Doamna VIORICA PETRU și „Credința” mea

Zilele trecute am dat peste foile primite de la doamna VIORICA PETRU în urmă cu câteva zeci de ani. Un text frumos, scris dintr-o răsuflare, pe care nu a avut timp să-l rescrie și să-l facă mai bun. Mai bun decât textul foarte bune care deja este. Un text emoționant.
A fost prilejuit de premiera piesei CREDINȚA, scrisă de subsemnatul. O piesă de care sunt foarte mulțumit. Am scris-o în contextul aniversării Centenarului Războiului de Independență din 1877. Am contat că cenzura va fi mai generoasă și va accepta îndrăzneala mea de a-l face pe regele Carol personajul principal al piesei. Personaj pozitiv. Cam în aceleași zile Paul Anghel făcea la fel în romanul său fluviu, restituind adevărul despre primul rege al României.
Cenzura nu a obiectat cu nimic, a cerut câteva referate de la istorici de profesie și aceștia – Dinu Giurescu și Ion Ardeleanu – au avizat „pozitiv”! Era prima apariție a lui Carol ca personaj istoric important după 1946!
Subiectul piesei este simplu: Regele Carol este adus să ne fie rege, iar el încearcă, cu multă onestitate, dar și ușor naiv, ca orice neamț autentic, să priceapă unde a ajuns, ce fel de oameni sunt supușii săi, necunoscuții români. I se prezintă deci regelui Carol cartea de vizită a românilor!
Piesa este un text despre ce au românii mai bun de spus despre ei înșiși! Se poate face o piesă de teatru cu un asemenea subiect?! La prima vedere nu prea, dar eu m-am descurcat și ce a ieșit au spus și alții că nu e rău. Printre cei care m-au onorat cu lectura lor a fost și Constantin Noica, care mi-a trimis și o scrisoare cu acest subiect. Iată fragmentul care ne interesează:

„18.VII.1981 Păltiniș
Stimate și iubite Domnule Coja,
Întors din străinătate, am citit piesa Dumneavoastră, cu îngrijorare la început – de teamă ca personajele să nu strivească drama – cu încântare până la urmă. Ați reușit, cu dezinvoltură și superioară ironie, să dați expresie, fără intrigă aparentă, unei impresionante intrigi istorice.”

*

Nota bene: Printre isprăvile mai de seamă ale românilor era menționată și absența noastră, a evreilor din România, la Auschwitz. În anii aceia, când am scris piesa, înainte de 1990, nici vorbă nu era de vreun genocid în România!…

Personajele care îl însoțesc pe Carol pe scenă sunt Kogălniceanu, Brătianu, C.A.Rosetti, Maiorescu, Bărnuțiu, Carp, Bismarck. Cu mare plăcere îi pomenesc și pe actorii care au urcat de scenă: Ileana Ploscaru, Maria Nestor, Romel Stănciugel, Emil Bârlădeanu, Jean Ionescu, Longin Mărtoiu, Ana Mirena, Rodica Nițescu, Viorica Faina Borza, Viorel Popescu, Vasile Cojocaru, Emil Sassu, Eugen Mazilu, George Stancu, Constantin Duicu, Lucian Iancu, Titus Gurgulescu, Iosif Buibaș, Ion Andrei, Viorel Baltag, Florian Stavăr, Virgil Andriescu, Gheorghe Enache, Minodora Condur Toți sub regia neuitatului Constantin Dinischiotu! Cu contribuția decisivă a secretarilor literari Romeo Profit și mai ales a dnei Georgeta Mărtoiu…

*

…Altă scrisoare am primit-o așadar de la doamna profesoară VIORICA PETRU. Iată textul pentru care mă simt, cu plăcere, tare îndatorat față de autoare:

