Dicționarul meu

NR – Declanșăm azi și aici operațiunea Dicționarul meu, întreprindere la care îi invit să participe și pe cititorii acestui site, cu propuneri făcute în spiritul fișelor de mai jos. Deocamdată primele fișe cred că sunt suficiente pentru a se înțelege încotro bate gândul meu. Sper să trezesc interesul cititorilor și colaborarea lor. Aștept propunerile dumneavoastră pe adresa de email ioncoja13@gmail.com 

Doamne, ajută! 

Dicţionarul meu

Epoca modernă a însemnat pentru limba română literară pătrunderea unui număr mare, enorm, de neologisme, cele mai multe de origine romanică, aparţinând în mare parte vocabularului internaţional. Fapt care, întâmpinat la început cu unele rezerve, a sfârşit azi prin a fi considerat pozitiv.Ca orice fapt împlinit, irevocabil. O consecinţă dintre cele mai neaşteptate ale acestei împrejurări, dar şi dintre cele mai plăcute, este acela că la un anumit nivel al ei – în stilul ştiinţific, de pildă – limba română atinge un foarte înalt grad de inteligibilitate pentru cei care nu o cunosc, dar şi-au format o oarecare cultură în principalele limbi de circulaţie. Fără a aspira să devină o limbă de uz internaţional, româna tinde astfel să ajungă totuşi un soi de limbă universal înţeleasă, cărţile ştiinţifice româneşti, bunăoară, bucurându-se deja, printre cei interesaţi, de faima de a fi uşor de consultat fără cunoştinţe propriu-zise de limba română.

Să ne bucurăm pentru această întorsătură neaşteptată a lucrurilor.

Numai să nu ne fie bucuria proastă! Căci tot apelând la cuvintele altora, chiar ale tuturor fiind, nu cumva să le uităm pe ale noastre, iar limba aceasta pe care s-o poată toţi înţelege să înceteze de a mai fi, de fapt, românească, a noastră.

Fireşte, ştim şi noi că există o dinamică naturală a oricărei limbi, constând ăn pierderea unor elemente şi achiziţionarea altora noi, de obicei mai numeroase, astfel încât, până la urmă, cîştigul să fie mai mare decât paguba. Cu toate acestea, credem că pentru limba română pierderea a fost mai mare decât cea care, în chip firesc, era fatal să se producă.Şi mai credem că limba noastră se află azi la o răscruce nouă. Nu mai avem de ales, ca odinioară, între a folosi sau nu neologismele, ci trebuie să luăm aminte ce vom face cu o seamă de cuvinte curat româneşti, ale noastre de sute sau chir mii de ani, la care, din felurite motive, cu prea mare uşurinţă suntem pe cale să renunţăm.

Simpla lectură a unui dicţionar de limbă românească te pune adeseori în faţa unor cuvinte a căror dispariţie sau raritate este greu de înţeles şi regretabilă oricum. Desigur, masiva pătrundere a neologismelor a reclamat brusc un efort considerabil al vorbitorilor de a le stăpâni corect şi în număr cât mai mare, ceea ce a slăbit puterile acestora de cuprindere a întregului corpus lingvistic, ducând în primul rând la scoaterea din uz a unor cuvinte în locul cărora neologismul era preferabil. Dar multe cuvinte s-au risipit fără această minimă justificare, ele neavând propriu-zis un concurent neologic. De aceea astăzi, când neologismele s-au aşezat definitiv în structura lexicului românesc, fără ca nimeni să le mai poată contesta, avem şi noi tihna necesară, dar şi datoria, să ne întoarcem la cuvintele năpăstuite o vreme şi să ne întrebăm, cu toată seriozitatea, ce se mai poate salva din acea parte a limbii române atinse cu decenii în urmă de indiferenţa şi neglijenţa altora ori pur şi simplu de jocul nedrept al întâmplării.

Căci aşa cum azi restaurăm monumente vechi de artă şi de istorie, salvându-le din paragina în care, vai nouă, le-a adus vitregia vremurilor de dinaintea noastră, de ce nu s-ar cuveni salvată o parte măcar şi din preţioasele bunuri lingvistice uitate sau pe cale de a se pierde?

Primii care pot încerca să facă asta sunt, negreşit, scriitorii. Ei, dar nu numai ei, pot repune în circulaţie cuvinte şi procedee lingvistice cu prea mare uşurinţă abandonate, iniţiind astfel această peste veac îndreptare a unor greşeli cu care nu avem de ce ne solidariza la nesfârşit.

Cu tact, măsurând de trei ori şi abia apoi rostind.

Fără ostentaţie.

Umilindu-ne dinaintea limbii la a crărei creştere îndrăzmin să punem umărul.

Dar şi cu credinţa că astfel împlinim o datorie dintre cele mai sfinte, căci limba română, aşa cum spunea un mare poet, este patria noastră. Să-i întregim, aşadar, hotarele!

În acest scop începem publicarea unor fişe de dicţionar în care sunt cuprinse acele cuvinte, în jurul a o mie de unităţi lexicale, uitate sau pe cale de a fi uitate, şi a căror reintrare în circuitul literar ar aduce, suntem convinşi, un spor însemnat de frumuseţe şi precizie limbii noastre, limbajului poetic în primul rând. Selecţia noastră este fatal subiectivă, de aceea suntem gata să primim orice sugestii ar încerca să completeze fişele noastre. Le dăm în ordinea alfabetică tocmai pentru a-i orienta pe cei interesaţi asupra eventualelor omisiuni. Alături de cuvinte vor fi discutate şi o serie de procedee morfosintactice a căror raritate ni se pare a fi păgubitoare pentru creşterea limbii româneşti, preanobilă misiune ce sperăm că va face iertate şi unele excese din parte-ne, măcar că ne vom strădui anume să nu le facem. Dar una-i vorba, alta-i ciorba.

Pe scurt, aceste fişe de dicţionar vor încerca să ilustreze o parte din nenumăratele posibilităţi de îmbogăţire a expresiei româneşti, argumentând şi imperativul cultivării sistematice, pasionate şi competente, a tuturor şanselor pe care, cu mărinimie, limba noastră ni le oferă.

