardamentele sălbatece ale anglo-americanilor asupra Bucureştilor şi altor oraşe româneşti, care după obiceiul învingătorilor de astăzi tot victimelor învinşilor sunt atribuite, după un procedeu mai mult decât discutabil.
Indiferent de svonurile răspândite, pentru mine Ion Antonescu rămâne, dreptate are Pamfil Şeicaru, martirul ultimului război mondial, pentru faptul că a apărat drepturile de totdeauna a neamului său pentru care a dus un război just şi a fost în mod mişelesc executat în vestita vale zisă a Piersicilor aflată în apropierea închisorii Jilava.
Dacă nu am fi avut atâţi vânzători de ţară soarta României ar fi fost cu totul alta şi astăzi. Mă bazez nu numai pe sfintele male amintiri, pe care nimeni nu mi le poate lua, în legătură cu ţara condusă de Ion Antonescu, dar mi le-a confirmat generaţia de aur a epocii lui Ion Antonescu, printre ei credincioşi până la capăt mareşalului pe langă Pamfil Şeicaru, să-i pomenesc încăodată pe căpitanul Ion Emilian, pe poetul Al. Gregorian şi încă atâţi alţii care i-au ridicat lui Ion Antonescu un monument nevăzut constituit din pietrele cele mai nobile ale simţirii lor, şi mă satisface că alături de aceşti fii nobili ai Patriei mi-am putut duce şi eu obolul cel mai pur al credinţei şi recunoştinţei mele.
Din multe puncte de vedere generaţia lui Ion Antonescu, printre copiii căreia mă înscriu şi eu, putem spune – că aşa cum se exprimă într’o poezie a sa, marele poet Radu Gyr „Ei au rămas sub zidurile Troii”.
Nu putem uita că mareşalul a fost acela care ne-a redat demnitatea de oameni atunci când înfrunta presiunile exercitate asupra persoanei sale, să predea pe evrei nemţilor.
Îl oprea mândria sa de a fi român, strămoşii săi din mormânturi cei ce nu au făcut în întreaga lor istorie un singur război nedrept ci in fiecare, cum zice Eminescu, şi-au apărat „Sărăcia şi nevoile şi neamul”.
Iată de ce, fără Ion Antonescu, omul demnităţii noastre naţionale, Istoria Românilor ar fi mult mai săracă.
Şi de ce de câte ori aud pronunţat numele acestui om între oameni mă înfior şi-mi vine să mă închin memoriei sale şi mormântului său fără cruce pe care-l port în inima inimii mele.”
Dintr-o scrisoare a lui Pamfil Seicaru catre Ovidiu Vuia:
„În 1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea conducătorului Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de contact cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de Germania. Aşa am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care era şeful Falangei şi cumnat al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor respective sa-mi deea tot sprijinul.
Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de secretaretarul general al ministerului de externe – Creţzeanu, au fost să zădărnicească misiunea, ceea ce am verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am audienţă la Salazar spre marea şi evident, neplăcuta surpriză a ministerului în funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai mare când am fost primit de preşedintele republicii. În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai). Între timp fusesem condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că nu poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am înţeles. Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole în care arătam situaţia creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu sprijinul şefilor partidelor democrate, Maniu şi Dinu Brătianu. Ceva mai mult: ridicam problema Basarabiei, ceea ce a provocat panică. Un reprezentant al legaţiei s’a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în care se aflau toţi funcţionarii legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească publicarea. Au fost trimişi la plimbare. În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de Mallorca unde am rămas 7 ani şi am rămas într’o voită izolare. Nu erau compatrioţi pe care prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile.”
