Discurs memorabil

Din partea Grupului parlamentar al Partidului România Mare, are cuvântul domnul senator Corneliu Vadim Tudor.

Domnule preşedinte, vă rog, aveţi cuvântul.

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Domnule preşedinte,

Onoraţi colegi,

„Cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” spune un proverb românesc şi voi spune şi eu astăzi, după scurta, dar frumoasa lecţie de demnitate, pe care ne-a dat-o tuturor un om care a traversat un veac de istorie românească. Îi mulţumesc venerabilului coleg Mircea Ionescu-Quintus pentru faptul că, prin autoritatea sa morală, a restabilit adevărul. Aşa este: „Non est idem, si duo dicunt idem.” (.Nu e acelaşi lucru când doi oameni spun acelaşi lucru.”)

Cineva are interesul să prezinte poporul român ca pe un popor de criminali; şi nu de ieri, de azi, de multă vreme. Este un popor vânat, cu cât e mai bun, cu cât e mai tolerant, cu cât e mai omenos, cu atât e mai vânat.

În privinţa celui de Al Doilea Război Mondial, vreau să le spun acelora care ne acuză din senin de fapte pe care nu le-am săvârşit, dar le trec sub tăcere pe cele foarte bune pe care le-am săvârşit, că piloţii americani şi britanici, care bombardau de zor în anii 1943-1944 şi Valea Prahovei, şi Bucureştii, şi alte zone ale României, aveau instrucţiuni scrise: dacă se întâmplă cumva să cadă cu avionul sau cu paraşuta peste Dunăre, în Bulgaria, să facă tot posibilul să ajungă în România, pentru că poporul e mult mai omenos, e mult mai blând, mult mai primitor. Şi s-a văzut asta, pentru că piloţii, cei mai mulţi răniţi, care au ajuns în România, au fost salvaţi, deşi au semănat prăpăd şi moarte, au fost primiţi cu dragoste şi unii supravieţuitori chiar se întorc acum, în momente de comemorare, mai ales la cimitirul britanic, pe care îl ştim cu toţii.

De ce se încearcă de către anumiţi evrei, nu toţi, pentru că eu am o mare stimă faţă de poporul Bibliei, dar sunt unii care trăiesc numai din culpabilizarea poporului român, şi-au făcut o meserie de a denunţa şi de a demasca poporul român. În mare parte, explicaţia este aceasta: pasul următor după asemenea învinovăţire este cererea de retrocedări, individuale sau colective, minore sau majore, masive.

În urmă cu 7-8 ani, am publicat în revista mea, „România Mare”, un document pe care mi l-a furnizat un general-doctor, Traian Băndilă se numeşte, a trecut destul de mult timp ca să spun cine mi l-a furnizat, un om de valoare din judeţul Mureş şi care, printr-un concurs de împrejurări, l-a obţinut de la Ministerul Afacerilor Externe.

Era vorba de o minută încheiată între unii reprezentanţi ai unor ligi de retrocedări de bunuri şi proprietăţi din Israel şi câţiva reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe. Se cereau nu mai puţin de 400.000 de imobile din România, probabil câte un imobil pentru fiecare evreu care ar fi fost ucis în România, aşa după cum reiese dintr-o blasfemie, pentru că acea piatră care a fost instalată în faţa Sinagogii Templului Coral din Bucureşti, din care reiese că în România au fost asasinaţi 400.000 de evrei, este o blasfemie, este o mistificare grosolană a istoriei. Suntem prea experimentaţi şi prea bătrâni, aş spune, în politică, de 12 ani, unii chiar mai de dinainte, ca să mai menajăm pe cei care ne mint în faţă, ca să mai fim toleranţi cu cei care sunt intoleranţi faţă de poporul care a dat o pâine albă de mâncat şi i-a dat la şcoală. Unde, când, cum au fost omorâţi 400.000 de evrei în România? Unde sunt cadavrele lor, unde sunt cenuşile lor? Cum e posibil să îşi bată cineva joc de un popor întreg, ca să obţină ce?