Punem în fruntea acestor fișe un text magnific, rostit în plenul Academiei Române de primul rege al României, text de care ne simțim încurajați în umila noastră tentativă de a servi creșterea limbii românești și a Patriei cinstire…

Despre limba română

„ – Mă bucur de câte ori am prilej de a lua cuvântul în acest locaş, unde am auzit atâtea confrinţe atrăgătoare şi disertaţiuni iscusite, cari au răspândit lumini nouă asupra trecutului nostru şi îndrumări înţelepte pentru propăşirea ştiinţei, adunând astfel un material de mare preţ pentru lărgirea Templului care adăposteşte sufletul neamului românesc.

La temelia acestui templu se află limba, această duioasă limbă românească, care mi-a devenit îndoit de scumpă din ziua când am auzit-o răsunând pe buzele neuitatei mele copile şi de când, spre a mea mângâiere, urmaşii mei o grăesc în jurul meu.

Mânat de această simţire, am propus Academiei acum 21 de ani, întocmirea dicţionarului Etymologicum magnum Romaniae, având mai ales în vedere culegerea şi păstrarea acelor cuvinte vechi, cari – deşi obârşia lor este slavonă, grecească sau turcească – alcătuesc originalitatea şi bogăţia limbii. Dorinţa mea era ca Academia să scape aceste odoare ameninţate a cădea în uitare, redându-le locul la care au drept, şi să pue o stavilă la acest val de nepăsare pentru graiul bătrânesc, stârpind totdeodată buruienile neologismului, cari înăbuşă limba strămoşească. Limbile îşi au într’adevăr vieaţa lor proprie, care se dezvoltă după regule statornice, însă înrâurirea scriitorilor de frunte şi a Academiei asupra acestei dezvoltări este de asemenea netăgăduită.

De ce să ne ferim de aceste locuţiuni vechi, cu obârşie aşa de curată ca aceea a liturghiei şi letopiseţelor ţării, şi cari nici măcar arhaisme nu sunt, deoarece le întâlnim în limba bisericii şi a poporului? Mult mai de temut sunt aceste neologisme sterpe, cu formă şi înţeles pocite, cari nu aduc nici o idee nouă, ci izgonesc numai cuvinte româneşti ca să le înlocuiască cu altele străine cu înţeles absolut identic, ca spre pildă avansare în loc de înaintare, voiaj în loc de călătorie.

Aceste parazite răutăcioase sunt mii – numărul lor creşte pe zi ce merge şi sfârşitul va fi schilodirea limbii. Strecurarea lor o datorim în mare parte vieţii politice, obiceiurilor apusene şi educaţiunii copiilor în străinătate. Aceste înrâuriri nu au fost totdeauna norocite nu numai asupra limbii, ci şi asupra moravurilor, cari au pierdut poate mai mult decât au câştigat. Urmarea cea mai de plâns a acestei greşite îndrumări, este şanţul ce sapă între limba claselor culte şi neprihănita limbă a poporului. Despărţenia aceasta trebue dar cu orice preţ preîntâmpinată, ca o primejdie pentru neamul românesc, a cărui unitate se întemeiază pe legea şi pe limba sa. Ştiu că Academia şi un mănunchiu de scriitori vrednici luptă cu o patriotică osârdie spre a alunga această vătămătoare cotropire, însă râvna şi silinţele tuturor nu vor fi de prisos spre a duce la bun sfârşit această operă de însănătoşire.” (Carol I)

A (SE) ABATE Semnalăm numai un sens figurat pierdut azi. Şi anume, poate exista o abatere, o ieşire din calea apucată, a gândului, a cursului vieţii, prin omiterea subiectului ajungându-se la îi abate = îi căşună, ăi vine, ăl apucă, i se năzare: Când îi abate ei într-o parte, n-o mai poţi scoate dintr-a ei. Mai deunăzi îi abătuse zmeoaicei să-mi pue coarne de fier. Cu acest sens, la Eminescu: „Un instinct/…/Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an”. Cred că niciunul dintre cuvintele şi procedeele lingvistice folosite de Eminescu nu trebuie lăsat uitării, însuşindu-ne integral limba română cea de Eminescu ştiută. Ar fi chipul cel mai potrivit de a ne arăta, ca vorbitori de limbă română, recunoştinţa pentru strădania hotărâtoare a poetului în serviciul cultivării limbii ce-o vorbim.

ABIUŢA – alături de abieluşa, abieluţa, diminutive de la abia, situaţie rară, diminutivele de la adverbe, fiind teoretic, imposibile. Limba română, spun cunoscătorii, se caracterizează şi prin numărul mare de diminutive. Alături de număr, să consemnăm şi calitatea acestor diminutive, cum sunt aceste diminutive de la adverbe, de neîntâlnit în majoritatea celorlalte limbi. Mai cunoscute sunt acuş, acuşa, acuşica, binişor, depărtişor, încetişor, repejor, unii spun şi acăsică, adresându-se astfel copiilor de obicei. Tot către aceştia, mamele folosesc diminutive de la verbe: ai dormică, ai păpică, ai mâncărică (ai dormit, ai păpat…). Am auzit studente salutându-se cu bonjurică. I l-am tradus unui francez prin un petit bonjour şi s-a luminat de plăcere.

Abiuţa se întâlneşte în Banat: La stână laptele-l încheagă-n caş şi urdă, adecă laptele se încălzeşte d’abiuţa şi în el se pune cheag. Abieluşa, abieluţa se întâlnesc pretutindeni: Zăreşte d’abieluşa, ca prin sită, ori ca prin ciur… Numai d’abieluşica l’atinsei… Abieluţa iese băietu în lume, şi-i şiret şi rău.

Mereuţ (şi mereuţa) e şi el un diminutiv adverbial.

