Distrugerea băncilor româneşti sub bagheta lui Mugur Isărescu

În loc de prefaţă

BĂNCILE ROMÂNEŞTI AU FOST DISTRUSE
PE BAZĂ DE PLAN…
dar falimentarea lor s-a făcut cu „acte-n-regulă”
( Distrugerea băncilor româneşti sub bagheta lui Mugur Isărescu)

România va putea să-şi continue dezvoltarea economică şi să evite o nouă mare criză numai dacă vor exista şi bănci direct interesate care să crediteze economia reală.
Din nefericire, în România nu mai există un sistem bancar românesc, băncile ce operează în prezent pe piaţa din ţară sunt bănci cu capital străin, deci se poate spune că există un sistem bancar din România şi nicidecum un sistem bancar românesc.
Capitalul autohton în sistemul bancar (sângele economiei), a rămas de numai cca. 8 – 10%, fiind concentrat la CEC şi la Eximbank – ultima fiind nu o bancă comercială ci o bancă de garantare a exporturilor.
Se înţelege că băncile străine ce operează în ţară nu sunt interesate să investească în economia reală, fiind practic bănci speculative şi interesate să trimită banii, băncilor-mamă în statele care, la rândul lor au probleme.
Pe de altă parte, aceste bănci (cele cu capital străin) au fost şi încă sunt mult mai interesate să crediteze România ca stat (debitor sigur in comparaţie cu întreprinzătorul român) care emite titluri de stat prin Ministerul Finanţelor pentru asigurarea necesarului la bugetul ţării, băncile asigurându-şi astfel şi dobânzile, respectiv profitul, care ulterior ia drumul către băncile-mamă din străinătate..
Situaţia actuală se datorează nu numai actualei crize generalizate dar şi istoriei anilor post-decembrişti în care nu s-a dorit d.p.d.v. politic, ca România să se dezvolte şi prin forţe proprii ci numai prin investiţii străine.
Ar fi aici de reamintit faptul că, în seara zilei de 30 iunie 2000, postul TV – Antena –1, l-a avut ca invitat pe dl. Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României. Referindu-se printre altele şi la sistemul bancar românesc, fostul preşedinte al ţării, afirma că „după 1990, s-au infiinţat prea multe bănci ” şi se intreba retoric de unde au provenit banii pentru crearea acestora .
Afirmaţia sa, a fost surprinzatoare pentru lumea bancară, deoarece după noiembrie 1996, când CDR, preluase puterea, nu mai conteneau declaraţiile liderilor acesteia, referitoare la susţinerea sectorului privat al economiei, care, normal urma să fie susţinută de către şi prin bănci comerciale nu numai cu capital străin dar şi cu capital autohton.
La baza distrugerii băncilor româneşti cu capital majoritar autohton s-a aflat Programele PSAL II şi PSAL III cu Banca Mondială al căror coordonator a fost numit prin Ordonanţă a Guvernului, domnul Traian Băsescu.
Una din componentele PSAL II l-a constituit reforma bancară, respectiv privatizarea băncilor cu capital de stat (BCR, BRD, Banca Agricolă) şi eliminarea din sistem a acelora cu mari pierderi.
Ceea ce a urmat, cunoaşte toată lumea. Dezastrul economiei şi concomitent, aplicarea în practică şi a unui plan de distrugere a tuturor băncilor românesti cu capital privat.
Pe baza unui astfel de plan au dispărut Bancorex, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Credit Bank, Columna, Albina, etc. etc.
Pentru a legaliza acţiunea de distrugere a acestor bănci cu capital autohton erau însă necesare, acte normative.
Tocmai de aceea, în cele ce urmează, vom reda modul în care, pe baza unor astfel de acte normative redactate şi emise în mod special şi cu dedicaţie de un anume grup de interese (Valeriu Stoica – Călin Andrei Zamfirescu – Arin Stănescu (nume real Arie Shalev) grup sprijinit de conducerea din acea vreme a BNR şi de „supravegherea bancară” au fost falimentate bănci românesti, de la care, singura firmă “specializată” (de lichidatori), respectiv, „Reconversie şi valorificare active ” devenită apoi « Moore Stephens RVA » şi mai apoi, în mod nelegal « RVA Insolvency Specialists », firmă aparţinând avocaţilor – lichidatori Călin Zamfirescu şi Arin Stănescu (socrul, respectiv, naşul fostului ministru al justiţiei Cătălin Predoiu) având în spate „susţinători” şi „interesaţi” din BNR, dar şi dintr-un anume partid, al cărui prim-vicepreşedinte era la vremea aceea Valeriu Stoica, a încasat şi încasează încă şi astăzi, sute de miliarde de lei, din fondurile şi patrimoniul acestor banci .