Am mai vorbit despre semnificaţia biblică a termenului „holocaust”. Nu înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât spune limba ebraică: „ardere de tot”. Erau jertfele biblice de păsări, de alte vietăţi. Erau ritualurile lor. Le respect, cunosc Talmudul, cunosc Vechiul Testament.

Vedeţi? Chiar mă gândeam odată că, în viaţa de toate zilele, un Nou Testament anulează un Testament vechi, nu? Pentru că are prevederi noi. Numai în Biblie se întâmplă altfel. Noul Testament nu îl anulează, ci îl completează, în mod fericit, pentru că toţi sunt fiii Marelui Rege David, care a creat poate cea mai mare bijuterie a Antichităţii, poate mai mare decât Iliada lui Homer, cei 150 de Psalmi.

Deci spun asta pentru a mai spune o dată, dacă e nevoie, că preţuiesc poporul Bibliei, dar au de-a face cu poporul Bibliei cei care falsifică adevărul acum. În România nu au fost lagăre de exterminare, şi nici nu s-au trimis evrei cu trenurile în lagărele din Germania, din Polonia şi pe unde le-a mai presărat diavolul prin Europa. Şi, într-adevăr, aceea a fost o pată ruşinoasă pe obrazul umanităţii. Filosofii, sociologii, psihologii se întreabă: Cum a fost posibil ca poporul care a dat omenirii pe Goethe, pe Schiller, pe Beethoven să facă asemenea atrocităţi? E de neconceput. Omul e mai abisal decât eroii lui Dostoievski.

Am să invoc aici o scrisoare a faimosului Wilhelm Fieldermann, de fapt, e o depoziţie: la un proces postbelic i-a mulţumit public mareşalului Antonescu, care a fost salvator de evrei. Talmudul spune: „Cine salvează un om, salvează o lume întreagă!”

Nu scoateţi evenimentele din contextul lor istoric. E foarte uşor să judeci acum, dar pe vreme de război era altceva, funcţiona Legea marţială. Nu justific excesele şi chiar crimele care s-au făcut, dar una e pogromul din curtea Chesturii de la Iaşi, reprobabil, într-adevăr, şi altceva e genocidul, în România nu a fost genocid, şi cu totul altceva e holocaustul şi în România nu a fost holocaust.

Am să vă recomand, stimate domnule preşedinte al Senatului Nicolae Văcăroiu şi stimaţi colegi, o carte care a apărut în cursul anului trecut la o editură din Bucureşti.

Se numeşte „Industria holocaustului”, este scrisă de un evreu american pe nume Norman Filkenstein, care e fiul unui supravieţuitor de la Auschwitz. Deci are drama în sânge, are o familie traumatizată, pentru că unii au supravieţuit, dar alţii au murit acolo, şi acest om dă exemple foarte concrete despre caracterul foarte profitabil în mâna unora al umflării treptate şi artificiale a cifrelor holocaustului şi a culpabilizării unor ţări şi popoare. Nu vreau să mai spun ce sume colosale a plătit Elveţia. O spune Norman Filkenstein. Mă mir că nu l-a acuzat cineva şi pe el de antisemitism, deşi este evreu şi respectă ritualurile lor sacre.

Încă nu e prea târziu, stimaţi colegi din P.S.D., să convingeţi Guvernul să nu înlocuiască Istoria României cu Codul penal. Acea ordonanţă de urgenţă este o ruşine.

Nu se poate veni cu asemenea aberaţii. Nu mai există comunitate de istorici în România? Nu mai sunt scriitori, nu mai sunt veterani de război, nu mai sunt luptători? Nu mai e conştiinţă publică, nu mai e mentalitate şi atitudine naţională?