ABRAŞ „Calul se numeşte abrş, când are o pată albă sub coadă. Când fruntea şi ochii calului sunt cărăraţi (dungat, vărgat) se zice cal abraş (Hasdeu). Din acest sens se ajunge la ciudat, rău, nărăvaş, violent, care nu suportă să fie condus ori jignit, cu referinţă mai ales la oameni. De oameni cu părul roşu să te fereşti, că sunt oameni abraşi.

Expresiv, ca şi alte cuvinte turceşti.

Cuvintelor legate de cal le vom da o atenţie aparte. Destul de binecunoscute, din citite mai ales, de cele mai multe ori sensul lor precis nu-l mai ştim, la fel cum înşişi caii îi vedem din ce în ce mai rar. Din ce în ce mai înstrăinaţi de natură, câtuşi de puţin ne mai putem întoarce la ea dacă nu vom lăsa să piară măcar cuvintele care să ne-o amintească în detaliile pentru noi pierdute.

ACERĂ (lat. aquila), rar folosit. Vultur, tot de origine latină, a fost preferat probabil încă de la început datorită sensului său figurat din latină, care-l făcea mai expresiv: „persoană hrăpăreaţă; vânător de testamente”. În română uliu a fost (sau este) pe cale de a căpăta o asemenea dezvoltare semantică. Concurat azi şi de neologismul dublet acvilă, vechiul aceră are puţine şanse de a reînvia. Dar cine ştie, totuşi? Ca arhaism mai poate fi folositor.

ACI. În Mehedinţi, ne semnalează Constantin Boceanu, se face distincţia şi opoziţia între aici şi aci. Aici este locul în care mă aflu eu, aci locul în care te afli tu. Vorbindu-şi peste gard, femeile se pot întreba una pe alta cam aşa: Ai aci puţin mălai? Chiar la telefon, vorbind de la Bucureşti la Turnu-Severin, un mehedinţean zice: – Ce musafiri ai aci? Acolo este pentru el, pentru persoana care nu-i de faţă. Situaţia mi se pare interesantă şi rară, dacu nu cumva unică această organizare a adverbelor în paralele cu pronumele personale.

ACRUŢ Româna a dezvoltat un număr mare de diminutive de la adjective, cu o frecvenţă însă surprinzător de mică în scrisul românesc. Poate din cauza exceselor făcute cândva de poeţi ocazionali, dar şi de un Alecsandri sau Bolintineanu. Acruţ nu e perfect sinonim cu acrişor. Ceva este acruţ înainte de a gata, desăvârşit în firea sa, iar acrişor este felul cuiva. Poţi să ceri un vin acrişor, dar când spui că un vin este acruţ asta înseamnă că vinul încă nu e gata sau că a fost greşit cu ceva şi în loc să fie cum trebuia, cum a fost gândit, a ieşit acruţ.

ACURAT = îngrijit, exact, întocmai, limpede, evident. Neologism arhaizant (sic!) ieşit din uz, de la care s-a păstrat derivatul acurateţe. Capabil să marcheze o epocă, cea a pătrunderii primelor neologisme, şi un spaţiu – Ardealul.

ADAMANT = diamant, în limba veche şi populară.

A ADĂSTA = a sta pe loc în aşteptare. Morţii vin în fiecare an în această zi pe la vechile lor locuinţe, unde adastă până la Moşi. Aici apa se opreşte şi adăstează sufletul până la judecata cea de pe urmă. A aştepta cu tot dinadinsul, stăruitor. Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă, Noaptea-acum pe vremea asta, Nevastă, nevastă, Bate parcă şi adastă. „A adăsta ca mortul colacul” = a aştepta cu mare nerăbdare (Zanne).

Cuvânt frumos, prea rar folosit. Este atestat târziu în limba latină, căci era şi pe atunci tot rar. Ceea ce îi sporeşte valoarea. Latina vorbită de coloniştii romani veniţi în Dacia era limba lor maternă, şi nu învăţată în relaţiile de „serviciu” cu armata, administraţia etc. Aşa se explică păstrarea în limba română a unor cuvinte pe care scrisul latinesc nu le-a înregistrat deloc sau aproape deloc, cum e şi cazul lui adastare.

Ce-ar fi, acolo unde facem anticameră, să ni se îndulcească aşteptarea cu anunţul: Adăstaţi în linişte? Odobescu chiar spune: această sală slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre în chiliile neamului domnesc. Deci loc de adăstare = anticameră.

A ADEVĂSI = a risipi, a împrăştia, a prăpădi. Îi voi adăvăsi în Izdrail; Acolo adăvăsi avuţia sa, petrecând cu muierile; Şi dacă adăvăsi el tot, fu foamete. În Oltenia şi azi: dăvăsesc = cheltuiesc mult. La Dosoftei are sensul a consuma, a extenua, a istovi (puterea trupească) sau a înfrâna (trupul). Suindu-se în munte şi adevăsindu-se foarte şi dobândind boală de înflăcăciune, se cunoştea numai de pe graiu. Cu atâta priveghere trupul şi-a adăvăsitu.

Dintre cuvintele ieşite din uzul curent al limbii noastre cred că obligaţii speciale avem faţă de cele a căror origine ne-a rămas până azi necunoscută. Acesta e, poate, motivul principal pentru care nu-l lăsăm de o parte (??????????) nici pe adevăsi. În felul acesta fişele noastre ajung să alcătuiască un fel de dicţionar sentimental al limbii române, originea necunoscută a unui cuvânt fiind dovadă de vechime, de cele mai multe ori de apartenenţă la primul strat, cel daco-get, într-acolo unde, cu sau fără voia noastră, ne fură sufletul cel mai des.

ADEVERIT = demn de crezare, confirmat, dovedit fără putinţă de tăgadă. Al omului suflet, precum nemuritoriu să fie, adeverit şi adevărat iaste. (Cantemir) Cutare lucru o fi adevărat, dar nu e încă adeverit. (Hasdeu) Mult mai puţin folosit decât verbul de bază a adeveri.

adeveritor

adeveritură – fiind cuvânt format de Coresi, merită o grijă cât de cât pe măsura datoriei ce-o avem către diaconul braşovean. Şi la lumină să dereptaţi pe ceia ce au orbit, spre lucrurile ceale bunele şi spre adeveritură şi spre creştinătate.