În acest mod au fost distruse toate băncile româneşti cu capital autohton, acesta fiind marele jaf şi corupţia instituţionalizată, la lumina zilei, în plin centru al capitalei României .
În baza, şi folosind conţinutul Raportului Comun al Comisiilor pentru cercetarea abuzurilor şi corupţiei din Camera Deputatilor şi Senat, datat – septembrie 2004 – având ca obiect cercetarea falimentului premeditat al BIR vom reda mai jos, aşa zisa „bază legală”, a tristei poveşti a falimentului Băncii Internaţionale a Religiilor, a Bankcoop şi a altor bănci românesti, „baza legală ” , elaborată şi aprobată în marea şi istorica sală de consiliu a BNR, din str. Lipscani nr. 25, în care pe vremuri, se făcea politică monetară şi se sprijineau băncile româneşti în interesul României .
* * *
Astfel, în luna aprilie 1998, la iniţiativa „responsabilului cu supravegherea” din Banca Naţională a României, am numit aici pe viceguvernatorul Mihai Bogza, instalat la BNR de PNL, în baza celebrului algoritm al CDR, a fost adoptată Legea nr. 83, privind procedura falimentului băncilor. Se cunoaşte că apoi, sub bagheta acestuia, au dispărut şi ultimele bănci cu capital autohton.
Prin prevederile legii amintite, s-a dorit ca procedura falimentului băncilor să fie scoasă de sub incidenţa prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, care acorda oricărei societăţi comerciale, atunci când se confrunta cu dificulăţi, posibilitatea de a se redresa economic, prin reorganizare judiciară.
De altfel, trebuie precizat de la bun început, că neacordarea posibilităţii de reorganizare judiciară şi băncilor comerciale cu capital privat, reprezintă un tratament discriminatoriu, întrucât şi băncile sunt organizate şi funcţionează tot ca societăţi comerciale, constituite în baza legii nr. 31/1990 ..
Legea nr. 83/1998 a fost iniţiată, aşa cum s-a arătat, de către BNR, şi redactată cu concursul unor „specialişti”, mai precis ai firmei de lichidare ai căror patroni, sunt nimeni alţii decât avocatii Călin Andrei Zamfirescu şi Arin Stănescu, aceştia fiind şi colaboratori apropiaţi şi „sfetnici” ai unor personaje din conducerea BNR. De menţionat că firma acestora, şi-a asigurat prin „grija” Băncii Nationale, lichidarea tuturor băncilor comerciale cu capital autohton pentru care aceasta, a solicitat falimentul.
Legea nr. 83/1998, privind procedura falimentului băncilor conţine însă prevederi ce sunt discriminatorii d.p.d.v. constituţional, neoprindu-ne însă asupra acestora .
Prin scoaterea băncilor comerciale din categoria societăţilor comerciale în general şi aplicarea unui tratament discriminatoriu , duce la concluzia că, chiar această lege trebuia la vremea respectivă să constituie obiectul unei contestări la Curtea Constituţională sau chiar a abrogării, deoarece dispoziţiile cuprinse în ea erau vădit de natură, nu să sprijine consolidarea şi dezvoltarea sistemului bancar românesc, ci din contră să-l destabilizeze pâna la distrugerea lui, aşa cum de altfel s-au şi petrecut lucrurile .
Întrucât cei interesaţi în „afacerea falimentului băncilor” ( a se vedea materialele din presa vremii ), se confruntau cu unele greutăţi în grăbirea lichidării şi încasării „comisioanelor” de rigoare, tot la solicitarea ” supravegherii” din BNR, cei doi avocaţi-lichidatori, patroni ai firmei lichidatoare menţionate au redactat în noiembrie 1999, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/1999, pentru modificarea si completarea Legii nr. 83/1998 .
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/1999, a fost emisă, semnată de primul ministru Radu Vasile, şi publicată în Monitorul Oficial al României, în aceiaşi zi – 19 noiembrie 1999. Se cunoaşte faptul că de regulă, până se redactează, se avizează, se semnează , se emite şi se publică în Monitorul Oficial , actele normative, fie ele legi sau Ordonanţe de urgenţă, au de aşteptat zile sau chiar săptămâni.
