Deșteaptă-te, America!

ROMÂNIA, STATUL NAŢIONAL ŞI INTEGRAREA INTERNAŢIONALĂ
Nicholas DIMA, Washington D.C.

The Romania, the Nation-State and the International Integration
The Nation-State and the Future of Romania
If the 20th century was the century of national affirmations as nation-states, the 21 st century is one of disintegration into smaller ethnic state entities, followed by regional economic and political re-integrations.
This essay discusses briefly the problem of the nation-state in the contemporary world and Romania’s decision and efforts to integrate itself into NATO and the European Union. The author is convinced that in spite of the current trend of globalization, nationalities will continue to play a pivotal role in the new world order. Thus, for the foreseeable future nationalities will continue to remain the building blocks of the new international order. However, what will be the role of the nation-states in the new world and of Romania in the new Europe?
As a nation-state Romania is caught between the desire to save guard the national aspirations of its people, and the sacrifices it will have to make for international integration and for future economic development. The author of this essay advocates unreservedly integrating Romania into the Euro-Atlantic structures. However, he raises a few pertinent questions and suggests that the Romanian leaders analyze them adequately, pursue the integration honestly and wisely, and above all, put the interests of the country before their own personal interests.
Key words : nation-state, ethnic state entities, NATO, European Union, globalization, pivotal role, national aspirations, international integration, economic and political re-integration.
Cuvinte cheie : stat-naţional, entităţi statale etnice, NATO, Uniunea Europeană, globalizare, rol pivotal.
Dacă secolul 20 a fost secolul afirmării naționale ca state-națiuni, secolul 21 este unul de dezintegrare în entități de stat etnice mai mici, urmată de re-integrare economică și politică regională.
Acest eseu discută pe scurt problema statului-națiune în lumea contemporană și decizia și eforturile României de a se integra în NATO și Uniunea Europeană. Autorul este convins că, în ciuda tendinței actuale de globalizare, națiunile vor continua să pentru contrucția noii ordini internaționale. Cu toate acestea, care va fi rolul statelor-națiune în lumea nouă și a României în noua Europă?
Ca stat național, România este prinsă între dorința de a păzi aspirațiile naționale ale poporului său și sacrificiile pe care va trebui să le facă pentru integrare internațională și pentru dezvoltarea economică viitoare. Autorul acestui eseu pledează pentru integrarea fără rezerve a României în structurile euro-atlantice. Cu toate acestea, el ridică întrebări pertinente și sugerează liderilor români să le analizeze în mod adecvat, să urmărească integrarea onest și înțelept, și, mai presus de toate, să pună interesele țării în fața propriilor interese personale.
Scopul acestui eseu este să contribuie la o mai bună înţelegere a sarcinilor dificile care stau în faţa României în actuala perioadă de integrare regională şi internaţională. Dacă secolul al XX-lea a fost al afirmărilor naţionale, secolul al XXI-lea pare să fie secolul dezintegrărilor pe criterii etnice şi al reintegrărilor pe criterii economice şi politice. În Europa, acest proces modern a început prin crearea statelor naţionale noi, după primul război mondial, prin fondarea Comunităţii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice, după cel de-al doilea război mondial, şi prin dezmembrarea Uniunii Sovietice, după încheierea războiului rece. În prezent, procesul continuă într-o formă nouă, urmărind, pe de o parte, integrarea politică şi economică pan-europeană, iar, pe de altă parte, găsirea unei formule noi de securitate internaţională. Procesul este complicat şi dificil, deoarece implică şi afectează nu numai interesele Europei, ci şi obiectivele exprimate şi neexprimate ale Rusiei şi Americii. În acest context, România este prinsă într-un joc geopolitic şi ecopolitic internaţional dur, în care trebuie să-şi definească şi să-şi urmărească, cu foarte mult tact, interesele naţionale.
