Era trădătorilor + despre tradare si tradatori

In anul 1999, printr-o hotarare a Curtii Supreme de Justitie, sentinta de
condamnare la moarte pentru crima de inalta tradare a fostului general de
securitate Ion Mihai Pacepa a fost casata. “Tradatorul”, cum era stigmatizat
Pacepa pana deunazi in documentele Serviciului de Informatii Externe, a fost
reabilitat atat juridic, cat si moral, redandu-i-se gradul de general-locotenent,
precum si averea confiscata de regimul comunist.
“S-a infaptuit un act de dreptate”, a declarat sententios d-l Valeriu Stoica. O
apreciere neimpartasita insa de cei, din pacate putini, care mai pastreaza
respectul fata de comandamentele morale si care asista ingrijorati la procesul
de degradare progresiva a Justitiei romanesti. Ca urmare a ingerintelor politice,
dar si a coruptiei din magistratura, s-a ajuns pana acolo încât institutia care ar
trebui sa intruchipeze ideea Justitia Regnorum Fundamentum sa se
transforme intr-o taraba, la care aplicarea legilor si administrarea dreptatii se
face la tocmeala: “Cine da mai mult, are castig de cauza!”.
Cum insa, in toate timpurile, tradarea a fost
considerata ca un act josnic, de o gravitate
deosebita, ar fi gresit sa repartizam “cazul
Pacepa” la capitolul faptelor diverse. Ne
propunem aici sa gasim un sistem de criterii de
judecata convingator, in raport de care actele
de tradare sa apara in adevarata lor lumina,
si mai ales sa stimuleze indignarea si
oprobriul public.
Un astfel de sistem de criterii pentru aprecierea
gravitatii actelor de tradare ar putea fi Codul
Penal. Dar prevederile Codului Penal, chiar si
in versiunea recent imbunatatita, au caracter
relativ si o aplicabilitate limitata in timp, servituti impuse adeseori de climatul
politic. De aceea, am recurs la un sistem de ierarhizare a gravitatii faptelor cu
caracter antisocial, precum si a sanctiunilor asociate acestui gen de fapte, mai
putin obisnuit, dar care are avantajul de a se inspira din principiile moralei
crestine, ceea ce il face imun la relativismul si politizarea care se practica la noi.
Este vorba de viziunea lui Dante Alighieri (1265-1321), care, in Infernul, sau
realizeaza o astfel de ierarhizare, ce nu numai ca a rezistat timpului, dar se
dovedeste a fi mai actuala ca oricand.
“Cum este conceput si oranduit Infernul, scrie Francesco De Sanctis in Istoria
literaturii italiene ne-o explica, in Cantul al XI-lea, poetul insusi, arhitect si
filozof al constructiilor sale. Imparatia raului este impartita in trei lumi,
corespunzatoare celor trei mari categorii ale nelegiuirii: necumpatarea si
violenta, siretenia si premeditarea la rece. Fiecare din aceste categorii se
imparte in genuri si specii, in cercuri si brauri. Conceptul etic al acestei scari a
crimelor consta in convingerea ca acolo unde infamia este mai mare, crima este
si ea mai mare, iar infamia nu sta atat in fapta, cat in intentie. De aceea,
siretenia si inselaciunea sunt mai vinovate decat necumpatarea si violenta, iar
premeditarea la rece a tradatorilor este mai vinovata decat siretenia. De unde
evolutia in trepte a Infernului, unde se trece de la cei mai putin vinovati,
necumpatatii din cetatea Dite, loc al violentilor, si apoi se coboara in Vaile-Rele,
Malebolge, iar de acolo in putul tradatorilor… Apele putrede ale Malebolgelor
ingheata sub suflul aripilor enorme ale lui Lucifer, se intaresc, devin o mare de
sticla dinauntrul careia transpar, ca niste fire de paie, tradatorii: cei ce si-au
tradat rudele se gasesc in Caina, cei ce si-au tradat patria in Antenora, cei ce
si-au tradat prietenii in Tolomeea, iar cei ce si-au tradat binefacatorii in
Giudecca. Pedeapsa e una singura, dar marita treptat, dupa cum este si crima.
Miscarea se stinge incetul cu incetul, viata se pietrifica, pana ce lacrima,
cuvantul si miscarea inceteaza cu totul”.