Dintr-o alta scrisoare a lui Pamfil Seicaru, de data aceasta catre Radu Valentin:
„L-am vazut pe maresalul Antonescu la Olanesti in ziua de 7 august 44. Mi-a cerut sa plec urgent in Spania, la Madrid. Iata un adevar care se ocoleste in special in emigratie: Conferinta de la Stockholm, in vederea negocierilor unui armistitiu, care s-au dus cu d-na Kolontay. Initiativa negocierilor a venit de la Stalin. La Stockholm era, ca ministru al Romaniei, Nanu. Maresalul mi-a spus: „Am obtinut 3 puncte, mai sunt inca 2 puncte; le vom avea. Rusii nu vor sa-i apuce iarna. Carpatii anuleaza valoarea tancurilor. De aceea avem nevoie, dat fiind ca armistitiul se va incheia, de o baza de aparare in afara hotarelor tarii. Rusii vor semna armistitiul asa cum il cred eu favorabil, in conditiile actuale, tarii noastre. Dar nu-l vor respecta. Sigur vor fi incalcari si nu vom putea protesta in presa noastra. Asa cum am vorbit, avem nevoie in afara Romaniei de organe de presa prin care sa denuntam opiniei internationale orice incalcare a celor prevazute in acordul de armistitiu. Spania este tara in care noi putem desfasura denuntarile rusesti ale obligatiilor luate, Franco nu va relua cat va trai relatiile cu Rusia Sovietica. Deci nu vom fi impiedicati. Vei pleca imediat acolo, la Madrid vei cauta sa inchiriezi sau chiar sa cumperi o tipografie. Esti de meserie si gazetar si tipograf. Vom face si depozit de hartie. Cauti colaboratori pt o publicatie in limba franceza si alta in limba engleza, amandoua saptamanale. Dupa ce ai aranjat totul, te intorci ca sa stabilim programul de actiune. Vei avea semnat de Ica un ordin de a ti se pune la dispozitie suma necesara pt arvuna. Ma tii la curent cu ce ai facut prin ministrul Dumitrescu.” Deci plecarea mea era cu un scop precis, urmand sa ma intorc pt a primi ultimele instructiuni. Totul trebuia sa fie tinut secret. Stia doar Mihai Antonescu. Din nefericire, acest diminutiv politic cauta sa-si asigure pt orice eventualitate prietenia regelui. Legatura cu regele o facea prin Niculescu-Buzesti, seful cifrului. Imediat ce s-a aflat de misiunea mea, s-a comunicat legatiei germane ca eu nu plec la Madrid, ci la Lisabona pt a semna armistitiul. Uluiti, cei de la legatia germana nu stiau ce sa creada: cel care sustinea in articole razboiul contra Rusiei sovietice si denunta imperialismul moscovit mergea sa semneze armistitiul. In consecinta, nu mi-a dat viza de tranzit, ci numai de intrare in Germania, la Viena urmand sa mi se dea viza de iesire. Am plecat totusi, desi imi dadeam seama ca ceva s-a produs, o indiscretie.
…
Afirmatia blocarii mele in Germania a confirmat-o ministrul roman la Berlin, generalul Ion Gheorghe, intr-o carte in care a relatat ca i s-a comunicat denuntul venit de la Externe, ca am misiunea de a semna armistitiul la Lisabona.”
ADICA SABOTAJ DE LA INCEPUT PANA LA SFARSIT!
Deci avea dreptate Vasile C. Dumitrescu:
Fragmente din cartea „O istorie a exilului romanesc”:
„Raspunzator de conditiile dezavantajoase in care s-a produs capitularea Romaniei in 23 august 1944, se reproseaza persoanelor care conduc acest grup(e vorba de un grup din exil), de a fi sabotat actiunea inceputa in 1943 de maresalul Antonescu si de ministrul sau de externe, in vederea desprinderii de Germania, pt ca meritul trecerii Romaniei alaturi de aliati sa poata fi speculat ulterior, in scopul de a realiza BENEFICII ELECTORALE.
In legatura cu problema lui 23 august 1944, discutia a mers atat de departe, incat unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi romani, Pamfil Seicaru, in cartea sa recent aparuta la Paris (Dotla. Rien que des cendres), acuza pe Gr Niculescu-Buzesti si pe Constantin Visoianu (unul dintre cei ce au tratat capitularea Romaniei), de a fi facut jocul Rusiei Sovietice
… Antonescu nu a putut incheia un armistitiu, tocmai datorita sabotajului la care s-a dedat clica de la Externe. Acum se pretinde ca nimeni nu putea sa stea de vorba cu el! Acum cativa ani, Argetoianu pretindea ca nu a stiut niciodata ca Antonescu ar fi dus tratative in acest sens. In ce priveste centrala de spionaj de la Externe, eu nu ma refer la tratativele duse de Buzesti & co. cu stirea guvernului, ci la actiuni clasice de sabotaj, asa cum sunt definite si pedepsite de Codul de Justitie Militara. Vasiliu C. a definit o astfel de actiune, „Rezistenta contra nemtilor”. Intamplarea face ca eu sa cunosc foarte bine chestia. Se facea spionaj cu stirea si aprobarea lui Maniu (motiv pentru care procesul n-a ajuns niciodata sa fie judecat). Pe front insa mureau nu „fascistii” lui Antonescu, ci soldatii romani!
