O imagine care mă urmăreşte e cea a unui om, a unei vietăţi, care, în filmele americane de animaţie, fuge dezlănţuită (de frică, mai rar de bucurie) pe o înălţime şi, la un moment dat, depăşeşte marginea stîncii, a canionului etc., însă continuă să alerge nemaiavînd nimic sub picioare. Cînd îşi dă seama, se prăbuşeşte în golul de dedesubt. Mă gîndesc, uneori, că aşa e şi societatea noastră de azi, ca, de altfel, şi “civilizaţiile” pe care le imită. Are drept fundaţie doar hăul.
În primul rînd, ea nu are nici o întemeiere religioasă, filozofică, morală, ci stă pe un gol pe care autoproclamatele “elite” încearcă să îl umple cu vorbărie.
Acum, ca o paranteză, pentru cei cărora trebuie să le justifici de ce o civilizaţie nu se poate clădi fără o fundamentare în idee – religioasă, filozofică, teoretică – integratoare în Cosmos, le spun că a raspunde la o aşa întrebare “or nu trebuie, or n-ajută”.
Frazeologia curentă din discursul oamenilor politici şi din presa despre, mai întîi, “economia de piaţă” şi, abia apoi, despre “democraţie” ar avea la bază concepţia englezului Adam Smith, cuprinsă în cartea publicată, pe la mijlocul sec.XVIII, cu titlul “Averea Naţiunilor” (“The Wealth of Nations” sau, complet, “An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”). În respectiva lucrare, A.Smith ar fi pledat pentru libera concurenţă fără nici o restricţie sau intervenţie, întemeiată doar pe “cerere şi ofertă”, ca principiu unic şi decisiv în viaţa economică a unei naţiuni; adică pentru “economia de piaţă” de azi, “mînată de lăcomie şi frică”, după o expresie contemporană (“driven by greed and fear”). Cartea nu a fost tradusă niciodată integral în româneşte. Iar cît este, este o traducere adesea inexactă şi, mai ales, ciuntită.
Nefiind economist, nu am descoperit decît pe la mijlocul anilor ’70 ca, pentru Adam Smith, lucrurile nu se puneau aşa simplu cum ziceau atît anticapitaliştii, cît şi procapitaliştii. Dar am reuşit, doar acum cîţiva ani, să găsesc, prin Internet, textul integral, unde am constatat că, într-adevăr, Adam Smith nu susţinuse, nici pe departe, ceea ce i se atribuie de către adepţii neoliberalismului promovat azi ca paradigmă unică – indiferent cum îşi zic: liberali, social-democraţi, creştin-democraţi, conservatori, toţi de-a valma. Savantul englez, savant creştin de mare anvergură culturală, nu a susţinut niciodată că “mîna nevăzută” a “cererii şi a ofertei” trebuie lăsată să “reglementeze” “piaţa”, adică toată viaţa economică, ea singură, necontrolată şi nedirijată de factori superiori de civilizaţie.
Adam Smith – trebuie, mai întîi, relevat – era nu economist, ci profesor de “filozofie morală” şi opera sa considerată de el drept cea mai importantă se numeşte “Teoria Sentimentelor Morale” (The Theory of Moral Sentiments). Aceasta din urmă, netradusă deloc la noi, ba chiar nici cunoscută.
Sigur, aşa cum spuneam, această constatare uluitoare (pentru mine, poate nu şi pentru alţii) – ca, în mod fals, i se atribuie lui A.Smith întemeierea teoretică a liberalismului, a neoliberalismului – este mai veche, însă, ştiti şi dumneavoastră, cititorule, altele sînt grijile lumii politice şi ale presei de astăzi. În plus, de la un autohton nici nu se acceptă astfel de dezvăluiri.