ADÂNC. Câteva contexte vechi: Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul adânc al cerului. (Eminescu) Adânc în răutate; adânca lor beţie; Viorele, flori adânci, Când le vezi, mândruţo, plângi. Adâncul păcatelor; adâncul scripturilor; adâncul necredinţei ăneacă toată lumea. (Ivireanul) Diminutive: adâncuşor, adâncuţ. Verbe derivate: adânca şi adânci cu respectivele adâncare/adâncire, adâncat/adâncit, adâncătură/adâncitură. Din nou impresia că limba română „încearcă” o diferenţiere semantică între derivatele de conj. I şi cele de conj. a IV-a.

Deunăzi, un tânăr muncitor de prin părţile Botoşanilor, urcând până la mine opt etaje pe scări, a exclamat cu năduf: „dar adânc mai e până la dumneavoastră!” Mi-a plăcut şi m-a uimit această vorbă, pe care o auzeam pentru prima oară şi despre care nu ştiam ce să cred: să fie invenţia tânărului moldovean, ce s-a şi dovedit apoi a avea harul şi plăcerea de a vorbi frumos, sau este amintirea cuvântului latinesc altus care însemna şi înalt, dar şi adânc. Adânc nu este cunoscut în dicţionare cu sensul de îndepărtat pe axa verticală, sens pe care ni-l propune flăcăul nostru. Poate că altcineva, de prin aceleaşi părţi, ne va confirma (sau infirma) folosirea lui adânc cu acest sens.

Alte contexte tot de prin părţile acelea, adică din Eminescu: Nouri mari treceau pe cerul adânc albastru… Ochii ei cei mari şi adânci… Te ştiam vrednic şi adânc…

ADORMIŢELE: nume dat dediţeilor, pentru că florile acestei plante se închid la apusul soarelui, ca şi când ar adormi.

Inventivitatea şi gingăşia puse în derivarea acestui cuvânt ni se par a fi cu totul deosebite. Cuvânt tipic din categoria celor ce răsplătesc efortul de a cotrobăi prin dicţionare. Căci altundeva, bunăoară la vreunul dintre scriitorii noştri, cuvântul adormiţele nu e de găsit.

A ADUMBRI. Judeţul n-are păduri care să-l adumbrească; Copaciul sub care se adumbrise era măreţ. Sens figurat: a se aşeza la adăpost, a se da de-o parte: O, eroi, care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum la modă, de vă scot din letopiseţi!

Adumbrire, adumbrit, adumbritor. Băiatul rămase adumbrit într-un crâng verde; Apă adumbrită de dealuri; Adumbrit de gânduri.

AFION = opium. Atâta era de straşnic (Racoviţă Vodă), că mânca afion dimineaţa şi la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul. Macul, din care se extrage afionul. Frunză verde de-afion.

AFUND. Adverb, arată o stare la fund, dar mai ales o mişcare spre fund. A (se) da afund = a (se) cufunda. Leşiţele speriate se da afund şi se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal (Odobescu). Banul te bagă afund, banul te scoate din unde. Expresia: trage afund: Volbura îl trage afund.

Cu timpul, afund devine sinonim cu adânc: El cu armaşul său pătrunsese afund printre duşmani.

Folosit şi ca substantiv: Norul trece şi dispare în afundul cerului (Alecsandri). El a venit/ Dintr-un afund de răsărit (Coşbuc). Mai des folosit a fost verbul derivat: a afunda: M-a făcut mama băiat, Să scot fetele din iad. Nu ştiu scoate-le-oi, Ori mai tare afunda-le-oi sau Mere nora la fântână, Cu cămaşa soacrii-n mână, Şi-o afundă-odat’ în baltă, Şi o ţipă peste poartă: „Na-o soacră, că-i curată!”. Sărind pe-al său cal, în văzduh s-au afundat (Alecsandri). Ajuns acasă mă afundai în cugetări (Negruzzi).

Va trebui deosebit cu grijă de a (se) cufunda care înseamnă a dispărea sub unde, fără a preciza cât de departe. În a (se) afunda această precizare se face: „până la fund, până la capăt, cât se poate de departe”, deci. Derivatul afundiş are şanse bune de a intra în atenţia poeţilor: Măsurai afundişul codrilor gândindu-mă la tine (Delavrancea).

AGARICI: ciupercă de copaci, agaricus quercinus. Nu e rău să ştim şi ce înseamnă propriu-zis acest cuvânt.

A AGERI: a se face ager. Ne ascute mintea, ne agereşte duhul (Mumulean). Mi s-a agerit ochiul de când sunt vânător. Un cuvânt util, uşor de reţinut, datorită lui ager. Cu ani în urmă, neştiind de acest verb, dar şi simţindu-i nevoia, am zis i-a sporit acuitatea spiritului, azi am zice i-a agerit spiritul.

A AGÂMBA. Cuvântul latinesc gamba, cunoscut în mai toate limbile romanice, în română s-a păstrat numai dialectal în acest verb derivat de la substantivul care s-a pierdut: a agâmba = a umbla pe jos, pe urmele cuiva, a-l prinde. De l-aş putea agâmba pe cel ce mi-a furat oaia; Agâmbat-ai pe cutare? În Moldova se zice şi numai a gâmba cu sensul a apuca, a prinde, a pune mâna, amintindu-ne, ca evoluţie semantică, a înţelesului, cuvântul francez talonner derivat de la talon (călcâi) şi care ajunge să însemne a urmări îndeaproape. Mai are şi sensul de a călca în unele formule imprecative: agâmba-te-ar să te agâmbe. Acest sens explică semnificaţia derivatelor agâmbală – epilepsie şi agâmbat – călcat de rele, ajuns de nenorociri, nenorocit. Cuvânt foneticeşte expresiv.