Ce vrea să demonstreze domnul Adrian Năstase cu ordonanţa de urgenţă, că face ce vrea în ţara asta? N-o să facă ce vrea, nu-i de capul lui. Când a făcut lucruri bune l-am lăudat, când e pe cale să facă lucruri greşite şi chiar grave, e datoria noastră, a opoziţiei, să îl oprim.

Ce vrea să facă domnul Adrian Năstase îmi aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat la doi ani după moartea lui Oliver Cromwell. Cromwell se naşte în aprilie 1599 şi moare în 1658. La doi ani, monarhiştii britanicii îi dezgroapă cadavrul şi îl spânzură lângă mormânt, i-au improvizat o spânzurătoare şi l-au mai omorât o dată.

Asta vrea să facă tânărul premier Adrian Năstase cu mareşalul Antonescu?! Nu ştiu cu ce nume va rămâne el în istoria ţării, dacă face aşa ceva. Aşa cum bine spunea preşedintele Secţiei de istorie a Academiei Române, academicianul Dan Berindei: „La 60 de ani după moartea mareşalului Antonescu, e deplasată culpabilizarea lui, e prea mult!”

Opriţi-vă! Opriţi-vă! Pentru că priorităţile acestei ţări sunt altele.

Demolarea statuilor mareşalului Antonescu este o ruşine naţională. Sunt 4 busturi mari şi late. În 10 ani de când au început să se ridice nu s-a întâmplat nimic în România. Aţi văzut că au apărut celulele de sprijin sau s-a amplificat furtul mareşalului? Nici vorbă de aşa ceva!

Nu au deranjat pe nimeni. Am spus-o şi o repet: atunci când cineva ridică o statuie înseamnă că se află nişte oameni în spatele statuii. Nici un balon de oxigen sau de hidrogen sau de heliu nu se umflă singur. Trebuie cineva care să sufle în el sau să îl umfle, să pedaleze pe o pompă. Darămite o statuie? Sunt câteva mii de oameni,

zeci de mii de oameni, sute de mii de oameni, care sunt în spatele acestor statui. Cu ei ce facem?

Aici, a vorbit domnul Doru-Laurian Bădulescu despre un precedent discurs al meu referitor la istoria şi psihoza N.A.T.O. Păi, domnule coleg… Nu ştiu, a dispărut, e atât de important, îşi ţine speech-ul şi dispare. Nu-l ştiam aşa de incisiv pe domnul Bădulescu.

Domnule coleg absent, păi cum numiţi dumneavoastră această exagerare pe toate posturile de radio şi de televiziune?! De dimineaţă până seara, numai şi numai despre asta se vorbeşte. România nu mai are şi alte probleme? Mizăm totul numai pe cartea externă?

Problemele interne ale României cine le mai rezolvă dacă tot Guvernul, toate structurile de putere dau năvală numai la Praga, noiembrie 2002? A stat de vorbă cineva cu cei peste 1.000 de mineri blocaţi în subteran, în Maramureş?

A stat de vorbă cineva cu nefericiţii de la Slatina sau de la Reşiţa? În afară de amăgiri şi de promisiuni deşarte, le-a rezolvat cineva problemele de fond? Guvernul e dator să facă treburile astea, în primul rând.

Fireşte că e bună aderarea la N.A.T.O. şi fireşte că noi nu ne vom retrage nici o declaraţie şi nici un angajament. Da, pentru aderarea României la N.A.T.O., dar a devenit prea mult, se fetişizează. Vorbeam de marele poet german Goethe, care spunea: „Un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe cer ajunge să nu mai fie privit de nimeni.” Şi mai spunea cineva altceva inteligent, un alt contemporan al lui Goethe, şi anume Talleyrand: „Tot ce este exagerat devine insignifiant.”

Devine neimportant, dacă exageraţi foarte mult.

Domnul coleg absent, Laurian Bădulescu, îmi reproşa, iarăşi, sau, mă rog, vorbea aşa, în principiu, despre „cultul mareşalului Antonescu”. Nu există un cult al mareşalului Antonescu, dar, şi dacă ar exista, care e problema? Îl înlocuim, acum, cu cultul lui Adrian Năstase, da? E bine asta?