Dar iată că un tînăr prieten român, domnul Ioachim Alexandru, jurnalist la “Deutsche Welle”, vorbitor de germană şi dedat cărţii, culturii, cunoscîndu-mi preocuparea, îmi transmite aceste rînduri:
Stimate domnule Badea, vă trimit articolul promis. A apărut în “Neue Zuercher Zeitung” (deci, la Zuerich, în Elveţia), pe data de 8 iunie 2003, este intitulat „Complexul Adam Smith”, poartă semnătura lui Juerg Steiner şi zice cam aşa:
„Adam Smith este, în gîndirea sa, mult mai complex decît apreciază unii oameni. Aceasta reiese din reeditarea operei sale intitulată «The Theory of Moral Sentiments». Volumul e foarte tentant prin calitatea grafică şi prin numeroasele note lămuritoare ce însoţesc textul. Din fericire, limba originala a editiei din secolul XVIII a fost mentinuta. Smith a fost titularul Catedrei de filozofie morală la Universitatea din Glasgow şi aprecia că opera sa cea mai importanta este “The Theory of Moral Sentiments”. Dar a devenit celebru prin lucrarea “The Wealth of Nations”, din care se citează, adesea, însă doar unele pasaje, cu menţiunea că şi acestea sînt selective. Din această citare selectivă se poate naşte impresia că Smith a avut o concepţie asupra lumii bazată exclusiv pe interesul egoist al oamenilor. Deosebit de “gustat” s-a dovedit a fi pasajul din “Averea Natiunilor”, în care Smith spune că “nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului trebuie să ne aşteptăm prînzul, ci de la grija lor pentru propriul interes”.
În “Teoria Sentimentelor Morale”, Smith nu încearcă să elucideze motivaţia profundă a averii, ci dezvoltă o filozofie socială normativă. Aceasta ne învaţă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Smith se întemeiază aici atît pe învăţătura creştina, cît şi pe dreptul natural şi avertizează că, numai prin iubirea aproapelui, e posibilă armonia în relaţiile interumane (adică, civilizaţia. – N.r.). Prin bunăvoinţa reciprocă, natura umană poate fi îmbunătăţită – spune el. Pornind, aşadar, de la acest punct de vedere, al filozofiei morale, Smith formulează o concluzie foarte diferită privind urmărirea bunăstării materiale. Obţinerea bunăstării materiale poate fi înlesnită de stat, dacă acesta scade impozitele şi instituie cît mai puţine reglementări. Pe de altă parte, subliniaza Smith, nu este important ca oamenii să se bucure doar ei personal de bogăţia lor, ci să o investească înţelept, spre binele tuturor.
Smith însuşi a fost fidel acestei convingeri, trăind în austeritate o viaţă întreagă şi investind mult spre binele public. Luxul îl lasă absolut rece. În “Teoria Serntimentelor Morale”, el deplînge faptul că cei care trăiesc în lux sînt prea admirati. Admiraţia nu i se cuvine decît celui care duce o viata morala şi virtuoasă – spune Smith.
A.Smith împărtăşeşte, din păcate, soarta marilor autori, care sînt cunoscuţi doar prin intermediul unor pasaje selective. El merită însă să fie cunoscut prin întreaga sa creaţie. Din aceasta nu face parte doar cartea analitică şi consacrată economicului, numita “Teoria despre Averea Natiunilor”, ci şi “Teoria Sentimentelor Morale”, lucrare ce aşează întreaga activitate umană pe o bază morală solidă.”
-x-
Trebuie subliniat că “Neue Zuercher Zeitung” nu este un cotidian oarecare, ci, avînd în spate lumea bancară din Elveţia, este un organ de presă de autoritate, pe plan mondial. De anticapitalism… cine îl poate bănui?
-x-
Cît despre noi, românii, iată dar că fundamentarea teoretică a drumului pe care s-a pornit în 1989 – noi, poporul, ca o turmă speriată, iar “elitele” conducătoare, cum se ştie – este falsa, ba, mai exact, nici nu există. Ce s-a încercat să se pună în locul unei întemeieri gîndite pe bază de cultură şi experienţă istorică – această goană paranoică după îmbogă-ţire fără ruşine şi fără Dumnezeu – nu putea să ducă decît aici unde s-a ajuns. Şi cred că nu mai e cazul de insistat, orb să fii să nu vezi nici acum.
Redresarea societăţii noastre – prin noi înşine şi paşnic – nu se poate realiza decît dacă ne încadrăm în procedurile democratice, adică dacă vom acţiona, primordial, în interesul poporului; iar, dacă e să ne mai salvăm pe această cale, prima etapă trebuie să fie o dezbatere competentă, informată (şi nu cinică, ci morală, pentru că cinismul este, în contextul actual, mai degraba un semn de impotenţă intelectuală şi sufletească) despre ce se poate face pentru a reclădi o civilizaţie distrusă. Care nu se poate reclădi oricum, cum îşi închipuie …atîţia.