AGEST – o grămadă de lemne, surcele, butuci, pietre, mâl etc. Aduse de ape, când li se umflă matca; orice pârâuţ care, de ploaie sau topirea zăpezii, creşte brusc şi aduce cu el felurite lucruri: Dar agestru ce-şi aduce? Aduce-şi brazi încetinaţi, Cu molizi alăturaţi. Se zice bunăoară: „a plouat la munte şi apa-i plină de agiesturi. Ţiganii strâng agiesturi, să aibă de foc”. Alt exemplu: „Fugi de-aicea, să nu-ţi dau una cu agiestul iesta!”. Există şi un verb a se agestri: a se strânge la un loc, cum rezultă din acest text explicativ al lui S. Fl. Marian: „Agest, plur. agesturi = locul la încârnitura unei ape, unde se strâng (= se agestresc) fel de fel de obiecte aduse de apă”. Prin extensiune agest = loc ferit de vânt. Cuvântul capătă şi un sens figurativ: „venetic, om adus de soartă din alte locuri (precum aduce apa agestul)”. Tu eşti un agiest, nu eşti de pe la noi! Provine din latinescul aggestum, aflat pe lista de cuvinte latineşti păstrate numai în limba noastră. Motiv în plus, poate chiar hotărâtor, pentru a nu-l lăsa uitat. A se agestri capătă şi un sens mai general: a se opri, a se aşeza într-un loc (pentru puţină vreme)”: cum de s-a agestrit acesta pe-aici? Nu te-ar fi agestit Dumnezeu.

Este semnalat şi un derivat verbal de conj. I, a agesta, verb tranzitiv: „a proteja”; mulţam că mi-ai agiestat pruncul. Deci, de la agest avem două verbe: a se agesti = a se opri, a se aşeza într-un loc adăpostit şi a agesta = a purta cuiva de grijă, a proteja.

AGRU. Despre acest cuvânt Puşcariu scrie: „cuvântul agru întrebuinţat destul de des de cei mai vechi scriitori bisericeşti, s-a păstrat încă pe alocurea în popor; în limba literară însă e neologism. Înseamnă, dacă mai e nevoie s-o spunem, „ogor, ţarină, arătură, câmp”. În Caraş Severin agru mai înseamnă şi „stratul de deasupra al pământului”.

Cuvânt tipic din categoria celor ce pot fi salvate în limba literară, mai ales că derivatele neologice de la cuvântul latinesc ager-agrum, de care nu se deosebeşte propriu-zis, sunt numeroase: agricultură, agronomie etc. Poate tocmai agronomii să-i redea viaţa.

AL, A. (după Puşcariu): În limba poporului din Muntenia şi Transilvania cuvintele acel şi cel sunt astăzi înlocuite aproape cu desăvârşire prin ăl (hăl, ahăl, al). Formele acestea, deşi au pătruns în mare parte şi în limba comună a păturei culte, au trecut totdeauna – mai ales cele aspirate – de vulgare şi nu se găsesc decât în scrieri cu colorit dialectatl, cu toate că ele au primit unele sensuri noi, care nu pot fi redate întotdeauna prin „acel” sau prin „cel”.

Folosit ca pronume: Vai de ăl care iubeşte; Se plânge şi ăl de are şi ăl de n–are; Ăl de ştie carte are patru ochi; Bate-l, Doamne, şi-l trânteşte P-ăl d’se-nsoară pentru zestre; Toate alea – tot ce trebuie. Puse toate alea la cale pentru drum. La noi se cumpără toate alea de la streini. Câte alea toate – tot ce nu trebuie. Îi toacă la ureche câte alea toate. Altă aia – nu ceea ce e vrednic de luare aminte sau ceea ce aşteptam, nu ceea ce e normal, nu ceea ce e omenesc; prin urmare, corespunde, după împrejurări, noţiunilor „lepădătură, lucru de nimic, pocitură, monstru, năbădăi, lucru neobişnuit”. Îl azvârli în mare ca pe altă aia. Era trenţăros şi slab şi pipernicit, de credeai că e altă aia, nu fiinţă de om. Apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura o rupse la picior. Fugea de dânsul, ca de altă aia. Se minună ca de altă aia, când văzu… Culcă-te pe urechea aia! – poţi să aştepţi mult şi bine.

O particularitate a limbii române – continuă Puşcariu – de care e păcat că nu se face mai mult uz în limba literară, e următoarea: când, bunăoară, la o casă sunt mai multe porţi şi mi-e indiferent care se va descuia, voi zice: Descuie-mi o poartă! Când vreau însă să mi se deschidă una anumită, va trebui s-o arăt (printr-un gest sau prin pronumele care-i corespunde): Deschide-mi poarta aceea. Când la casă e numai o singură poartă, când nu mai încape îndoiala deci, la care poartă mă gândesc, ajunge să spun: Descuie-mi poarta. În limba română se poate întrebuinţa însă şi în cazul din urmă pronumele demonstrativ: Descuie-mi, soro, a poartă! Prin acest abuz în întrebuinţarea pronumelui demonstrativ mă pot dispensa de o propoziţie întreagă explicativă, căci a = „aceea despre care tu ştii bine că e încuiată, pe când eu nu mai pot de nerăbdare să mi-o descui”. În funcţiunea aceasta ăl poartă accentul frazei. Sensul lui variază. Mai adeseori se exprimă un sentiment de admiraţie: „Unde mi se repeziră, măi nenicule, ăi arapi, ca nişte lei-paralei…” Alteori ăl = „meu”: „Foicică trei bujori, Azi e cerul plin de nori… Ăi tovarăşi nu mai vin Să bem să ne veselim, La nimic să nu gândim”. Sau, exprimă lipsa de consideraţie: Stăpâneşte-ţi a guriţă; sau ironia: Aduceţi un pahar de băutură, Să ne udăm a gură. Deseori, ăl = „renumit, cine ştie ce”: Că doar nu eşti ăl voinic, Ci, bade, eşti de nimic. Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Ăl = „cel pe care îl cunoaşteţi cu toţii şi de aceea nu-l mai numesc”, folosit pentru a evita numele propriu al unor boli cumplite: a boală, a nevoie pentru epilepsie, a bubă – cancer. Un ăla – un om de nimica. La Caragiale: Un ăla… un prăpădit de amploaiat. Sau cu sensul de „cunoscut tuturor”: vorba ăluia = proverb, zicătoare.

