Mă văd nevoit să vă scriu şi o fac exact din aceleaşi motive pentru care în anul 1984, la Paris, stând de vorbă cu Virgil Ierunca, v-am luat apărarea, arătându-mi mai mult decât îndoiala asupra îndreptăţirilor pe care dl Ierunca le avea ca să vă atace aşa cum o făcuse în emisiunile „Europei libere”… Îmi fac cu credinţă meseria de dascăl şi de publicist, şi pe cât îmi este în putinţă nu trec cu nepăsare pe lângă minciună şi calomnie, logodna dintre neadevăr şi nedreptate părându-mi a fi lucrul cel mai primejdios în lumea noastră de azi. Un asemenea oribil hibrid a găzduit de curând revista ce o conduceţi. E vorba de articolul semnat Florian Popa Micşan în numărul din 15 februarie al revistei dumneavoastră.

Va fi – sper, cât mai curând – să ne ruşinăm de multe din textele ce s-au scris şi s-au publicat după 22 Decembrie 1989. Puţine au atins însă nivelul la care s-a coborît autorul şi textul amintit. Regret pentru prima oară că nu vă cunosc. Aş fi putut astfel să vă atrag din vreme atenţia asupra informaţiilor inexacte, deseori de-a dreptul mincinoase, care au fost răspândite prin revista dumneavoastră despre dl Marian Munteanu. Nu mi s-a părut imperios necesar să fac acest lucru, altminteri firesc, în măsura în care aceste calomnii şi injurii îl ţinteau numai pe Marian. Josnicia atacului comis de F.P.M. la adresa părinţilor lui Marian Munteanu mă obligă însă, din solidaritate umană şi colegială, să nu trec cu vederea infamia comisă şi să vă cer să găzduiţi în paginile revistei dumneavoastră aceste rânduri prin care ţin să-mi mărturisesc preţuirea sinceră şi bine cântărită faţă de părinţii care au crescut un om ca Marian Munteanu, faţă de mama sa îndeosebi, distinsă profesoară de limba şi literatura română. Sunt convins, stimată doamnă profesoară Munteanu, că veţi găsi puterea, de om şi de dascăl, de a-l ierta pe acest F.P.M., a cărui vârstă n-o cunosc ca să-mi pot da seama – deformaţie profesională – în ce măsură mai este, bietul de el, recuperabil pentru lumea în care ne facem planuri şi iluzii că vom ajunge odată şi odată să trăim.

Domnule Eugen Barbu,

Consider că ar fi datoria mea să vă atrag atenţia, cu amărăciune, asupra faptului că începe să devină o primejdie publică uşurinţa cu care, în revista dumneavoastră, sunt atacate şi persoane care nu merită să-şi vadă numele astfel terfelit, la fel cum nici cititorii dumneavoastră nu merită şocul unor asemenea texte. Editaţi revista cea mai citită în România, situaţie de excepţie la care s-a ajuns atât prin talentul celor care scriu această revistă, cât şi – probabil în primul rând – prin importanţa şi gravitatea problemelor pe care nu v-aţi sfiit să le puneţi în centrul preocupărilor dumneavoastră. E vorba, mai înainte de orice, de cauza naţională, de ideea naţională! Azi, când această cauză naţională se află mai primejduită ca oricând, dumneavoastră şi colaboratorii dumneavoastră aţi avut curajul de a înfrunta liota de snobi apatrizi, clamând în auzul tuturor cine sunt duşmanii ţării, care sunt durerile neamului românesc!

Demersul dumneavoastră, în a cărui sinceritate cred, a avut o vreme cel mai salutar efect pentru conştiinţa publică românească, îndeosebi în Ardeal! De o vreme însă, demersul dumneavoastră ameninţă să producă un efect cu totul contrar celui urmărit, căci, din fericire, sunt multe în România acele persoane care consideră, pe bună dreptate, că acest delicat subiect – ideea naţională – nu poate fi abordat decât cu maximă seriozitate şi gravitate, în termenii unui desăvârşit urbanism. Măsura în care revista dumneavoastră se abate de la regulile bunei cuviinţe – aşa cum a făcut-o şi prin articolul amintit, devine direct proporţională cu numărul cititorilor, tineri mai ales, pe care îi îndepărtaţi astfel de la trăirea şi înţelegerea autentică a sentimentului naţional.

Ca director de revistă, director al celei mai citite reviste, pe umerii dumneavoastră apasă o răspundere enormă faţă de viitorul doctrinei profesate. Cum această doctrină este cea naţionalistă, adică doctrina de căpătâi a culturii noastre româneşti, nu putem înregistra ca pe o ciudăţenie şi curiozitate a clipei istorice faptul că în revista dumneavoastră pe aceeaşi pagină, uneori în textul aceluiaşi autor, profesiunea de credinţă în românism se amestecă cu afirmaţii false, cu atitudini vulgare, uneori triviale. Această tristă mezalianţă e de natură să ne aducă mari prejudicii, să cultive un fals naţionalism sau să-i îndepărteze pe tineri de acest sentiment!