Elita intelectuală a ţării, partidele politice, Guvernul, instituţiile de resort şi chiar oamenii de rând sunt chemaţi să reflecteze însă asupra unor întrebări complexe, precum: care va fi locul şi rolul naţiunilor în această nouă orânduială internaţională şi, mai ales, care va fi locul României? Ce va obţine România şi la ce va trebui să renunţe în condiţiile integrării? Şi, nu în ultimul rând, ce instituţii de analiză şi cercetări se ocupă de identificarea şi promovarea intereselor naţionale de lungă durată ale României în viitoarea ordine mondială?

Politologii au stabilit că rolul statului este să menţină ordinea pe plan intern şi integritatea teritorială pe plan extern. În acest sens, autorităţile încearcă să promoveze bunăstarea internă şi stabilitatea internaţională. În cazul în care condiţiile interne nu întrunesc un minimum de satisfacţie economică pentru asigurarea păcii sociale, se poate ajunge la tulburări cu consecinţe grave. În cazul destabilizării internaţionale, indiferent din ce motive, se poate ajunge la războaie cu consecinţe imprevizibile. Ordinea internă şi stabilitatea internaţională pot fi periclitate, însă, şi de factori subiectivi, care, de multe ori, nu sunt suficient de bine analizaţi, dar care au o importanţă crucială în definirea identităţii. Este vorba de limba maternă, de tradiţii, de aspiraţii etnice, care fac parte din patrimoniul spiritual al unei naţiuni şi fără de care naţiunea îşi pierde sensul de a fi. Dacă interesele economice sau frontierele pot fi negociate de stat, limba şi cultura naţională nu pot fi negociate. Ele trebuie apărate, cultivate şi promovate. Neglijarea elementelor subiective şi psihologice este la fel de riscantă, deci, ca şi neglijarea factorilor obiectivi şi materiali. Europa cunoaşte foarte bine această realitate. În cursul secolului al XX-lea, ea a trecut prin două războaie distrugătoare, cauzate atât de interese economice şi teritoriale, cât şi de aspiraţiile etnice ale popoarelor europene. După fiecare conflagraţie, Europa a încercat să creeze o nouă ordine care să garanteze pacea internaţională. Prăbuşirea comunismului nu s-a datorat unui război propriu-zis, dar consecinţele prăbuşirii ideologiei marxiste sunt la fel de zguduitoare ca şi consecinţele unui război. Din acest motiv, omenirea secolului al XXI-lea încearcă o nouă formulă de salvgardare a păcii. Va reuşi ea, oare, să evite o altă catastrofă prin promovarea unei noi ordini mondiale? Pentru a răspunde întrebării, va trebui să facem o scurtă trecere în revistă a evenimentelor care au dus la situaţia prezentă.
Specialiştii susţin că primul război mondial a fost rezultatul greşelilor comise de liderii vremii, în timp ce al doilea război mondial a reprezentat continuarea primei conflagraţii. Realitatea este că primul război a fost, în mare măsură, atât un război vizând reîmpărţirea lumii, cât şi unul de eliberare a naţionalităţilor asuprite de satele multinaţionale. Naţionalităţile asuprite din Rusia, Turcia şi Austro-Ungaria îşi revendicau dreptul la viaţă proprie. Trebuie subliniat că naţionalitatea reprezintă o categorie socio-demografică bine constituită istoric şi cultural, şi stabilă din punct de vedere politic, şi care trăieşte prin ea însăşi şi aspiră la independenţă. Statele naţionale au asigurat pacea internă mult mai bine decât statele multinaţionale şi, în consecinţă, ele au oferit şi oferă în continuare temelia structurilor internaţionale moderne. Este adevărat, însă, că statele naţionale nu au asigurat neapărat şi pacea internaţională. De foarte multe ori, statele puternice au manifestat tendinţe expansioniste şi au organizat coaliţii menite să le promoveze interesele economice şi geopolitice. Aşa s-au născut alianţele şi coaliţiile din cursul secolului al XX-lea şi sistemul multipolar şi bipolar care au caracterizat acest veac al distrugerilor.