Ca articol folosit: Ale trei fete coseau de nouă ani. Domnul ăl bun şi mare vede numai cu ochiul lui. Bărbat are bun peste măsură, ca pânea a albă. Aşa cum mă vezi pe mine, nici la degetul ăl mic nu te pun pe tine. În casă şedea numai o babă cu fata ei ha frumoasă. Când veni drăcoaica a bătrână, îndată pricepu. Se făcuse fata ca zâna a mai frumoasă ş-a mai fără cusur. Ăl mai rău = zmeul.

Substantivează adjective: A trimis doamna de sus la a de jos să-i dea cusutură fără-mpunsătură (ghicitoare = „scrisoare”). Nici ăl de sus nu intră în placul tutulora. Ăl sătul gândeşte că nu mai flămânzeşte (proverbe). Căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic. Noi juni cu ăi bătrâni ieşirăm la câmpul mare. Ale sfinte sau ale frumoase = ielele.

Cele de mai sus sunt scrise de S. Puşcariu în 1913, când face, cu regret, şi observaţia că acest articol încă nu a pătruns în limba literară. După decenii situaţia nu este alta şi acest articol (pronume), care răzbate până la noi prin câteva milenii, e mai departe folosit numai în limba vorbită, populară, şi continuă să fie ignorat de scriitori. Cum mulţi dintre cei ce au scris în româneşte, îndeosebi ziariştii, ştiau mai bine franţuzeşte, nu e de mirare să afli în limba literară asemenea omisiune. Nu-i singura. Rar folosit, numai pentru a da „colorit dialectal”, acest cuvânt, precum s-a văzut, exprimă şi nuanţa de sens imposibil de prins altminteri, prin alte cuvinte. Păgubim deci limba română astfel de un instrument subtil şi original. Să mai observăm că prin acest element sistemul articolului românesc capătă o coerenţă şi mai mare.

Din fericire, limba vorbită păstrează încă bine acest cuvânt şi cu siguranţă i se va face loc în limba scrisă, mai întâi ca element de limbă vorbită, capabil să coloreze stilistic un text. Dar să ne atragă luarea aminte mai ales întrebuinţarea sa cu valori pentru a căror exprimare nu avem alte mijloace.

AIURE De la acest adverb avem derivatele a aiuri şi a aiura, binişor diferenţiate semantic: mă aiureşte, cutare se aiureşte = a (se) prosti, a spune (sau a umbla) cu lucruri de necrezut, care să-ţi încurce înţelegerea celor din jur. Nu mă aiuri, vorbeşte clar! În schimb, cutare aiurează = delirează. Cf. şi aiurit, aiureală – derivate de la aiuri, faţă de aiurare. Dacă în textele literare mai vechi se poate constata o ezitare între cele două forme verbale, în limba română actuală, vorbită azi, se face deosebirea clară între a (se) aiuri şi a aiura, greşit date în DEX ca sinonime. Cutare nu se aiureşte, ci aiurează. Avem aici un bun exemplu de diferenţiere semantică între un verb de conj. I şi unul, derivat de la aceeaşi rădăcină, de conj. a IV-a. Să sperăm că alte exemple asemănătoare ne vor îngădui până la urmă să distingem semantic cele două conjugări.

Derivatele aiurare şi aiurire se deosebesc şi ele în privinţa sensului.

Înrudite cu aiurea sunt şi adverbele AINDE, AINDEREA = altundeva. Astăzi, mâne-s p-aicea, Mâne-alaltă p-ainderea, Astăzi beau apă din Criş, Mâne-alaltă din Somiş.

AJUNA „A mânca de sec sau de post” A posti. Ajună trei zile nemâncat (Dosoftei). Ajună… pentru că n-are ce mânca. „Fetele (la unele zile de sărbătoare n.n.) nu mănâncă, până nu sărută crucea… De aceea zic în doină: Ce bărbat am căpătat, E păcat c-am ajunat. Şi noaptea să fi mâncat, Tot mai bun mi s-ar fi dat!” A nu mânca nimic: Cine-ar putea spune nopţile petrecute în lacrimi… nopţile fără somn şi zilele ajunând”.

Cuvânt pe cale de a fi uitat, odată cu obiceiul care nu era rău deloc, dacă e să credem ultimele recomandări ale medicinei.

ALB în câteva expresii utile şi azi: de când lupii albi = în vremurile de demult; lumea albă (în opoziţie cu lumea neagră) = lumea pământeană; calea albă = drumul pe care merge mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă: Paharul pe care părinţii miresei îl dau tinerilor căsătoriţi de băut acuma la despărţire şi după care îi demit apoi în pace din casa lor, se numeşte, mai ales în Moldova, „pahar de cale albă” (Marian). După cetirea actului, soţii pleacă în „calea albă” (Iorga). În Dobrogea, vântul care bate dinspre miazăzi se numeşte bălan sau alb. La feminin, Alba este numele zorilor, al aurorei, iar în alte regiuni, al iernii, al primei ninsori. În satul maică-mii a intrat bălana în sat se spune când cade prima ninsoare. Derivate: albei (blond), albeţe (util alături de albeaţă al cărui sens s-a restrâns, prin concretizare), alboare (lucire albă, că-i pământul ca un muşunoi, şi un fel de alboare, ca apa, prin prejurul lui), a alburi (a străluci ca alboarea, calea robilor alburea pe cerul liniştit), albuţ, albui, albiu, albişor, albime etc.

ALIOR nume dat mai multor specii de flori de câmp, toate galbene. Cuvântul este deseori întâlnit în poezia populară: „Foaie verde de-alior, A plecat neica Ion, Să puie calu-n pripon. Priponu-i de alior, Aliorul s-a uscat, Ion calul l-a scăpat!”… Fiind din categoria cuvintelor cu etimologie necunoscută, alior este, probabil, un cuvânt vechi, poate chiar din substratul dacic al limbii noastre.