Ca o concluzie, se poate spune că da, Adam Smith a pledat pentru o “economie libera”, dar, mai întîi, într-un cu totul alt context decît cel de azi – într-un moment cînd unele cutume şi instituţii ale Evului Mediu deveniseră o frînă pentru bunăstarea economică a poporului. Iar, al doilea, “libertatea” susţinută de el, era integrată unei structuri de civilizaţie – supusă “normării” derivate din creştinism, din dreptul natural şi avînd ca obiectiv clar bunăstarea generală a poporului. “Individul – spune el – urmăreşte doar propriul său cîştig, dar este călăuzit de o mînă nevăzută să promoveze binele general”. Nu îmbogăţirea deşănţată a unor clici tembele şi inculte, insoţită de devastarea şi disperarea generală.
Constantin Badea
Cum se bate prea multa moneda pe economia de piata se bate prea multa moneda si pe crestinism. In Japonia nu este crestinism, in Coreea de Sud nu este crestinism, in Taiwan nu este crestinism, in Singapore nu este crestinism. Nici chiar in Israel nu este crestinism. Si totusi sunt tari civilizate, cu un nivel de trai cu mult superior noua. Sincer, eu nu vad practic cum va putea crestinismul sa ne salveze pe noi din nenorocirea in care ne-a adus lovitura de stat din 1989. Crestinismul i-a imbogatit pe unii habotnici precum Gigi Becali nu pe cei multi carora li se promite raiul dupa moarte daca stau cuminti si se roaga la Iisus.
Domnule Coja
ce bine mă simt cînd mai descopăr că şi alţii gîndesc şi simt ca şi mine, şi mai mult chiar scriu ca şi mine şi nu acceptă deloc aberaţiile impuse nefondat de unii care se autointitulează academicieni. cu toate că şi-nainte îi ofeream sunetului Î o importanţă aparte, la fel ca şi lui Ă, sau Ş şi Ţ, acum parcă tot mai mult îl îndrăgesc. ne marcă particularitatea şi individualitatea lingvistică.
despre subiect cred că umanitatea trece printr-o criză cumplită. criza nu este doar de ordin financiar ci e şi de ordin spiritual cu cele trei componente (religios, social şi uman). depresia care se face simţită tot mai mult şi cuprinde chiar copiii e de neimaginat. alienarea fiinţei umane a luat proporţii uriaşe.
în astfel de situaţii natura a găsit soluţii, atîta doar că sînt foarte violente. din asemenea crize, istoria a demonstrat că nu se poate ieşi decît prin conflagraţie. „…e oribil dar e absolut necesar”… nu ar trebui să fie o necesitate. necesitate şi hazard – Jaques Monod (premiul Nobel în biologie).ea devine o necesitate din cauză că acea componentă a vieţii care presupune supravieţuirea a devenit artificială şi aleatoare, care-i favorizează pe unii în defavoarea celorlalţi, iar ca orice lucru artificial nu poate fi rezolvat decît pe cale artificială.
cînd banul devine mijlocul supravieţuirii, slugărnicia ajunge la loc de cinste dezmoştenind valoarea, dezbrăcînd-o de mantiile ei culturale şi spirituale. oamenii de nimic îi vor înlocui pe cei de valoare. minciuna va lua locul adevărului. nonvalorile vor călca-n picioare valorile.
salvarea ar putea veni prin adevăr, dar adevărul acum e acuzat de minciună că minte. nu-l ascultă nimeni. democraţia e ceva ideal. nu poate să ne salveze deoarece nu există în realitate. e doar o amăgire. ceea ce se defineşte prin democraţie în ziua de astăzi e departe de tot de ceea ce înseamnă democraţie. pe de altă parte decadenţa, viaţa găunoasă şi decrepită, imoralitatea sexuală dusă pînă la bestialitate, iau tot mai mult locul trăirilor adevărate ale fiinţei umane.