Pe planul evoluţiei istorice, naţionalităţile s-au format, însă, în ritmuri diferite şi au ajuns la maturitate în perioade, de asemenea, diferite. În consecinţă, naţiunile mici şi mai puţin dezvoltate, care s-au constituit în state naţionale relativ târziu, nu pot concura frontal cu marile naţiuni ale lumii. Singura posibilitate de supravieţuire a acestor naţiuni a fost asocierea cu cei puternici. Consecinţele coalizării cu cei care au pierdut războaiele au fost însă grave, condiţiile păcii fiind dictate nu de percepte morale, ci de interese. Pe de altă parte, dreptul internaţional nu a fost şi nu este destul de puternic pentru a apăra interesele micilor popoare ori pentru a impune soluţii echitabile şi respectate de marile puteri. Cu toate acestea şi în ciuda ameninţării continue a celor mici de către cei mari, statul naţional a rămas singura formă de organizare teritorială, capabilă să menţină ordinea internă şi echilibrul internaţional. În acest context, însă, micile grupuri etnice cărora nu li s-au conferit state proprii au trebuit şi trebuie să se mulţumească cu autonomie culturală. Altfel, dacă s-ar acorda independenţă fiecărei etnii, omenirea ar deveni haotică şi neguvernabilă. În plus, de foarte multe ori, naţionalităţile se suprapun, astfel încât trasarea frontierelor de stat devine deseori extrem de grea. Toate aceste aspecte au fost abordate pentru prima oară in extenso după primul război mondial, la conferinţa de pace de la Paris, care a stabilit criteriile de reorganizare a Europei interbelice şi noile frontiere naţionale. Obiectivul primordial urmărit de conferinţă a fost crearea de state naţionale pe criterii etnice şi respectarea minorităţilor care nu puteau fi satisfăcute din punct de vedere statal. Cunoscuta teză a celor 14 puncte, formulată de preşedintele Americii, Woodraw Wilson, a servit ca bază a negocierilor pentru noile state şi frontiere europene.
În baza principiilor adoptate de conferinţă, în 1918 România şi-a recuperat provinciile care îi reveneau în mod istoric şi natural şi unde majoritatea locuitorilor continuau să fie etnici români. Trasilvania şi Banatul, de exemplu, au constituit obiectul unor negocieri. Din punct de vedere etnic, Crişana era predominant românească, dar oraşele din vestul Transilvaniei erau dominate de unguri şi germani. Regiunea a fost alocată în întregime României pentru asigurarea viabilităţii şi funcţionalităţii ei. Pe cuprinsul noului teritoriu al ţării au fost incluse, astfel, minorităţi însemnate, printre care germani şi maghiari, aceştia din urmă concentraţi în mijlocul Transilvaniei. O altă problemă disputată a fost cea a Banatului şi a românilor de pe valea Timocului, situată la sud de Dunăre. Din aceleaşi motive pentru care Transilvania nu a fost divizată, Valea Timocului, cu sute de mii de români, a fost alocată Serbiei. În ambele cazuri, conferinţa de la Paris a cerut respectarea drepturilor culturale ale minorităţilor. Banatul a constituit, de asemenea, o altă problemă spinoasă pentru conferinţă. Înaintea intrării României în război, aliaţii promiseseră României această provincie, cu condiţia de a declara război puterilor centrale. Ulterior, însă, sârbii s-au revoltat când au aflat despre existenţa clauzei. Conferinţa a fost incapabilă să ajungă la o soluţie, ceea ce a determinat România şi Serbia să cadă singure la un compromis de împărţire a Banatului istoric.