Infamia de la 23 august consta in aceea ca s-a supralicitat „conditia” pt a se asigura viitorul electoral! Ca tara si poporul roman s-au lasat prostiti nu se poate confunda cu „vointa nationala”.
…Cunoasteti faptele: de buna credinta sau nu, oamenii politici democrati au dus in cursul ultimului razboi o politica ce servea exclusiv cauza aliatilor, fara nici o nuantare macar, de a face pe cat posibil, promovarea intereselor romanesti. Aceasta a dus in mod necesar la actiunea de la 23 august 1944. In orbirea lor, acesti oameni au mers atat de departe, incat nu au stiut sa faca nici o deosebire intre diferitii „aliati”, datorita faptului ca cercurile straine franco-anglo-americane nici ele nu faceau in acel timp vreo deosebire. Teama de o eventuala intelegere, de ultim moment, intre Hitler si Stalin, i-a determinat pe anglo-saxoni sa renunte la propriile lor interese in centrul si S-E Europei, deci si la sacrificarea Romaniei. Partidele noastre politice s-au conformat, atat inainte, in timpul, cat – si acest fapt nu trebuie trecut cu vederea – si dupa 23 august 1944.”
Dintr-o scrisoare a lui Pamfil Seicaru catre Ovidiu Vuia:
„În 1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea conducătorului Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de contact cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de Germania. Aşa am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care era şeful Falangei şi cumnat al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor respective sa-mi deea tot sprijinul.
Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de secretaretarul general al ministerului de externe – Creţzeanu, au fost să zădărnicească misiunea, ceea ce am verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am audienţă la Salazar spre marea şi evident, neplăcuta surpriză a ministerului în funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai mare când am fost primit de preşedintele republicii. În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai). Între timp fusesem condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că nu poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am înţeles. Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole în care arătam situaţia creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu sprijinul şefilor partidelor democrate, Maniu şi Dinu Brătianu. Ceva mai mult: ridicam problema Basarabiei, ceea ce a provocat panică. Un reprezentant al legaţiei s’a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în care se aflau toţi funcţionarii legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească publicarea. Au fost trimişi la plimbare. În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de Mallorca unde am rămas 7 ani şi am rămas într’o voită izolare. Nu erau compatrioţi pe care prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile.”
Dintr-o alta scrisoare a lui Pamfil Seicaru, de data aceasta catre Radu Valentin:
„L-am vazut pe maresalul Antonescu la Olanesti in ziua de 7 august 44. Mi-a cerut sa plec urgent in Spania, la Madrid. Iata un adevar care se ocoleste in special in emigratie: Conferinta de la Stockholm, in vederea negocierilor unui armistitiu, care s-au dus cu d-na Kolontay. Initiativa negocierilor a venit de la Stalin. La Stockholm era, ca ministru al Romaniei, Nanu. Maresalul mi-a spus: „Am obtinut 3 puncte, mai sunt inca 2 puncte; le vom avea. Rusii nu vor sa-i apuce iarna. Carpatii anuleaza valoarea tancurilor. De aceea avem nevoie, dat fiind ca armistitiul se va incheia, de o baza de aparare in afara hotarelor tarii. Rusii vor semna armistitiul asa cum il cred eu favorabil, in conditiile actuale, tarii noastre. Dar nu-l vor respecta. Sigur vor fi incalcari si nu vom putea protesta in presa noastra. Asa cum am vorbit, avem nevoie in afara Romaniei de organe de presa prin care sa denuntam opiniei internationale orice incalcare a celor prevazute in acordul de armistitiu. Spania este tara in care noi putem desfasura denuntarile rusesti ale obligatiilor luate, Franco nu va relua cat va trai relatiile cu Rusia Sovietica. Deci nu vom fi impiedicati. Vei pleca imediat acolo, la Madrid vei cauta sa inchiriezi sau chiar sa cumperi o tipografie. Esti de meserie si gazetar si tipograf. Vom face si depozit de hartie. Cauti colaboratori pt o publicatie in limba franceza si alta in limba engleza, amandoua saptamanale. Dupa ce ai aranjat totul, te intorci ca sa stabilim programul de actiune. Vei avea semnat de Ica un ordin de a ti se pune la dispozitie suma necesara pt arvuna. Ma tii la curent cu ce ai facut prin ministrul Dumitrescu.” Deci plecarea mea era cu un scop precis, urmand sa ma intorc pt a primi ultimele instructiuni. Totul trebuia sa fie tinut secret. Stia doar Mihai Antonescu. Din nefericire, acest diminutiv politic cauta sa-si asigure pt orice eventualitate prietenia regelui. Legatura cu regele o facea prin Niculescu-Buzesti, seful cifrului. Imediat ce s-a aflat de misiunea mea, s-a comunicat legatiei germane ca eu nu plec la Madrid, ci la Lisabona pt a semna armistitiul. Uluiti, cei de la legatia germana nu stiau ce sa creada: cel care sustinea in articole razboiul contra Rusiei sovietice si denunta imperialismul moscovit mergea sa semneze armistitiul. In consecinta, nu mi-a dat viza de tranzit, ci numai de intrare in Germania, la Viena urmand sa mi se dea viza de iesire. Am plecat totusi, desi imi dadeam seama ca ceva s-a produs, o indiscretie.