Astăzi 18 a V-a 1979, a avut loc premiera lucrării lui Ion (Onel) Coja – ”Credința”.
Am participat, cu emoție și bucurie, Onel fiind constănțean de baștină și crescând sub ochii mei. Ceea ce impresionează în primul rând este ideea autorului de a readuce de dincolo de viață pe autorii și participanții la înfăptuirea acelor momente cruciale ale istoriei românilor. Prezentarea lor vădită în discuții pe scenă ca la un fel de judecată de apoi în fața posterității, a scutit pe autor de crearea unor caractere, ele fiind de mult durate și cimentate în fresca Voronețului Neamului Românesc. Rostul lor a fost acela de rememorare și restabilire, cu aport maxim din partea autorului, ce se constituie (prin substituire) în însuși anchetatorul la scena deschisă. Prin succesiunea succintă, deloc eliptică a vreunui moment important din preziua lui 1848 până la 1918 la Unirea cea mare, punctul central și momentul psihologic aș zice milenar. Au gravitat în jurul Războiului pentru Independența de Stat, care, potrivit adevărului istoric, prin adeziunea unanimă spontană, a românilor de pretutindeni s-a proiectat în clarviziunea de la 1918 – emoționantă și de admirat a fost cutezanța stăruitoare, a autorului, de a sublinia fiecăruia meritul și limitele lui. Antagonismele între opinii, sunt o regulă universală, fiind totdeauna generatoare ale mișcării și vieții, în speță ale perseverării spre acea dorită înfăptuire – la consolidarea căreia, generația reprezentată de anchetator (autorul) are datoria să pună umărul și să o păstreze pentru viitor – după pilda perpetuă a istoriei.

Am aplaudat, în inima mea, cu deosebire, faptul că Dobrogea a fost pusă și ea în discuție, Dobrogea mea și a noastră ”cenușăreasă” în care rol ea e prea grandioasă ca să încapă, ea fiind un fabulos sanctuar și o piramidă imbatabilă a neamului nostru. Apariția în serie a unor nume de localnici pe afișele Teatrului Dramatic Constanța, ar părea că a rupt acel ”văl al tăcerii” ce inexplicabil, de foarte multă vreme, se așternuse peste contribuția localnicilor la zidirea românească a pământului de la mare. Această tăcere a apărut, foarte evident, ca o prelungire din istorie, a soartei aborigenilor pe aceste locuri: să fie zburătăciți și ascunși în neguri, iar urmele lor să fie îngropate în loessul adus de vânturi. Iată că loessul rodește! Rodește sămânța de sub el îngroșată de sângele apărătorilor ei care s-au succedat în valuri, valuri de-a lungul și de-a latul precum apele acelui mithologic ”Okeanos”, ascuns sub pământ ca Euridice a lui Orfeu – astăzi această rodire apare în vestigii, la tot pasul, vestigii precum Gânditorul Hamangiei – vădindu-se ca prototip și nu ca importare de conștiința zamolxidică, a unui popor numeros, ”arborele stufos al vieții” grandios, neînțeles și unic – neamul pretracic supt în laptele tracic, faimoși și mândri –

Fie ca discuțiile cutezătoare ale forumului imaginat de Coja să fie începutul reînvierii unui șir, al celor ce-l vor însoți și urma aci unde se simțea tocmai lipsa acelei verigi a contribuției localnicilor, la trecutul mare spre viitor – În considerarea unor evenimente istorice ce privesc trunchiul unui neam faimos ca al nostru judecățile nu trebuiesc circumscrise la faptele locale, mărunte, ci la conglomeratul rezultat din stratificări succesive, fără nicio întrerupere cum a fost cazul cu poporul nostru. Astăzi rezultatele cercetărilor vestigiilor arheologice, considerate de Colectivul Mondial de specialiști și concluzionate în repetatele congrese de Tracologie – sunt unanime în a-i socoti pe pretraci și pe urmașii lor, asimilați într-o imensă matcă, aborigenă presanscritică, de o aceeași imemorială obârșie a arienilor indoeuropeni. Deci nimic mai fals, astăzi, decât perpetuarea unor dezbinări și pretenții de întâietate când un adevăr, de neînlăturat, trebuie să vieze eponim: tracii al căror număr i-a impresionat pe contemporanii măririi lor și a căror arie de extensiune era ocolită de aceștia, ocupanți în primul rând ei înșiși ai acelor teritorii ce trebuiau desenate, n-au avut niște granițe bornate de ”stele indicatoare”, ramurile lor îndrăznețe de ”zmei și asceți”, susținându-se în veac, pe toată gospodăria lor fără număr, niciodată uniți între niște hotare, care le-ar fi gâtuit libertatea, niciodată adunați laolaltă, decât la chemarea în timp să stăvilească pericole majore. Astfel popoarele actuale asimilate fără doar și poate cu 90% genetic, și în conștiința de substrat stau dovadă și pentru neavizați în aspectele uniforme în diversitatea lor vizibile în schimbările folclorice și la tv: că formele plastice, trăsăturile, vestimentația, încrestăturile și îndeosebi tradiționala literatură orală)