Tot în 1918, dar în urma revoluţiei bolşevice şi a destrămării vechiului imperiu ţarist, Basarabia a hotărât să se reunească cu ţara mamă. Unirea nu a fost acceptată însă, de noul guvern sovietic şi nici nu a fost ratificată de Senatul Statelor Unite. Faptul că America nu a ratificat unirea Basarabiei cu România constituie un spin cu consecinţe grave pentru România până în ziua de azi. Anul de graţie 1918 a fost, totuşi, cel mai bun an al României moderne. Majoritatea românilor se reuniseră şi împărtăşeau acum aceeaşi soartă într-un singur stat naţional. În acelaşi timp, însă, dincolo de noile fruntarii ale ţării rămâneau sute de mii de etnici români dispersaţi în toate statele vecine. Şi, deşi România şi-a respectat în mare măsură angajamentele asumate faţă de minorităţi, ţările respective s-au dedat deseori la o politică brutală de deznaţionalizare a românilor. România, de exemplu, a respectat drepturilor minorităţii maghiare, inclusiv menţinerea universităţii de limbă maghiară la Cluj. Sârbii, însă, nici măcar nu au vrut să recunoască existenţa românilor de la sud de Dunăre. În perioada interbelică, România a încheiat acorduri bilaterale cu aproape toate ţările balcanice, acorduri în baza cărora ea întreţinea şcoli, biserici şi licee româneşti în ţările respective. Unele dintre aceste instituţii au supravieţuit până după cel de al doilea război mondial, când au fost închise. Ele au creat o generaţie de aromâni şi macedoromâni care, ulterior, s-au impus fie în ţările respective, fie în România, ori chiar în Occident. Singura ţară care i-a reprimat pe români cu toată brutalitatea în perioada interbelică a fost Bulgaria. Este interesant că, în aceeaşi perioadă, chiar şi Uniunea Sovietică a înfiinţat şcoli cu limba de predare română din Transnistria până în estul Ucrainei şi chiar în nordul munţilor Caucaz.
În măsura în care a fost posibil, tratatele de pace de la Paris au încercat să soluţioneze marile probleme naţional-teritoriale ale Europei. Criticii conferinţei de pace au susţinut, însă, că ţările perdante au fost pedepsite prea aspru din punct de vedere teritorial şi au fost obligate să plătească despăgubiri de război exagerate, elemente care au contribuit la radicalizarea lor. Adevărul este că principala ţară nemulţumită, Germania, avea, practic, aproape tot teritoriul ei istoric, în timp ce Austro-Ungaria fusese în mod natural şi pe drept dezmembrată pe criterii etnice. Berlinul a respins, însă, tratatele de pace şi a început pregătirea noului război. Din calcule greşite, Italia s-a angajat şi ea de partea Germaniei. Noua axă europeană a fost prelungită până în Japonia, ale cărei interese împingeau, însă, America în tabăra opusă. Liga Naţiunilor, înfiinţată tocmai pentru prevenirea unei noi catastrofe, s-a dovedit neputincioasă. România a fost prinsă între două tabere ostile, iar alegerea pe care urma să o facă era fără nici o ieşire. Franţa fusese învinsă, Anglia era izolată. Garanţiile teritoriale anglo-franceze nu mai aveau nici o valoare. America era neutră, dar înclina evident către Anglia. Uniunea Sovietică se dovedise de la început un duşman de moarte al României. În noile condiţii, Berlinul şi Moscova au impus reîmpărţirea Europei, iar România a pierdut Cadrilaterul, nordul Transilvaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Aspiraţiile naţiunii române, de a trăi într-un stat unitar, se spulberau. Izolată şi abandonată de aliaţii ei tradiţionali, România s-a aliat Germaniei.