ALIVENCI. Iată reţeta acestor plăcinte după care ne-a lăsat gura apă citindu-i pe Creangă şi alţi scriitori moldoveni: se fac turte de făină de păpuşoi, cernută prin sita cea mai deasă, frământate cu chişleag în loc de apă şi cu brânză. Ca să fie mai moi se pun şi cartoafe fierte. Se coc în cuptor pe frunze de curechi şi se ung cu unt ori smântână. După cum se vede, fără zahăr…

ALSĂU însuşire. Termen filosofic, traducând un corespondent grec sau slav. Apare prima oară la Dosoftei: ”Cum are părintele alsăul său a naşte pre fiiul şi a scoate duhul zvânt, şi cum are fiiul alsăul său a se naşte din părintele, aşa şi duhul svânt are alsăul său a purcede din părintele şi a se odihni pre fiiul; aşa li-i osăbiciunea, numai cu cât se osăbesc alsăurile”. Nu văd ce ne-ar împiedica să-l folosim azi în texte filosofice, teoretice, variindu-le astfel stilistic.

Amăgi. De la acest cuvânt avem câteva derivate cunoscute şi înţelese de toată lumea, dar puţin folosite: amăgeală – latinii cu amăgeală apucasă Ţarigradul. Mai ales la plural întâlnit: amăgele – Aşa, cu amăgele, se prindeau pre vremea aceea flăcăii la oaste… Vremea trecea cu amăgele şi eu creşteam pe nesimţite. Amăgelnic – O, amăgealnico, aceasta iaste împărăţia ta! Amăgeu = şarlatan. Amăgeul acela dzicea că va învie a treia zi. Şi acel amăgeu, Misail călugărul… Grecii sun de neamul lor vicleni şi amăgei… …n-au luat pâtrup amăgeu, ci trup adevărat. Amăgitură = farsă.

ARMONIE. Acest cuvânt, binecunoscut azi, apare pentru întâia oară la Dosoftei: Stricându-i toate armoniile trupului şi toate încheieturile, îi arseră şi pieptul… Frumos spus armoniile trupului, chiar dacă sună mai frumos pentru noi cei de azi decât pentru contimporanii lui Dosoftei, care înţelegeau prin armonie „încheietură, îmbucare desăvârşită a părţilor într-un întreg”. Din acest exemplu se poate vedea şi cât de expresive sunt neologismele în anumite contexte. De obicei alături de un cuvânt vechi.

AROMI. De la cuvântul grecesc aroma „aromă, mirodenie” s-a dezvoltat o familie de derivate deosebit de potrivite exprimării poetice: a aromi: „a ameţi prin miros îmbătător: Ici pe iarbă m-am lungit, Florile m-au aromit Şi somn greu am adormit… Rosmarine calofire, Cum m-ai aromit Şi m-ai adormit? „a ameţi prin adormire”: Puţin somn îl aromea, Dar urât vis că visa, Şi, măre, se deştepta. Iată şi o probă de stil ştiinţific de la 1629, din Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti. Mijloacele şi leacuri de ocrotirea şi de îndreptarea stricăciunilor. Alcătuită şi întocmită spre folosul neamului rumânesc de Ştefan Vasile Piscupescu: Somnul este cea mai supţire hrană a vieţii trupului… Se iveşte cu o dulce simţire şi tragere la odihnă, din atârnarea trupului, la care aromează mai întâi capul… Şi filologii mai vorbesc de îmbogăţirea limbii române în epoca modernă! Uitând să studieze şi cât a sărăcit limba noastră, îndeosebi cea literară, în aceeaşi perioadă de binefaceri. Vom avea şi alte ocazii de a ne minuna de frumuseţea unor vechi texte neliterare: juridice, administrative, ştiinţifice etc. Inclusiv a limbii în care s-au scris primele noastre gramatici.

Revenind la a aromi: Căruţa înaintează încetinel, după bunul plac al mârţoagelor arominde (Odobescu) Corbul ce-mi făcea? Sta şi rumega, Nămiaza-şi făcea, Dulce aromea… Întâlnim acest cuvânt şi în Mioriţa: Să mi te omoare… Oi când aromesc Şi câini odihnesc. Cu sens figurat: Uneori s-a putut crede… (că Ţara Românească) a aromit în nepăsare (Odobescu)

AROMEALĂ = ameţeală plăcută, de somn; somn uşor, aţipeală, dormitare. Cu încetul, fruntea-i obosită căzu pe a sa poală…, o piroteală a minţii, o împăienjenire a ochilor începură a o cuprinde, când deodată i se păru că aude, ca într-un vis mângâietor, un glas depărtat ce cânta… Ancuţa se trezi din aromeală (Odobescu) Fiorul de caldă mulţămire l-a trezit din aromeală (Caragiale).

AROMIRE Mă deşteptai din aromirea aceea… La Iancu Vărărescu: Ajung ca în aromire De plăcere îmbătat, Când d’Amor cu o zâmbire Ca din vis sunt deşteptat. La Alecsandri: Şi pe-o pernă moale Cad în aromire.

AROMIT = amorţit, adormit. La acelaşi S. V. Piscupescu: Patimile în copil stau aromite până se deştept. La Odobescu: toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi ţiuind, scârţâind, fluierând în auzul lor aromit. Sau: Să pot privi la vecinicul amurg Aprinse culmi şi văile-aromite, Pământul mut…

Aromitor – care aromeşte, care te face să adormi lin. Fânul înflorit, aromitor şi moale (Delavrancea). E atât de bine şi de aromitor pe iarba verde, la umbră deasă!

BĂL, BĂLAN, BĂLAI, BĂLĂIOR – (despre păr) plăviţ, gălbior, blond. Frunză verde, calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl, Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aş duce. Frunză verde de măr acru, După negru meargă dracu. Forma feminină bălă e sinonimă cu „iubită, dragă, lele”: Băla care-mi place mie, Gura ei struguri de vie… Băla ta e sănătoasă, Şede la umbră şi coasă.

