Mircea POPESCU
12 Iunie 2021
Destin de emigrant
= Emigrantul – destin neîmplinit =
Uitându-se pe fereastă, pe iarba proaspătă a pajiștei verzi dintre case, văzu doi copilași, să fi avut vreo cinci ani, care ba scormoneau ceva în iarbă, ba se jucau cu mingea. Și totul se petrecea sub supravegherea unei fetițe de 10-12 ani, un fel de soră și mamă în același timp.
Era un spectacol care se repeta la fiecare sfârșit de săptămână, uneori fiind îmbogățit cu noi acte interpretate de copii mai mari care jucau fotbal.
După zeci de ani petrecuți într-o Californie supra aglomerată, cu oameni ocupați, mereu în alergătură pentru asigurarea zilei de mâine și cu locuri de joacă în locuri publice, vederea unor copii jucându-se pe lângă casă împreună cu cei ai vecinilor, îl tanspuseră în locul țării din care emigrase.
Își aduse aminte cu nostalgia distanței în timp și spațiu de ultimile zile dinaintea plecării, sau poate erau zilele dintotdeauna care deja erau rutina altei vieți.
Spațiul dintre blocuri răsuna de vocile copiilor veniți de la școală, în timp ce mamele care-i supravegheau sporovăiau cu un ochi atent, gata să facă ordine sau să intervină.
Gândindu-se la acele momente, timpul îl transportă mai departe, la copilăria lui petrecută cu peste jumătate de secol în urmă când blocurile încă nu se născuseră, când pe străduțele liniștite joaca nu era doar o ocupație de sfârșit de săptămână și când strada se transforma în teren de joacă, în spațiul minunat în care se înnodau prietenii pentru o viață.
Ultimile zile înaintea plecării spre un tărâm îndepărtat, cunoscut doar prin prizma filmelor pe care le privea la televizor până noaptea târziu în timp ce ceilalți se culcaseră, deveniseră un calvar.
Se uita la viața descrisă holywoodian în imaginile de pe ecran pentru a înțelege lumea nouă care se profila pentru viitor, dar această fereastră era un motiv în plus de spaime prin imaginile proiectate ale necunoscutului.
În singurătatea nopții, sufletul i se topea în lacrimile care-l sleiau de puteri trimițându-l în cele din urmă la culcare.
*****
Dar odată ajuns în lumea din spatele ecranului, spaimele închipuite au devenit realități greu de suportat pentru el, cel obișnuit cu un sistem paternalist care-i dicta fiecare pas și care îi lua în schimb orice responsabilitate de pe umeri, inclusiv aceea de a-și decide destinul.
Brusc, s-a trezit că trebuie să gândească și să hotărască singur în prezentul imediat în care grija supraviețuirii îi acapara orice preocupare, dar îi adâncea dorul, până la durere fizică, de locurile părăsite.
Învăța să gândească viața în alți termeni, învăța să-și asume responsabilități, se încadra treptat unei noi mentalități.
Trăia o ciocnire a mentalităților pentru care nu era pregătit.
Pentru prima dată a înțeles adevărata valoare a banului ca mijloc de supraviețuire, dar pierduse noțiunea valorii timpului pe care-l petrecea pentru muncă, cât mai multă muncă, singurele noțiuni reale ale supraviețuirii în această perioadă de tranziție.
Apoi, oboseala cronică până la epuizare, îl făcu să realizeze că valoarea banului împreună cu experiențele accumulate constituiau cheia eliberării din robia muncii peste fire și saltul spre o oarecare normalitate.
După un sfert de veac, când își dădu demisia ca să iasă la pensie și să se mute tocmai pe partea cealaltă a continentului, ritualurile unei vieți liniștite aflate brusc în fața provocării unei noi schimbări îi readuseră vechile spaime.
Era mai stăpân pe el deoarece el își pregătise viitorul, dar, deși durerea despărțirii era atenuată, știa că va rămâne cu o altă cicatrice pentru restul vieții.
Cu sufletul rănit de atâtea despărțiri de cei dragi sau de locuri care au fost pietre de hotar ale existenței sale, cu puterea de regenerare scăzută în timp de cicatricele-memorii, simțea că sorocul începe să i se apropie.
*****
Și atunci, se gândea tot mai mult la întoarcerea definitivă acasă, în locul unde-și avea rădăcinile, în locul de unde-și începuse peregrinarea prin depărtate ținuturi.
Dar asta însemna o nouă rupere de rutina ultimului sfert de veac și întoarcerea la o mentalitate de care se dezobișnuise atât de mult încât i se parea acum primitivă și intolerantă, deși era mentalitatea poporului său care-i ghidase destinul vieții anterioare.
Inima îi bătea în ritmul patriei pe care o păstrase în memorie, deși el se mișca în ritmul noilor realități ale prezentului.
Patria o trăia, în două timpuri diferite dar suprapuse, trăia în memoria idealizată a spațiului nativ, dar în același timp trăia în realitatea, așa cum o percepea, aceluiași spațiu aflat în schimbare pentru recuperarea întârzierilor de dezvoltare.
Și deasupra realității palpabile, simțea impactul haosului mentalului social.
Cu sufletul sfâșiat, între incertitudinea viitorului, cât i-a mai rămas, și mentalitatea diferită a trecutului, emigrantul trăia debusolat undeva într-un spațiu al nesiguranței și dejnădejdii posibilei neadaptări prin întoarcerea la matcă.