Este demn de menţionat că, în iulie 1941, când trupele române au trecut Prutul pentru a recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, unul dintre reprezentanţii României la Washington, tânărul diplomat de la acea vreme Brutus Coste, a fost chemat la Departamentul de Stat să explice poziţia României. Coste, care, între timp, primise instrucţiuni de la Bucureşti, a subliniat că România a intrat în război să recupereze teritoriile răpite de sovietici. Secretarul american de stat Cordell Hull a zâmbit şi i-a spus că nici el nu a uitat pericolul comunist. Brutus Coste a înaintat, totodată, o notă a Guvernului român, referitoare la poziţia ţării, dar, ulterior, nota a dispărut în mod misterios din arhivele Departamentului de Stat. În 1989, am publicat nota respectivă în cartea Bessarabia and Bukovina, carte apărută, ulterior, şi în ediţie românească. Este, de asemenea, demn de menţionat că, după eliberarea Basarabiei în 1941, Guvernul român a publicat o carte tulburătoare, dar foarte ilustrativă, cu atrocităţile comise de sovietici în scurta lor guvernare a provinciei. Un volum al acelei cărţi, intitulată Basarabia Dezrobită, a fost trimis Departamentului de Stat. Am descoperit personal acel volum în biblioteca Departamentului, la sfârşitul anilor ́80. Cartea avea foile încă netăiate. Nu fusese deschisă de nimeni …
Grozăviile celui de-al doilea război mondial şi consecinţele lui dezastruoase pentru România sunt de acum bine cunoscute. Noua conferinţă de pace de la Paris, din 1945, a confirmat mutilarea României, a divizat Europa şi a declanşat o pagină de istorie sumbră pentru jumătatea răsăriteană a continentului. În pofida înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, care urma să asigure pacea lumii şi respectarea drepturilor omului, omenirea s-a rupt în două tabere ostile şi a trăit o jumătate de secol cu sabia lui Damocles deasupra capului. Dacă, după primul război mondial, România a putut promova aspiraţiile românilor de peste hotare, după cel de-al doilea război însăşi existenţa ei naţională a fost ameninţată, iar unele dintre consecinţele teritoriale ale războiului persistă până astăzi.
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a cunoscut sfârşitul Uniunii Sovietice şi al marxismului propovăduit de ea. Este greu de precizat dacă comunismul a murit de moarte naturală ori în urma unor manevre de culise. Întrebarea este cine a ajutat comunismul să se menţină la putere timp de 70 de ani şi să comită cele mai abominabile crime din istoria omenirii? Şi apoi, cum de a renunţat Moscova de bună voie la Europa de Est, la aproape 50 de ani după ocuparea ei? A existat, oare, o înţelegere internaţională pe acest termen şi în acest sens? Încă nu se ştie, de exemplu, ce acorduri concrete au fost încheiate la Yalta şi pe ce durată, după cum nu se ştie nici ce acorduri au fost încheiate în insula Malta. A fost Basarabia lăsată din nou în mod premeditat în sfera Moscovei? Să sperăm că, aşa cum au declarat unii lideri occidentali, noua ordine mondială va evita divizarea Europei şi va duce, în cele din urmă, la unificarea continentului. Nu trebuie uitat, însă, că, parafrazând cunoscuta declaraţie a unui prim-ministru britanic, marile puteri nu au nici prieteni, şi nici inamici permanenţi. Ele au doar interese permanente. Să sperăm că interesele Occidentului vor coincide, de data aceasta, cu interesele României. Având în vedere poziţia geografică a ţării, este singura modalitate de abordare a viitorului.
Începutul secolului al XXI-lesa a adus cu sine reafirmarea globală a Europei şi importante realinieri internaţionale. Deşi ruinată pe plan intern şi în derivă pe plan extern, Rusia continuă să rămână însă o putere. China, la rândul ei, este o mare putere în devenire. România nu poate neglija cele două ţări şi, mai ales, Rusia, dar principalul ei obiectiv va trebui să fie Uniunea Europeană. Pe de altă parte, opinia şi speranţa autorului este că, în pofida recentei divergenţe trans-atlantice, Europa va rămâne aliata Statelor Unite. În caz contrar, România va fi pusă din nou într-o dilemă dificilă, dar va putea încerca, totuşi, o reconciliere între cele două vechi partenere. Pe plan regional, România poate contribui, de asemenea, la consolidarea flancului sud-estic al NATO, dacă aceasta va supravieţui într-o formă apropiată celei actuale. România va trebui să-şi urmărească, însă, cu tenacitate interesele naţionale şi să acţioneze cu mult mai mult curaj decât până acum. În ciuda noii ordini mondiale, care cere renunţări şi adaptări, România nu poate ignora Basarabia ori aspiraţiile conaţionalilor ei din ţările vecine. Sunt convins că, dacă România va acţiona cu demnitate şi fermitate, America şi Occidentul îi vor asculta şi respecta aspiraţiile. Dacă va acţiona, însă, timid şi servil, interesele ei vor fi călcate din nou în picioare.