Pentru a se vedea mârşăvia, mai subliniem înca odată, pentru cei ce au ochi să vadă şi urechi să audă că, în cazul OUG nr. 186/1999, graba a fost atât de mare, că totul s-a petrecut într-o singură zi – vineri 19 noiembrie 1999.
Şi culmea, tot in aceiazi zi, de 19 noiembrie, deşi era vineri, deci zi scurtă pentru Registratura instanţelor, s-a depus la Tribunalul Bucureşti cererea BNR, de declanşare a procedurii de faliment a Bankcoop, formulată pe baza acestei noi Ordonanţe de urgenţă.
Organele abilitate, nu au fost şi nu sunt interesate nici astăzi de împrejurările şi modul în care a apărut această Odonanţă de urgenţă . De vor voi, vor constata cu siguranţă iregularităţi şi interesul unor importante personaje .
Din afirmaţiile avocaţilor, patroni ai firmei menţionate rezultă cu certitudine, că această Ordonanţă de urgenţă a fost concepută chiar de aceştia şi acceptată ca atare de BNR, şi fosta conducere a Ministerului Finanţelor .
Scopul real dar nedeclarat al prevederilor acestei Ordonanţe de Urgenţă a fost acela de a da posibilitatea firmei de lichidare menţionate, ca într-un timp cât mai scurt, pe baza simplificării procedurii de faliment al băncilor comerciale românesti, – a se reţine faptul că au fost falimentate numai bănci ce s-au implicat în sprijinirea economiei reale, – să poată realiza profituri cât mai mari, prin încasarea comisionului de 8 până la 10% din lichidarea activelor şi creanţelor acestor bănci .
Ordonanţa de Urgenţă în cauză, modifică aproape în totalitate Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, încălcându-se cu bună ştiinţă , cele mai elementare principii şi reguli de drept, îngrădind practic, posibilitatea unei apărari legale a intereselor patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor, băncilor româneşti .
Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 83/1998, procedura falimentului se aplică băncilor în stare de insolvabilitate, iar art. 2 din OUG nr. 186/1999, prevede că o „o bancă este in stare de faliment dacă se află in una din urmatoarele situaţii :-„banca nu a onorat integral creanţe certe, lichide si exigibile, de cel putin 30 de zile” ; – „valoarea obligaţiilor băncii depaşeşte valoarea activului său” .
Redactarea textului este nu numai lacunară dar totodată, reflectă o confuzie inadmisibă între „insolvenţă” şi „insolvabilitate”.
Ar trebui să se ştie că, în primul rând, procedura falimentului nu poate fi declanşată pentru orice fel de datorii ale comerciantului. In al doilea rând, pentru a fi aplicabiă, procedura specială a falimentului, specifică doar băncilor, este necesară ca „neonorarea” integrală a obligatiilor să fie consecinţa incapacităţii de plată, şi nu a lipsei temporare de lichidităţi, de fonduri băneşti disponibile, ceea ce nu a fost cazul Bankcoop şi nici al altor bănci pentru care BNR , a solicitat declanşarea falimentului.
De altfel, trebuie menţionat şi faptul că instanţa, respectiv, Tribunalul Bucureşti, acţionând la comandă, nu a admis în nici un dosar de faliment al băncilor, o expertiză de specialitate, efectuată de un terţ, luând ca ” valabile” numai datele prezentate de BNR – parte în proces, respingând „ab initio” contestaţiile băncilor în cauză . Dar aceasta este o ală poveste ce priveşte justiţia română.
Confuzia între insolvenţă şi insolvabilitate constituie nu numai o regretabilă dar şi o intolerabilă eroare a textului OUG nr. 186/1999.
Dispoziţiile art. 3 pct. c, al Legii nr. 83/1998, prevedea faptul că pentru a se ridica administratorilor băncii debitoare, dreptul de a mai conduce activitatea acesteia , era necesară introducerea unei cereri.
Pentru a nu mai exista controlul administratorilor şi cenzorilor, asupra lichidatorilor, în reglementarea din OUG nr. 186/1999, această prevedere a fost complet înlăturată, lichidatorul îndepărtând cu de la sine putere, organele constitutive ale băncii, acestea nemaiputând fi prezente la lichidarea patrimoniului .
Pentru a facilita lichidarea – a se citi distrugerea – cât mai rapidă a băncilor cărora li s-a declanşat procedura de faliment, art. 4 din OUG nr. 186/1999, prevede că hotărârile judecătorului sindic nu pot fi suspendate, încălcându-se prevederile Codului de proceduă civilă, privind exercitarea dreptului la apărare prin parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 83/1998 reglementau îndatoririle judecătorului sindic. În OUG nr. 186/1999, aceste îndatoriri sunt transferate în totalitate prin art. 10, firmei lichidatoare ( o societate comercială ca oricare alta ), care, în acest mod primeşte, ocolind legea, aceleaşi competenţe, atribuţii şi responsabilităţi ca ale magistraţilor .