Granițele convenționale niciodată nu i-au putut cuprinde înlăuntrul lor, și nici astăzi. Asta nu înseamnă că la masa comună între aceleași vetre pământești frații să-și zmulgă cu jeapca din străvechea bucățică ce li s-ar părea că mama lor a greșit-o, mai grasă vreunuia din ei – este de subliniat chiar o tară străveche a tracilor de a se certa și hărțui, frați între ei – pentru pământ, pe care românii ca și vecinii lor apropiați au moștenit-o din plin sub forma arzătoarei iubiri de țară. Hărțuielile lor sporadice, zic eu, se datorează marei lor personalități.

Onel Coja nu este străin de aceste adevăruri, nici prin vocație genetică nici prin pregătire și tenace stăruință. De aceea, gândurile lui și le-a cristalizat și realizat în edificarea lucrării ”Credința”. În confesiunea ce a alăturat-o prezentării se recomandă a fi român, crescut de părinți ce l-au învățat iubirea de țară strămoșească subliniind, în subsidiar că ”din stejar, stejar răsare”.

În treacăt, țin să notez aci că am cunoscut-o pe bunica lui, leica Maruța Cojoaie, mocancă, din mocanii abitiri pe când avea 90 de ani. Era o adevărată Mater Gaia și precum ”Debora antichității ce judeca poporul sub stejar”. Subțiratică, smeadă, lucidă, vioaie și un adevărat tezaur ambulant de datini și cunoștințe. Zile de-a rândul m-am ținut după ea să-mi mai tot povestească. Socot că de la ea mi s-a tras schimbarea preocupărilor, care nu m-au părăsit până azi, la adânci bătrânețe.

Îl felicit pe Ion (Onel) Coja pentru reușita lui la care a apărut evident că regizorul și întreg colectivul Teatrului Dramatic Constanța au colaborat cu dăruire (că dăruire a fost). Munca tuturor nu a fost ușoară, dar publicul i-a răsplătit prin insistente și repetate chemări la rampă. Reușita aceasta cred că a satisfăcut deopotrivă Comitetul Județean de Cultură Constanța, colectivul Teatrului Dramatic (ca în treacăt fie spus, ar trebui enumerat, lor neaducându-li-se, în special mai niciodată aplauze, pentru anii de arderi la altarul local al Thaliei) și aplaud pe autor din toată inima. Chiar dacă această lucrare nu va monopoliza afișul, consider că-și îndeplinește perfect rolul de a rememora românilor ceea ce nu trebuie niciodată uitat.

Onele, tot înainte! (Ca în imnul Liceului Mircea cel Batrân)

Cu prietenie,

p. conf.

Viorica Petru

P.S. Te rog dragă să-mi ierți măzgălelile și caligrafia (”inspiraților”).
Având în vedere stresul vârstei, nu pot suferi ”recopierile”, așa că rup chiar foile din caiet (precum se vede!!) ca să mă țin de promisiunea de a-ți pune sub priviri, părerea mea (???)

Te salut,

V.P.

(Poate, odată foile acestea să-mi revină.)

*

Cine a fost doamna profesoară VIORICA PETRU? A fost soția lui Alexandru Petru, rudă cu taică-meu, născut tot la Cartalu – Vulturul, sat de mocani de lângă Hârșova. Doamna PETRU, îmi aduc vag aminte, se pare că a avut o tinerețe animată de idealuri naționaliste pe care nu le-a abandonat niciodată. A fost mama colegei noastre Drigissa (Bigita). În casa lor am petrecut ceasuri de neuitat ale adolescenței noastre, sub oblăduirea discretă a unor părinți minunați. Doamna profesoară TANIA RADU, colegă încă din acei ani, mi-a povestit zilele trecute un detaliu mișcător: doamna VIORICA PETRU, prin anii aceia, le sfătuia pe prietenele Bigitei dacă li se propune să devină informatoare ale Securității, să nu refuze, dar să se declare incapabile pentru o asemenea activitate din pricina unui mic beteșug: vorbesc în somn, ceea ce nu se potrivește cu rigorile muncii de informator…
O femeie extraordinară, așa cum o arată și gestul de a scrie misiva de mai sus. Scrisă în orele de după premieră, căci a doua zi dimineață plicul miraculos se afla în cutia de scrisori de pe Cuza Vodă 33. Ce gest!… Îl meritam?!