Expresia politică “Noua Ordine Mondială” a fost folosită pentru prima oară de fostul preşedinte George Bush (tatăl), la scurt timp după prăbuşirea comunismului. Ea a fost însoţită de expresia ori noţiunea predominant economică de “globalizare”. Nici una dintre aceste noţiuni nu a fost explicată suficient de clar publicului. De altfel, în cursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, au ieşit la lumină mai multe concepte privind noua organizare a lumii. Spre deosebire de perioadele postbelice din 1918 şi 1945, când au avut loc numeroase dezbateri şi conferinţe pe tema reorganizării, de data aceasta totul s-a făcut în culise. Publicul nu a fost informat şi nu ştie ce hotărâri s-au luat, unde s-au luat, cine le-a luat şi în ce scop. Aflăm doar din declaraţiile fragmentare ale unor lideri, despre asemenea planuri sau idei de importanţă crucială pentru omenire, dar foarte puţin explicate. De exemplu, fostul preşedinte Clinton a declarat, la o conferinţă de presă din Canada, că Statele Unite sprijină mişcările de independenţă naţională numai în ţările în care guvernele reprimă drepturile minorităţilor. Înseamnă, însă, acest lucru că Washingtonul sprijină lupta cecenilor pentru independenţă? Nu pare să fie deloc cazul … Aflăm, de asemenea, de la fostul secretar de stat Madelaine Albright, că statele care au luat fiinţă după dezmembrarea Iugoslaviei nu trebuie organizate pe criterii etnice. În pofida acestei declaraţii, criteriul etnic a rămas singurul element catalizator al noilor ţări. Tot în acest context, preşedintele George Bush (fiul) a declarat că Statele Unite nu se vor angaja în acţiuni de consolidare etnico-statală. Acest lucru este, însă, exact ce se întâmplă în prezent în Boznia şi Kosovo.
Au existat şi continuă să existe multe state artificiale, care nu au avut şi nu au suficient “ciment” interior pentru ca locuitorii lor să se simtă o naţionalitate unitară şi să dorească să rămână împreună. A fost cazul Austro-Ungariei şi al Uniunii Sovietice. Este cazul Afganistanului. Şi, mă întreb, ce îi ţine la un loc pe locuitorii Bosniei? Ce este Republica Moldova? Cine va moşteni Macedonia? Şi ce se va întâmpla cu regiunea Kosovo? Idealiştii pot dezbate la nesfârşit ideea de fraternitate. Realitatea este alta, şi este foarte dură. Pseudo-statele menţionate vor exista doar atât timp cât vor fi susţinute din afară, pentru că ele sunt doar simboluri geografice fără substrat ethno-psihologic.
Integrarea internaţională are un aspect obiectiv, pragmatic, pe care guvernele îl pot evalua şi negocia, urmărind obţinerea unor rezultate avantajoase pentru ţările respective. Există, însă, şi un aspect subiectiv, psihologic, imposibil de măsurat, care ţine de sufletul oamenilor. Este cimentul invizibil care îi face pe conaţionali să se simtă ca o familie care vrea să trăiască împreună. Aceasta înseamnă, însă, că liderii trebuie să demonstreze că aparţin şi ei aceleiaşi familii. Când, în timpul celui de-la doilea război mondial, Ana Pauker încerca să-i convertească pe prizonierii români din lagărele sovietice la ideologia comunistă, ea le vorbea despre marile realizări ale socialismului şi îi întreba, în derâdere, “ce este patriotismul vostru?”, un ofiţer român i-a răspuns odată că patriotismul este ceea ce simte el când priveşte la Cetatea Neamţului, şi ceea ce ea nu va simţi niciodată. Dacă elita română de astăzi uită acest lucru, atunci ea nu este cu nimic mai bună decât Ana Pauker.
Integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi, mai ales, în Uniunea Europeană oferă şanse unice de revenire a ţării în sânul familiei de naţiuni europene la care aparţine prin geografie şi prin naştere. Aceste şanse trebuie cântărite cu capul, cu sufletul, cu dăruire şi cu mare demnitate. O asemenea şansă istorică nu poate fi pierdută. Interesele de securitate naţională ale României dictează integrarea ţării în NATO, lucru, de altfel, în curs de realizare. Interesele economice dictează integrarea României în Uniunea Europeană, proces, de asemenea, început, dar mai greu de finalizat. Interesele de natură psihologică sunt, însă, ale românilor. Nu pot fi uitaţi românii din afara ţării. Speranţa că ne vom întâlni cu toţii în “Europa” este iluzorie. Ne vom întâlni, probabil, dar, dacă îi neglijăm acum, atunci când va sosi momentul reîntâlnirii va trebui să le vorbim în altă limbă. Şi, printre altele, datoria statului este să apere, să cultive şi să menţină limba şi fiinţa naţională. Pentru alte doleanţe, oamenii se pot adresa Tribunalului de la Strassburg.
Integrarea implică, fără îndoială, şi aspecte care nu depind numai de Bucureşti. Viitorii lideri români nu vor trebui să guverneze, însă, ţara doar ca pe o simplă provincie europeană. Ei vor fi chemaţi să aibă în vedere interesele naţionale pur româneşti şi să le soluţioneze în condiţiile internaţionale prezente. Aceste condiţii nu sunt perfecte, dar deschid, totuşi, unele posibilităţi noi. Rusia, de exemplu, nu a renunţat la vechile ei visuri imperiale şi, pentru moment, continuă să se prevaleze de Basarabia. Personal, am convingerea, însă, că următoarea generaţie de ruşi va renunţa la asemenea visuri. Mai mulţi factori pledează în acest sens. Rata înmulţirii etnicilor ruşi este negativă, indicii vitali ai populaţiei sunt catastrofali, iar Siberia Orientală este invadată în mod paşnic de chinezi. Moscova va trebui, la un moment dat, să repare nedreptăţile istorice cauzate ţărilor vecine şi să se concentreze asupra problemelor ei interne. Altfel, însăşi existenţa Rusiei va putea fi periclitată. Germania, la rândul ei, va deveni motorul viitoarei Europe, dar Berlinul are o atitudine ambiguă faţă de România, favorizând, uneori, vecinii, în detrimentul nostru. Germanii sunt, însă, oameni practici şi au învăţat să-şi tempereze comportamentul internaţional. O cooperare şi apropiere româno-germană este, astfel, foarte posibilă. Recenta sciziune apărută în NATO şi poziţia opusă adoptată de Franţa faţă de Washington au pus, de asemenea, Bucureştii într-o situaţie dificilă între Statele Unite şi prietena lor tradiţională. Şi aici poate fi găsită o soluţie de conciliere şi reconciliere pentru că Statele Unite au nevoie de Europa Occidentală, şi aceasta are nevoie de Statele Unite. Noua constituţie europeană în curs de redactare cere, şi ea, concesii din partea ţărilor membre. România va trebui să navigheze cu extremă precauţie pentru a-şi urmări şi atinge obiectivele. Sarcina este dificilă, dar nu imposibilă. În acest scop, o ţară democrată îşi alege cei mai buni lideri şi, când aceştia nu sunt la înălţime, îi înlocuieşte cu alţii, mai competenţi.