…
Afirmatia blocarii mele in Germania a confirmat-o ministrul roman la Berlin, generalul Ion Gheorghe, intr-o carte in care a relatat ca i s-a comunicat denuntul venit de la Externe, ca am misiunea de a semna armistitiul la Lisabona.”
ADICA SABOTAJ DE LA INCEPUT PANA LA SFARSIT!
Deci avea dreptate Vasile C. Dumitrescu:
Fragmente din cartea „O istorie a exilului romanesc”:
„Raspunzator de conditiile dezavantajoase in care s-a produs capitularea Romaniei in 23 august 1944, se reproseaza persoanelor care conduc acest grup(e vorba de un grup din exil), de a fi sabotat actiunea inceputa in 1943 de maresalul Antonescu si de ministrul sau de externe, in vederea desprinderii de Germania, pt ca meritul trecerii Romaniei alaturi de aliati sa poata fi speculat ulterior, in scopul de a realiza BENEFICII ELECTORALE.
In legatura cu problema lui 23 august 1944, discutia a mers atat de departe, incat unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi romani, Pamfil Seicaru, in cartea sa recent aparuta la Paris (Dotla. Rien que des cendres), acuza pe Gr Niculescu-Buzesti si pe Constantin Visoianu (unul dintre cei ce au tratat capitularea Romaniei), de a fi facut jocul Rusiei Sovietice
… Antonescu nu a putut incheia un armistitiu, tocmai datorita sabotajului la care s-a dedat clica de la Externe. Acum se pretinde ca nimeni nu putea sa stea de vorba cu el! Acum cativa ani, Argetoianu pretindea ca nu a stiut niciodata ca Antonescu ar fi dus tratative in acest sens. In ce priveste centrala de spionaj de la Externe, eu nu ma refer la tratativele duse de Buzesti & co. cu stirea guvernului, ci la actiuni clasice de sabotaj, asa cum sunt definite si pedepsite de Codul de Justitie Militara. Vasiliu C. a definit o astfel de actiune, „Rezistenta contra nemtilor”. Intamplarea face ca eu sa cunosc foarte bine chestia. Se facea spionaj cu stirea si aprobarea lui Maniu (motiv pentru care procesul n-a ajuns niciodata sa fie judecat). Pe front insa mureau nu „fascistii” lui Antonescu, ci soldatii romani!
Infamia de la 23 august consta in aceea ca s-a supralicitat „conditia” pt a se asigura viitorul electoral! Ca tara si poporul roman s-au lasat prostiti nu se poate confunda cu „vointa nationala”.
…Cunoasteti faptele: de buna credinta sau nu, oamenii politici democrati au dus in cursul ultimului razboi o politica ce servea exclusiv cauza aliatilor, fara nici o nuantare macar, de a face pe cat posibil, promovarea intereselor romanesti. Aceasta a dus in mod necesar la actiunea de la 23 august 1944. In orbirea lor, acesti oameni au mers atat de departe, incat nu au stiut sa faca nici o deosebire intre diferitii „aliati”, datorita faptului ca cercurile straine franco-anglo-americane nici ele nu faceau in acel timp vreo deosebire. Teama de o eventuala intelegere, de ultim moment, intre Hitler si Stalin, i-a determinat pe anglo-saxoni sa renunte la propriile lor interese in centrul si S-E Europei, deci si la sacrificarea Romaniei. Partidele noastre politice s-au conformat, atat inainte, in timpul, cat – si acest fapt nu trebuie trecut cu vederea – si dupa 23 august 1944.”