Ştiu că revista dumneavoastră a apărut cu alte intenţii decât aceea de a deveni port-drapelul cauzei naţionale. Dacă însă aţi ajuns în această postură de care nimeni nu este suficient de demn, vă conjur, din statornicul meu dor după un naţionalism românesc fără pată şi fără de prihană, vă conjur să găsiţi atât dumneavoastră, cât şi colaboratorii, tăria de a face faţă exigenţelor situaţiei în care vă aflaţi, practicând o publicistică a demnităţii umane şi a cuviinţei româneşti. Cum o bună parte din ceea ce s-a publicat în revista dumneavoastră ilustrează acest stil publicistic, am toată convingerea că revista ce o conduceţi îşi va regăsi, fără mari eforturi, propria identitate, acea identitate ce se impune în chip firesc prin ţelurile atât de nobile la a căror slujire v-aţi angajat cu atâta oportunitate.

         Cu urări de bine,

                                      Ion COJA

                   Prim vicepreşedinte al Uniunii Vatra Românească

Când ați scris acest text?

În februarie-martie 1991.

De ce ar fi interesantă republicarea sa?

Nu cred că a mai fost publicat. La „România Mare” Eugen Barbu nu l-a publicat, din păcate, și nici nu a ținut seama de semnalul, de avertismentul meu: să nu coboare o revistă a crezului național la nivelul șanțului, al textelor de scandal, fără ținută. De fapt, „România Mare” așa a apărut, ca revistă de scandal, având ca principală țintă persoanele care nu susțineau FSN-ul, scriitorii în primul rând, pe Dinescu, Deșliu, Blandiana etc. Dacă citiți primele numere veți găsi numai pamflete cu destinație în lumea literară și politică. După primele trei-patru numere, răposatul Sabin Făgărășanu, care se oferise voluntar să difuzeze revista printre membrii Vatrei Românești, le-a atras atenția: „Nea Jenică, sunt probleme grave în Ardeal, nu le puteți ocoli!” A dus la redacție câteva texte primite de la românii din Transilvania sau pe tema acestora, și brusc a crescut audiența revistei. Redacția s-a orientat și a pus accent pe susținerea românismului. A devenit în scurt timp purtătoarea de cuvînt a naționalismului românesc, din păcate cu ample abateri de la ținuta care se potrivește cel mai bine unui asemenea mesaj. E drept că evitând morga și sobrietatea, mesajul revistei a căpătat o audiență mai mare, dar redacția nu a știut să se abțină de la o serie de josnicii pe care, până la urmă, publicul le-a taxat. Ce tiraj mai are azi „România Mare”?

Ați scris chiar dumneavoastră multe texte la „România Mare” totuși!

Nu retrag niciunul! În anumite situații, când presa independentă este o rara avis, nu mai alegi unde scrii, ci dai importanță numai la ce scrii! De-a lungul anilor au scris la „România Mare” oameni dintre cei mai serioși, dar, în timp, au luat distanță față de revistă, față de excesele de trivialitate și de inconsecvență ale redacției. Păcat! Recunosc, am publicat la „România Mare” multe articole refuzate de restul presei românești…

Am înțeles că nu vă cunoșteați cu Eugen Barbu.

Personal nu, n-am stat niciodată de vorbă. I-am admirat talentul. A ratat de puțin câteva cărți care puteau deveni fundamentale pentru noi. Săptămâna nebunilor, îi lipsește puțin ca să fie o capodoperă a literaturii noastre. Din pricina lui Barbu m-am „stricat” cu Manolescu, care mi-a întors spatele când i-am demonstrat că Eugen Barbu nu a plagiat! Barbu avea o megalomanie care mută în zona psiho-patologiei discuția despre plagiatul lui Barbu sau al lui Ion Gheorghe. Așa zisul plagiat…

Cum a fost întâlnirea cu Virgil Ierunca?

Eu l-am căutat. Am avut telefonul de la Mircea Martin. Era după scandalul stârnit de rabinul Moses Rozen și am vrut să-i spun cât de mult supără în Țară sprijinul arătat la Europa Liberă pentru rabinul roșu. Personal, eu fusesem contrariat, indignat chiar, de calomniile rostite la adresa lui Pompiliu Marcea. Nici sfârșitul tragic al acestuia nu potolise zelul denigrator al soților de la Paris, atât de celebri la București.

Nu ați vrea să dezvoltăm acest subiect?

Cu altă ocazie. Aș adăuga însă un detaliu extrem de important și de amuzant totuși: am fost invitat de Virgil Ierunca la o cafenea, acolo am stat de vorbă câteva ceasuri. După aceea, de-a lungul anilor, încă patru români, care aleseseră libertatea și trăiau ca transfugi la Paris, au ales ca loc de întâlnire și de tăinuire aceeași cafenea, aceeași masă… M-au invitat la aceeași cafenea… Știi câte cafenele sunt în Paris?…

Adică…

Adică!

Marian Munteanu ce mai face?

Întreabă-mă ca să te întreb… Am să-l caut însă cât de curând. Sper să producem împreună un moment memorabil și extrem de important pentru conștiința românească. Am fost totdeauna pe aceeași baricadă. Am greșit eu față de el, poate că și el față de mine… Important este să nu greșim față de Petre Țuțea care a reprezentat atât de mult și pentru mine, și pentru Marian.

 

București, 17 octombrie 2011

A consemnat Petre Burlacu