La aceste aspecte politico-economice se adaugă aspecte care ţin de istorie, de cultură şi de mentalitate. De exemplu, profesorul american Samuel Huntington, autorul cărţii Războiul Civilizaţiilor , împarte Europa în civilizaţia occidentală, catolico-protestantă, şi civilizaţia răsăriteană, ortodoxă. Ceea ce este mai grav este faptul că el vede România împărţită în două, frontiera dintre Est şi Vest trecând prin estul Transilvaniei. Este, desigur, doar un punct de vedere. Dacă adaugi, însă, faptul că un fost şef al Statului Major al forţelor militare americane a declarat că vechile tratate şi frontiere trebuie revizuite, şi dacă vizitezi Transilvania şi, la un moment dat, ai senzaţia că nu te mai afli în ţară, atunci rămâi puţin pe gânduri. Rămân, oare, şi liderii români pe gânduri?
Integrarea europeană va fi avantajoasă tuturor ţărilor membre, iar realizarea ei va duce, fără îndoială, la o nouă ordine intra-europeană şi internaţională. Beneficiarii integrării vor fi atât ţările puternic dezvoltate din Vest, cât şi ţările mici din Est, dacă acestea vor şti să-şi valorifice şansele. Locuitorii fiecărei ţări îşi vor folosi şansa în mod personal, fie plecând la lucru în străinătate, fie lucrând la sucursale locale ale unor companii interne ori străine. Securitatea internaţională va fi asigurată în comun sub egida unei noi alianţe militare. Economia va funcţiona, în mare măsură, în mod independent. Drepturile omului şi ale minorităţilor vor fi monitorizate, probabil, de la viitorul centru. Menţinerea fiinţei naţionale în ţară şi în afara ţării va depinde, însă, în mare măsură, de înţelepciunea liderilor români de astăzi şi de mâine.

* Pentru cititorii care vor să consulte sursele unor idei menţionate în acest eseu, recomand cartea autorului, intitulată Bessarabia and Bukovina, Columbia University Press, East European Monographs, New York, 1982, ori ultima ediţie adusă la zi, Moldova and the Transdnestr Republic ,aceeaşi editură, 2001. Cartea a fost tradusă şi publicată, în 1998, cu titlul Basarabia şi Bucovina în Jocul Geopolitic al Rusiei , de editurile Sincron, Cluj-Napoca, şi Prometeu, Chişinău. Recomand, de asemenea, Basarabia Desrobită, Bucureşti: Guvernământul Basarabiei, Marvan, SAR, 1942, şi Paul Goma, Basarabia,Editura Jurnalul Literar, 2002.
** În ce priveşte românii de la sud de Dunăre, recomand studiul autorului “Romanian Minorities în South-East Europe”, Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, Germania, 1978, precum şi studiul lui
Mihail Blenche, Românii de peste Hotare, Ministerul de Externe, Bucureşti, 1935.
*** Pentru alte idei generale, sugerez, printre alte lucrări, Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York: Simon and Schuster, 1996, şi David Landes, The Wealth and Poverty of Nations, NY, London: WW Norton and Co., 1998

Articol preluat din revista GeoPolitica, Anul I, nr. 2-3 (2/2003) ( http://www.geopolitic.ro/572/integrarea-euratlantica/ )
http://www.geopolitic.ro/582/romania-statul-national-si-integrarea-internationala/

Citiţi şi :
Simion MEHEDINȚI – România în marginea continentului (rubrica RESTITUIRI,
http://www.geopolitic.ro/624/romania-in-marginea-continentului-o-problema-de-geopolitica-romaneasca-si-europeana/ )
România în marginea continentului – o problemă de geopolitică românească şi europeană –
BY MEHEDINTI SIMION
http://www.geopolitic.ro/wp-content/uploads/2003/12/Simion-Mehedinti.bmp

Reproducere din Bulet. S.R.R. de Geografie pe 1914 – n.red.
http://www.geopolitic.ro/wp-content/uploads/2003/12/Simion-Mehedinti.bmp