Am să spun, în încheiere, câteva cuvinte despre un aventurier care tot vine în vâjâială pe-aici, dă cu bombardele, cu fumigene, după care îi sfârâie călcâile, dispare.

Radu Ioanid e al său nume. Nu am să-l jignesc, nu am să folosesc cuvinte pe care mi le-ar putea reproşa excelenţii cunoscători de limbă română de la U.D.M.R. şi care sunt foarte atenţi la cuvintele pamfletarului care sunt.

Deci microfonul Senatului trebuie să rămână microfonul Senatului. Aşadar, voi vorbi mai mult decât ponderat, dar cred că nu îl jignesc prea tare pe domnul Radu Ioanid dacă voi spune că este un impostor. Pot şi mai rău, dacă supunem la vot, putem face aici un concurs de calificative pentru acest domn care, înainte de 1989, şi-a dat o teză de doctorat cu un personaj care ne-a nenorocit nouă tinereţea în Facultatea de Filosofie, Gall Ern., da? Domnul secretar Mihai Ungheanu îl cunoaşte. Deci Gall Ern. de la Cluj a fost şeful lucrării de doctorat a acestui tânăr Radu Ioanid, din care trebuia să reiasă neapărat că prima mişcare fascistă din Europa a fost în România. Aşadar nu a fost în Ungaria lui Horthy (Horthy vine la putere după ce a înnăbuşit Armata Română aşazisa Revoluţie a lui B.la Kun, deci în 1919), nu a fost Mussolini în 1922, nu au fost alte ţări, nu a fost Germania nazistă, a fost România.

Asta era teza acestui domn Radu Ioanid, care se laudă el că e evreu. Nu e evreu. A fi evreu este o cinste. Avem aici pe unii distinşi colegi care sunt chiar evrei şi am şi eu în Partidul România Mare pe deputatul Ioan Miclea, pastor evanghelic, dar evreu, şi am toată simpatia pentru el, pentru că e omul Bibliei. A fi evreu este o onoare, dar ăsta e un prost. Evreii sunt oameni inteligenţi. Singurul popor din lume care nu are analfabeţi. De ce? Pentru că ei, prin ritual, trebuie să citească textele sacre. Nu se poate, îi obligă părinţii, îi obligă Templul.

Deci acest Radu Ioanid este ungur. De ce este ungur? Mama lui se cheamă chiar Ilona. Mama lui era asistentă de socialism ştiinţific şi ne nenorocea şi aia tinereţea. Aşadar s-au unit ăştia, Gall Ern. şi cu Ilona, şi au făcut o podoabă de băiat. Ca să nu mai rămână repetent şi a doua oară, ca domnul Goe, l-au trimis în America. Ãsta pleacă în America, dar înainte de a pleca îşi recapătă banii pe un apartament din bulevardul Nicolae Titulescu nr. 73-79, bloc 10A, scara A, etaj 9, ap. 36, era apartament proprietate personală. A luat 120.000 de lei. Prin 1986-1987 era o sumă, când o Dacie costa 70.000 de lei. Am dat datele astea în special pentru colegii din presă, care se pot duce oricând să verifice. Şi ce profil moral are cel care acuză poporul român că e un popor de criminali?! Primeşte banii, după aia se întoarce şi dă în judecată familia care şi-a cumpărat, între timp, legal apartamentul, în solidar dă în judecată şi Primăria sectorului 1; familia se numeşte Soare (numai femeia, am înţeles, mai trăieşte, are doi băieţi, un domn Răzvan Soare care a lucrat cu domnul preşedinte Ion Iliescu la Palatul Cotroceni, cred că până în 1996, un fiu aproape orb şi un câine Saint Bernard care-l duce pe sărmanul nevăzător).