Şi dispozţiile art. 17 din OUG nr. 186/1999, încalcă flagrant principiul constituţional al egalităţii în drepturi consacrat de art.16 al (1) din Constituţia României.
Astfel, art. 17 din reglementarea Legii nr. 83/1998, prevedea două faze anterioare solicitării declanşării procedurii de faliment, respectiv : supravegherea specială şi administrarea specială, faze consecutive şi obligatorii, fiind în concordanţă cu prevederile art. 79 – 82 din Legea bancară nr. 58/1998 .
Prin OUG nr. 186/1999, acest text a fost modificat în sensul că „BNR,…….., va putea introduce cerere impotriva băncii faţă de care s-au aplicat măsuri de supraveghere sau administrare specială” .
Deci prin simpla înlocuire a conjuncţiei „şi” în Legea nr. 83/1998 cu prepozţia „sau” în OUG nr. 186/1999, s-a creat posibilitatea declanşării procedurii de faliment a băncilor, fără a se mai trece prin faza „administării speciale”, ce permitea acestora să-şi continue existenţa si să-şi reorganizeze activitatea .
Prin declanşarea procedurii falimentului, fără parcurgerea celor două faze preliminare, s-au încălcat practic prevederile art. 79 – 82 din Legea nr. 58/1998, iar BNR, nu a protejat nici sumele de bani ale deponenţilor care aveau dreptul la acelaşi tratament juridic în faţa legii şi a autorităţii publice şi nici ale acţionarilor băncilor respective, făcând în acelaşi timp să dispară bănci românesti ce se confruntau practic cu o lipsă temporară de lichiditate .
Dispoziţiile art. 19 al. 3 din Legea nr. 83/1998, modificat prin Ordonanţa menţionată, prevede ca în 10 zile, judeătorul sindic trebuie să se pronunţe asupra contestaţiei debitorului, termen care este atât de scurt , încât face imposibilă o apărare eficientă, încălcându-se în felul acesta art. 24 al (2) din Constituţie. Contestatarul nu işi poate pregăti apărarea şi nu poate administra toate probele necesare în vederea susţinerii contestaţiei.
De altfel, restrângerea dreptului la apărare al băncii debitoare era contrară art. 49 din Constituţie, întrucât nu a fost determinată de vreuna din situaţiile prevăzute de norma constitţională de a se elabora Ordonanţe în regim de urgenţă, nefiind proporţională cu situaţia care a impus-o, aducând atingere îinsăşi existenţei dreptului.
Textul de lege criticat , era neconstitutional si pentru faptul că, declararea falimentului unei bănci face imposibilă recuperarea contravalorii acţiunilor cumpărate, încălcând astfel prevederile art. 41 (1) şi art. 114 al. 4 din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului de proprietate şi existenţa unor cazuri excepţionale .
Pe baza prevederilor OUG nr. 186/1999, instanţele de judecată au dat hotarâri definitive si executorii, ceea ce a permis firmei lichidatoare menţionate să dezorganizeze activitatea băncilor valorificand active ale acestora, chiar sub valoarea contabilă, în condiţiile în care procedurile judiciare nu erau finalizate.
Prevalându-se de aceste hotărâri, aceeşi firmă de lichidare, patronată de avocaţii – Călin Zamfirescu si Arin Sănescu, colaboratorii cei mai apropiaţi ai BNR, şi autori ai OUG nr. 186/1999 – a fost îinsuşită şi avizată de conducerea BNR, în scopul lichidării băncilor cu capital autohton, carora li s-a declanşat în mod premeditat procedura de faliment, şi tot „în regim de urgenţă” la lichidarea – a se citi devalizarea acestora , pentru ca firma sus-citată să încaseze sute de miliarde din miile de miliarde (lei vechi) ale băncilor respective.
Toate bancile romanesti au fost lichidate de firma sus-menţionată.
Iată, cu titlu de exemplu, modul în care a fost falimentată Banca Internaţională a Religiilor, Bankcoop şi alte bănci comerciale românşti .
La data declanşării procedurii de faliment (10.07.2000), Banca Internaţională a Religiilor avea plasamente în credite (creanţe de incasat) cu garanţii reale solide, 1.271 miliarde lei.