în aceste condiţii omul se va răzvrăti şi va lupta împotriva normelor imorale şi lipsite de etică. patosul răzbunării va subjuga etosul integrităţi, şi omul va deveni violent în căutarea libertăţii adevărate pe care democraţia falsă actuală nu i-o oferă.
e adevărat că un capitalism natural al cererei şi ofertei ar putea regla capitalismul sălbatic şi societatea decadentă, dar acest lucru e imposibil, deoarece conducătorii lumii nu-l doresc din cauză că ar pierde controlul, fapt pentru care alimentează în continuare acest capitalism sălbatic şi agresiv, profitînd de capitalul exuberant pe care l-au acumulat în mod ilegal, creînd o societate neosclavagistă de proporţii globale.
cum a fost posibil? simplu: prin preţuri artificiale, care nu reprezintă valoarea mărfii. dacă înainte preţul unui produs la cumpărător era compus din preţul producătorului plus un adaos de 30% cel mult. din care 10% angrosistului iar 20% vînzării cu amănuntul. astăzi producătorul e plătit cam a 15-ea parte din preţul la cumpărător, iar celelalte 14 părţi revin angrosistului şi vînzătorului cu amănuntul.
din aceste 14 părţi o parte reprezintă taxa pe circulaţia mărfurilor, care merge la buget, deci e vorba de cca 13 părţi încasate doar din vînzare în timp ce producătorul cîştigă doar o parte, insuficientă pentru a-şi plăti cheltuielile, moment în care are nevoie de subvenţii de la stat, adică e obligat să devină dator. deci el munceşte să producă tot capitalul şi el e dator. e ridicol şi paroxistic. s-a ajuns la o situaţie care nici în epoca sclavagistă nu a existat. atunci sclavii nu aveau nimic, deci nu acumulau nimic, dar nu erau datori în nici-un caz. deci chiar dacă erau exploataţi total, proprietarul lor avea obligaţia să le dea de măncare şi strictul necesar, fără ca aceştia să devină datori.
iată de ce valoarea muncii a devenit o nonvaloare. producătorul devine dator la stat, iar statul devine şi el dator la rîndul său, la organizaţii paraguvernamentale, în speţă banca mondială şi fondul monetar internaţional.
tot sistemul e un sistem artificial şi fals, care lucrează împotriva legilor naturale şi fireşti, care la un moment dat intră pe panta fără întoarcere şi conduce inevitabil la starea de încordare generală care nu se mai poate rezolva decît pe calea conflagraţiei.
starea aceasta a caracterizat întotdeauna perioadele premergătoare conflagraţiilor mondiale de la căderea Troiei încoace cel puţin. nimic nou sub soare. diferenţa e că acum ne aflăm pe o treaptă superioară în evoluţie, iar starea de lucruri a societăţii umane nu poate fi numită decît neosclavagism datorită particularităţii novatoare elaborată de conducătorii lumii în care sclavul e dator de această dată, fiind dependent banului şi nu proprietarului, deoarece el nu se află în proprietatea proprietarului ci a banului, sau altfel spus el nu e sclav proprietarului ci e sclav banului.
ăsta a fost planul diabolic al elitei globale de al face pe om sclavul banului, de ai distruge complet libertatea făcîndu-l dependent de ban şi nu de un proprietar. adică de o fantomă fără substanţă, tot o nonvaloare, deoarece aurul a încetat de a mai fi o monedă de schimb, pentru că aurul e o valoare palbilă, deci trebuia desfiinţată ca monedă de schimb. aurul a fost transformat în marfă ca produs pentru burse şi a fost însuşit încetul cu încetul de această elită care l-a cumpărat cu acea fantomă numită ban de la toţi care au posedat aur. mai nou îl cumpără şi de la persoane particulare care au ajuns să-şi vîndă bijuteriile ca să supravieţuiască. în scurt timp cred că-şi vor vinde şi ultimele piese de aur, dinţii din gură.
cu ce s-a realizat aşa ceva? cu petrolul şi petrodolarul, care de la cîteva zeci de cenţi pe baril a ajuns în 50 de ani să treacă de suta de dolari în perioada de dinainte de criză. e de neimaginat!
cine-i va lua locul cu profituri mai mari? litiu este marfa de viitor. elita nu doarme, ea lucrează continuu. cine va investi acum în litiu va deveni miliardar cu cîteva zeci sau sute de mii de dolari. problema e: cine-i are?
ban la ban şi păduche la păduche!
numa’ bine şi mulţumiri autorului!