Deci în apartament mai stă numai doamna Soare, alături de fiul ei aproape orb şi un câine Saint Bernard. Îi dă în judecată, minte la toate procesele că n-a primit nici un ban pe apartament, dar nu te joci cu un fost consilier prezidenţial sau de stat sau referent, cum a fost Răzvan Soare la Palatul Cotroceni. Omul a fost scormonitor, s-a dus la arhive şi a găsit documentul din care reieşea că statul i-a dat preţul integral pe apartament.

Deci acest Radu Ioanid e sperjur. A minţit la tribunal că n-a primit nici un ban. Acum le face viaţa imposibilă, nu ştiu, a făcut un recurs în anulare, nu ştiu doamna Rodica Stănoiu în ce situaţie se mai află cu picioruşul cu care semnează diverse rezoluţii, dacă ea a mai primit acest recurs în anulare.

Însă ce vreau să vă spun? Haideţi să vedem şi noi, cine vine şi face agitaţie prin România, pe aici? Vin toţi escrocii internaţionali. El vrea să vândă apartamentul. A minţit că face „Fundaţia Holocaustului”. Unde, doamnelor şi domnilor, la cucurigu, pe bulevardul Titulescu, la etajul 9? Păi, cine mai stătea la etajul 9 în România?

Unul care căra apă cu găleata, Emil Constantinescu, şi uite în ce situaţie a ajuns! (Rumoare, râsete.) Deci el vrea să ia dolari. A găsit un cumpărător cu 25.000 de dolari. Asta vrea să facă Radu Ioanid. O iubi el victimele holocaustului, dar nici banul nu-i de colea!

Aş vrea să închei, stimaţi colegi, revenind la chestiuni serioase. A zis bine cine a zis: „Hai să lăsăm istoria pe seama istoricilor!” Dacă noi venim cu şenila acestui tanc nemilos, care-i politica şi care face şi greşeli, venim peste chestiuni atât de delicate, „strivim corola de minuni a lumii”, ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga… Am avut onoarea în 1995 să fiu primit în cadrul unei delegaţii senatoriale de Majestatea Sa, regele Juan Carlos al Spaniei. Coleg al dumneavoastră de partid, domnul Oliviu Gherman, care pe atunci era preşedintele Senatului, dar, fireşte, nu atât de valoros ca acest titan al gândirii democratice, care-i Nicolae Văcăroiu, a încercat să-l lămurească pe regele Spaniei cum a scos Ceauşescu untul din el, din Gherman. Probabil, pe când era asistent la Cluj şi scria în „Scânteia” articole vibrante despre marxism-leninism; bune şi alea. Ar trebui să le punem pe versuri Adrian, să le punem pe muzică. Şi la care regele Spaniei i-a spus: „Domnule senator, opriţi-vă aici. Şi Franco şi Ceauşescu au făcut parte din istoria popoarelor noastre. Lăsaţi popoarele să-i judece.” După care am vizitat Vale des Los Caidos, unde sunt 40.000 de morţi din Războiul Civil din Spania (1936-1939) şi în mijloc este mausoleul de granit, de piată roşie al generaului Franco.

S-au împăcat în eternitate şi republicanii, şi fasciştii.

Au fost tragedii îngrozitoare, dar cred că singura cale de reconciliere naţională este să se împace toate aceste asperităţi. Dacă noi certăm morţii, noi certăm din nou morţii în postumitate, facem un lucru incalificabil. De ce, nu avem alte teme de discuţie? Nu ne pricepem să facem altceva? Atunci să ne dăm la o parte, să lăsăm generaţia tânără, care nu are complexele astea şi va şti ea să facă treburi mai bune pentru ţară.

Acestea fiind spuse, vreau să fac un apel, din nou, la colegii din partidul de guvernământ, pe care-i asigur de simpatia mea, că e prea mult pentru generaţia noastră, să moară şi de foame, şi de ruşine.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)