*

Mă întorc la piesă. În caietul program al spectacolului m-am dat și eu mare, cum este obiceiul, și am publicat textul de mai jos:

UN OM NOROCOS

Sunt un om norocos. Norocul meu se numește țara și orașul în care m-am născut, familia în casa căreia am învățat să vorbesc și să simt românește, am crescut sănătos la minte și la trup. Norocul meu nu putea fi mai mare decât adăugându-se la această neprețuită zestre profesorii – de la Mircea – care și-au bătut capul cu mine îngerește de răbdători, colegii și vecinii ce i-am avut, prietenii ce m-am învrednicit să-i dobândesc până acum. De la toți căpătând îndemnuri și pilde care mi-au modelat alcătuirea de om, de constănțean, de român. Sub povara acestor trei titluri de maximă noblețe, peste care eu nu am ce să adaug, ci doar să mă străduiesc spre a le binemerita mereu, în vara anului 1976 am început să scriu piesa ”Credința”.

Să transcriu, adică, un text ce se adunase în sufletul meu de-a lungul anilor care înseamnă până acum viața mea. Iar acest text, textul piesei ”Credința”, îl simțeam mai puțin ca pe oricare al meu. Știam bine că-l scriseseră în mine alții: părinții mei, amintirea părinților părinților mei, priveliștile țării, istoria noastră, câtă mă pricepusem s-o aflu și s-o înțeleg, oamenii pe care-i cunoșteam, cu gândurile, visurile și strădaniile lor, tot ce vedeam în jurul meu și înseamnă țara noastră de azi și de totdeauna. Căci mai ales aceste dovezi s-au ales, precum argintul curat, în lumină strecurat: dovezile unei permanențe românești nu numai pe întinderea unui spațiu geografic, cât mai ales în interiorul unei matrice spirituale care dă istoriei noastre, în ciuda evenimentelor extraordinar de diverse ce i-au marcat dramatic cronologia, o unitate cum la puține alte popoare se mai poate găsi.

Piesa ”Credința ” este o încercare de a defini – incomplet, firește – câteva din sensurile nepieritoare ale istoriei și ale vieții noastre de zi cu zi.

Sunt un om norocos. Și norocul meu, de vreo doi ani încoace, se cheamă Teatrul de Stat din Constanța.

Am avut norocul să dau aici de un secretariat literar cu împătimiți de teatru, cărora nu numai că le-a plăcut piesa mea, dar și-au și asumat-o, s-au implicat adânc în destinul piesei. Pe de o parte colaborând efectiv la definitivarea textului, pe de altă parte punând ei în mișcare angrenajul complex al montării piesei.

Mai întâi făcând-o cunoscută actorilor din teatrul constănțean. Și am avut iar noroc, căci le-a plăcut, deși piesa este dificilă, adeseori ingrată față de actori. Au acceptat-o cu toții și au repetat la ea cu o dăruire care m-a emoționat mai mult ca orice. Și norocul meu a fost norocul piesei de a fi scoasă în lume de o trupă de actori excepționali. Am mai avut norocul să mă și împrietenesc cu ei.

În fine, încoronând această suită, am mai avut noroc și de regizorul Constantin Dinischiotu, care asumându-și răspunderea de a monta piesa ”Credința” a convins că această piesă trebuie pusă la dispoziția publicului.

Am avut norocul ca cei ce conduc și îndrumă viața culturală a județului nostru să susțină de la bun început punerea în scenă a piesei și să ajute să-i aduc ultimele retușuri, cu un ochi avizat și binevoitor.

Tuturor le mulțumesc, căci în felul acesta piesa ”Credința” s-a apropiat de condiția sa ideală: aceea de a fi operă colectivă, anonimă, a fiecăruia și a tuturor.

Așa îmi doresc s-o simtă și spectatorii, pe care îi consider, nu-mi dau seama bine de ce, coautori și ei la acest moment de emulație sufletească, spirituală, care aș vrea să fie orice reprezentare pe scenă a Credinței noastre.

ION COJA

*

Post scriptum 2023 – Acum, când am trecut de 80 de ani bătuți pe muche, mă întreb dacă mai pot spune că am fost un om norocos!… Cred că da! Cu rezerva zilelor ce vor urma! Cum vor fi?… Voi mai avea parte de vreo mirabundă?! Mai cânta-vei dulce corn…
Doamne, facă-se voia Ta!