Dezvoltarea paralelă între el, omul patriei sale crescut strict în tiparele mentalității neschimbate de zeci de ani ale unei generații și el, emigrantul patriei sale nevoit să se adapteze altei mentalități pe care inerent a ajuns să le compare, în bine și în mai puțin bine, l-a adus în ipostaza nedorită de a pluti în derivă între dorința reîntoarcerii și frica revenirii acolo unde nu mai este casa lui.
Tot mai des, îi reveneau mereu, și mereu în minte, două strofe ale lui Neil Diamond (*) în care regăsea întreaga dramă personală a emigrantului care, odată ajuns aproape de sfârșitul ciclului vieții, înțelege că destinul său este și va rămâne neîmplinit:
L.A’s fine, sun shines most of the time
And the feeling is laid back
Palm trees grow and rents are low
But you know I keep thinkin’ about
Making my way back.
Well I’m New York City born and raised
But nowadays, I’m lost between two shores
L.A.’s fine, but it ain’t home
New York’s home but it ain’t mine no more.
======
(*) Neil Diamond – „I am …I said”
S-a spus, nu de mult, că am intrat într-o nouă fază a exilului: „…el spune un NU decis şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere1(Ethos, nr. 1, p. 5). Pe deplin convinşi că în acest nou exil, al optiunii responsabile, exil în afara dar şi înlâuntrul tării, multe dintre diferentele istorice ale „vechiului’ exil s-au şters, au devenit fără sens, am vrea totuşi să adăugăm că există anumite scheme psihice persis tente ale situatiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului ,aproape un privilegiu cosmic.
Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimtită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare. Fiecare va fi avut un moment în care a gândit: „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n tara ta“. Or, acesta este un loc comun primejdios de adânc. El stabileşte că e nesfârşit de greu şi periculos a încerca să evadezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e „matern“: tara, pâinea, limba, pământul, cerul, lucrurile, tot ceea ce se leagă de un spatiu şi de un timp al naşterii, sunt „mateme“, proteguitoare.
Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal“, evadează „într-un alt tărâm“, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le învete şi să le accepte prin suferintă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic. Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei initieri virile. Şi, aşa cum ne spune Mircea Eliade într-o carte pe care ar trebui s-o aibă la căpătâi oricare alt exilat (ori poate oricare „om modem“: Naissances mystiques, 1959), initierea virilă înseamnă lepădarea completă a laturii „feminine” a initiandului, a acelui tip de securitate legată de prezen a maternitătii protectoare.
In aceeaşi carte, Mircea Eliade afirmă că omul de azi are nevoie de „psihodrame“, „doreşte să cunoască situatii primejdioase, să înfrunte încercări exceptionale. Că, în fond, via a omului modem se organizează şi ea după tipare mitice, la nivel inconştient.
Erich Neumann, un venerabil discipol al lui Jung, a urmărit şi el procesul formării eului aşa cum e ilustrat de motive mitologice universale, precum şi prezen a scenariilor intiatice în structura psihică profundă a omului modem (Ursprungs- geschichte des Bewustsseins, 1949). Pentru el, „soarta mito logică a eroului traduce soarta arhetipală a eului şi a oricărei dezvoltări a conştiintei(ed. americană, 1954, p. 150). Pe o pozitie similară se situau C.G. Jung şi K. Kerenyi în culegerea de articole intitulată Einfuhrung in das Wesen der Mythologie (1951). Ar fi inutil de arătat toate implicatiile psihologice ale conditiei „eroului”- fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această conditie. Ceea ce merită relevat este auten-ticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.
Or, aceste scheme reprezentau, în acelaşi timp, un sistem de descărcare a responsabilitătii asupra celorlalti. De aici
inainte, rămânând singur în fata necunoscutului, exilatul e „initiat” în existenta solitară şi responsabilă, „virilă“ în adevăratul înteles al cuvântului. Pe plan psihic, exilul apare ca o „taină” a formării unei noi fiinte. Iar această transformare este însotită de simboluri şi teme recurente ale „initierii, care apar în viata onirică, dar imprimă întregii existente un caracter în întregime „altul” fată de ce era „înainte”.
Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situatie „arhetipală”, care-l asimilează oricărui „erou” şi oricărui „ini iand”: el s-a „rupt din mal” şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai putin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenta fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situatie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferintă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o fortă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: „ori cu scut, ori pe scut”. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.
Sf. Mihail, 1974 Limite, nr. 19, august 1975
Pacatul impotriva Spiritului – Ioan Petru Culianu
In noul proiect de lege al presedintelui Ucrainei natiunea romana nu e considerata o natiune bastinasa in Buceac , in Bucovina de Nord, in Transcarpatia – Maramuresul istoric si in Transnistria dintre Bug si Nistru . Sprijinul guvernului Citu pentru regimul de la Kiev devine pe zi ce trece mai ridicol in momentul in care natiunea romana nu e considerata o natiune si un popor bastinas de regimul de la Kiev si trecuta la categoria migrator tolerat . Ucraina si ucrainienii fara istorie si fara nici un drept istoric nici macar pe capitala lor jignesc in legilatia lor si calca in picioare istoria poporului roman.
In momentul de fata Romania sub influenta politicului patronat de Iohanis si Basescu acorda ajutoare militare Ucrainei si nu a denuntat nici astazi tratatul umilitor de renuntare la teritoriile anexate in diktatul Molotov -Ribentrop.”https://www.stiripesurse.ro/presedintele-rusiei-sa-vorbesti-despre-rusi-ca-despre-un-popor-care-nu-este-bastinas-in-ucraina-este-caraghios-si-stupid_1840499.html”/>