Firma de lichidare a celor doi avocaţi încasase până la 31 august 2010 peste 1.697,8 miliarde lei, deci a făcut incasari şi din dobânzi. (a se vedea mai jos situatia la 31.12.2014).
Că falimentul BIR a fost premeditat şi fraudulos este demonstrat chiar prin Raportul depus de lichidator la judecătorul sindic, la 13 sept. 2010, în dosarul nr. 133.1/2000 de la Tribunalul Bucureşti – Secţia VII-a Comercială, în care se arată :
”În perioada 10.07.2000 – 31.08.2010 au rezultat din activitatea de lichidare, încasări totale de 1.697,8 miliarde lei (vechi)”
( De reţinut faptul că, la 10.07.2000 – data declanşării falimentului fraudulos al BIR – totalul plasamentelor acesteia în credite, era de numai 1.271,3 miliarde lei (vechi) – n.n.).
Din suma de 1.697,8 miliarde lei (vechi) (credite plus dobânzi) încasată de lichidator, acesta a cheltuit şi şi-a însuşit pentru sine pana la 31.08.2010, ( onorarii de lichidare, proprii salarii,”bonusuri de performanţă” – la o bancăa aflată în faliment -!!!, comisioane etc.) peste 753 miliarde lei (vechi)..
Conform Raportului menţionat, numai în luna august 2010, lichidatorul BIR a încasat creanţe de 12,2 miliarde lei (vechi), sumă din care si-a reţinut “drepturi cuvenite lichidatorului”- 9,9 miliarde lei (vechi).
Conform datelor publicate recent, în Raportul pe anul 2014 al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, la 31 decemrie 2014, firma de lichidare a celor doi avocati incasase de la Bankcoop 158,83 mil. Ron, alocase creditorilor 98,05 mil. Ron, diferenta de 62,54 mil.Ron reprezentand « onorariu lichidator » si cheltuieli efectuate de acesta.
Situaţia de la Banca Internaţională a Religiilor este şi mai dramatică : la aceeasi data (31.12.2014) firma de lichidare a celor doi avocati (familia domnului Catalin Predoiu) incasase 173,88 mil.Ron, alocase creditorilor 95,31 mil. Ron iar diferenta de 80,05 mil. Ron si-a insuşit-o drept « onorariu lichidator », cheltuieli efectuate cu avocatii – adică tot ei – alte cheltuieli etc..
În această situaţie se pune întrebarea : s-a aflat BIR, în stare de faliment ?
Totalizand sumele « onorarilor lichidatorului » – cheltuieli de lichidare, constatam că numai de la cele două bănci, firma celor doi avocaţi – lichidatori a încasat 142,59 mil. Ron « onorariu de lichidare» si cheltuieli .
Un profit uriaş fără nicio investiţie.

Un adevarat jaf făcut în plin centru Bucurestiului.
Niciun Parchet din Romania nu a indraznit / nu indrazneste sa faca lumina in aceasta afacere. Mai mult decat atat, DNA a inchis dosarul prin care Parlamentul prin Comisia de cercetare a abuzurilor a sesizat ilegalitatile si ca sa fie liniste deplina a aruncat in puscarie si un om nevinovat, care indraznise sa spuna adevarul si ceruse dreptate.
Şi se ştie : pentru a-şi asigura protecţia, grupul de interese implicat în distrugerea tuturor băncilor româneşti în anul 2008 şi-a numit propriul ministru al justiţiei care să-şi protejeze familia.
Asa se face că domnul Cătălin Predoiu nimeni altul decât ginerele avocatului Călin Zamfirescu şi finul lui Arin Stănescu a fost numit in ianuarie 2008 ministrul justitiei.
Acest grup a reuşit să penetreze toate parchetele şi toate instanţele de judecată.
Organele abilitate ale statului, care trebuie să devoaleze aceste acte de groaznica si mare coruptie nu sunt însă interesate .
Deşi toată mass-media geme de declaratii privind lupta impotriva coruptiei, desi se cunoaste in amanunt modul în care au fost distruse băncile româneşti şi jaful prin care se lichideaza aceste banci, pâna in prezent, nici un organ al statului nu a fost cel putin curios si nu s-a arătat interesat de adevar si nici nu s-a grabit cineva sa dispuna masurile de rigoare ce se impun .
Intrebarea care se pune este, ” cine şi de cine se teme ” ?

Florea Dumitrescu
fost Ministru al Finanţelor
fost Guvernator al Băncii Naţionale a României