Bălana este numele cel mai folosit pentru o iapă albă sau chiar în general pentru iapă: De-aş mai trăi pân’la toamnă, Cumătră Ioană, Să pun şaua pe bălană… E mâncat ca bălana de ham… (adică împovărat de nevoi). Popa era călare pe bălană şi întreba de iapă… Oiţă bălană, Cu lâna bârsană, De trei zile-ncoace Guriţa nu-ţi tace… Ca nume de persoană, Bălan se dă mai puţin blonzilor şi mai mult, cu ironie, celor oacheşi. Bălana se mai zice şi pentru iarnă: a intrat Bălana în sat. E rău când ajungi slugă la cal bălan… (caii albi se murdăresc mai uşor şi trebuie mereu să-i cureţi).

Bălaie se zice mai mult despre vacile albe, de unde şi expresia: a înţărcat bălaia, dar şi despre iepe, ca în aceste zicători din părţile Chişinăului: dacă se scoboară baba din căruţ îi e mai uşor bălaiei… Nici lupu pre bălaia, nici bălaia pre lup… Despre oameni, când sunt blonzi: Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie… Luna, luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie, Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie… Veneau, cu faţa către soare, zvârlind cu dreapta sămânţă bălaie de orz… Foarte adesea în opoziţie cu laie = negru: Ba e laie, ba-i bălaie… ori laie, ori bălaie (să sfârşim într-un fel, să ştim o socoteală)… nici laie, nici bălaie (în niciun fel).

Bată, bete, folosit mai ales cu forma de plural, pe cale de a fi uitat, odată cu părăsirea portului tradiţional românesc. Denumeşte cingătoarea îngustă şi lungă cu care se încingeau bătrânii noştri peste mijloc de mai multe ori. Alături de cingătoare, brâu, brânişor, brâneţ, brăcie, brăcele, acoperă o zonă de semnificaţie nuanţat analizată în limba română populară. Cum termenii legaţi de modă şi de vestimentaţie sunt cei mai trecători în limbă, acest cuvânt nu ne-ar atrage atenţia dacă n-ar fi totuşi foarte vechi, venindu-ne din latină. Dragostea cu se se-ncepe? Din inele şi din bete… A da pe bete pe cineva = a-l da de gol. De la acest cuvânt derivă şi beteală, cunoscut tuturor.

BECHER, cuvânt binecunoscut datorită potlogăriilor lui Dandanache, dar mulţi nu ştiu că înseamnă „ neînsurat, burlac, celibatar, holtei, cavaler”, pomenit ca atare şi-n Galaxia burlacilor de D. Dinulescu: Tu eşti, mândro, prefăcută, Toţi bichirii te sărută

BIDIVIU. Alt cuvânt turcesc, a ajuns să însemne „cal ager, frumos, sprinten, care mănâncă jăratec şi se ţine tot în întuneric spre a fi cât mai nărăvaş: El că-şi are-un bidiviu, Cu sânge de argint viu. Folosit şi despre oamenii subţirei, dar iuţi la treabă.

BIRLIC. Cuvânt de toată lumea iubit, dar puţini mai ştiu ce înseamnă: la jocul de cărţi, iubit cu patimă şi de marele actor Grigore Vasiliu, birlic se spunea asului. Pe vremuri, şcolarii numeau în glumă astfel nota cea mai mică: 1.

BLAGĂ = bogăţie, avere, bunuri. Purtat de marele nostru poet, acest nume pare pseudonim literar, într-atât e de potrivit. Caz rar de predestinare. Cuvântul blagă e popular în vestul ţării: Vin la mine de mă ia, C-atâta blagă ţi-oi da. Cu carul bani-i căra, Cu galbenii te-i juca… Îl întâlnim şi la Şincai: Au şi trimis mumă-sa şi o au luat de la Cantacuzenul, cu toată blaga, carea o ducea cu zece cară.

BOUR, BOURI, BOURIU. De la vechiul cuvânt bour avem verbul a bouri = a ţine coarnele gata de atac, a mişca înainte urechile (despre cai), a fi gata de atac. Se întâlneşte acest verb mai ales la Cantemir: coada pre spinare ridicându-şi şi urechile înainte bourându-şi, toată herghelia o ocolea… Condeiele mai ascuţite decât sulele şi mai lungi decât suliţele, asupră-le-şi bourează… Cu suliţa bourată, pre bietul iepure în goană luă. Popular folosit: au început viţelului a-i bouri coarnele, cu sensul „a-i da coarnele”. Printr-o imagine poetică deosebit de inspirată, poporul român a numit bouri sânii tinerelor fete, care se văd sub ie ca nişte corniţe: Dagostea de unde naşte? De la ţâţe bourele, spune un cântec cules de G. Dem. Teodorescu. La Eminescu: Sub alba haină de noapte, de la gât în jos, se trădau boureii sânilor.

BOI(U) = talie, statură, alură, înfăţişare. Cuvânt care pică bine acolo unde l-au folosit scriitorii noştri, destul de rar, păstrându-i astfel puterea expresivă: Fata îi ca trestia, la boiu. (Alecsandri) Boiul mi-l înmlădiu. (Eminescu) Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare. (Anghel) Boiul îi era aşa de gingaş, încât îţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă. (Ispirescu) Şi cum era de potrivit făcut la boiul său, îi şedea bine cu hainele ce îmbrăcă. (Ispirescu)

BRUMĂREL – adjectiv, cu referinţă la culoarea blănii, în special a mieilor: brumat, brumăriu, cenuşiu, fumuriu, sein, sur, toate aceste sinonime parţiale ale lui brumărel fiind reduse azi, în vorbirea multora, la neologismul inexpresiv gri. Ca substantiv, brumărel este numele lunii octombrie. Se mai zice brumar mic pentru octombrie şi brumar mare pentru noiembrie.