Asadar, in viziunea lui Dante, infernul este un con cu varful in jos, impartit in
noua cercuri, care la randul lor sunt compartimentate in brauri. Pe masura ce
cobori spre varful conului, cercurile sunt din ce in ce mai mici, iar faptele comise
de cei care le populeaza, din ce in ce mai grave. Cercul al noualea este destinat
ispasirii celei mai odioase crime pe care o pot savarsi oamenii, tradarea. In
ultimul brau al cercului destinat tradatorilor, infipt in mijlocul ghetii eterne,
troneaza Lucifer, Satana, care-i mesteca in cele trei guri ale sale pe Iuda, Brutus
si Cassius, simbolurile celei mai detestabile forme de tradare, “tradarea
binefacatorilor”.
Raportandu-ne la aceasta topografie morala, nu gresim afirmand ca, pentru
faptele savarsite de fostul general de Securitate, locul ce i se cuvine nu este
coloana adevaratilor luptatori anticomunisti, acolo unde l-a asezat actuala
Justitie romaneasca, ci in cercul al noualea al Infernului. Fiecare din cele patru
brauri ale cercului destinat tradatorilor sunt indreptatite sa-l reclame ca pe unul
de al lor pe tradatorul Pacepa, care a tradat tot ceea ce poate fi tradat pe
aceasta lume.
In primul rand, Pacepa nu ar trebui sa lipseasca din Caina, braul unde isi
ispasesc osanda “tradatorii rudelor”. Desfigurat de egoism, Pacepa nu a avut
nici o retinere in a-si trada familia, respectiv sotia si fiica, lasandu-le zalog
autoritatilor comuniste, desi stia mai bine ca oricine cat de dure erau represaliile
la care erau supuse familiile transfugilor politici.
In al doilea rand, infierarea lui Pacepa ca “tradator de patrie” este intru totul
indreptatita, astfel ca osandirea lui la chinurile vesnice din Antenora ar fi o
masura dreapta. Cu urmatoarea precizare, insa. In mod obisnuit, cei care-l
acuza pe Pacepa de tradare sunt comunistii. Ei leaga actul tradarii de
dezertarea sa in Occident, ceea ce este fundamental gresit. Este adevarat ca
Pacepa si-a tradat Patria, dar tradarea sa nu s-a produs in momentul dezertarii
in Occident, ci cu mult inainte. Ion Mihai Pacepa si-a tradat Patria cand s-a
alaturat regimului comunist, devenind ofiter de Securitate. Sa nu fi stiut oare
“venerabilii” magistrati de la Curtea Suprema de Justitie, care l-au reabilitat pe
generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa, ca acesta “a intrat in serviciul secret
inca din anii 1946 dupa cum relateaza Alexandru Nichita in cartea sa Pacepa
contra Pacepa, si ca prima sa misiune a fost sa se infiltreze in munti, unde
erau grupuri razlete de legionari si de fosti ofiteri anticomunisti, care trebuiau
depistati si localizati pentru a fi prinsi, misiune de care s-a achitat cu succes”?
In al treilea rand, Pacepa se face vinovat de ceea ce Dante numeste “tradarea
prietenilor”, fapta care este ispasita in cel de al treilea brau Tolomeea din
ultimul cerc al Infernului dantesc. Orice grup uman, constituit ca atare in virtutea
unui scop comun, este guvernat de un sistem de norme de conduita a caror
respectare este obligatorie o data cu aderarea la grupul respectiv. Medicii au
juramantul lui Hippocrate, dar si hotii sau talharii, in pofida activitatii lor
reprobabile, au o “etica” specifica in virtutea careia ii infiereaza ca tradatori pe
cei care nu o respecta. Or, in momentul in care Pacepa a facut “pactul cu
diavolul”, intrand in Securitate, el s-a legat sa respecte “codul etic” al institutiei
respective. Un legamant solemn, pe care insa l-a calcat, tradandu-si tovarasii.
Si, in sfarsit, in al patrulea rand, vinovatia care-l recomanda pe Pacepa drept
candidat sigur la cel mai jos loc al Infernului, Giudecca, acolo unde sunt azvarliti
cei mai odiosi criminali, este “tradarea binefacatorilor”. Pacepa s-a impartasit
din plin de bunavointa, increderea si protectia clanului Ceausescu. Intre
securistul dornic sa se afirme si familia prezidentiala au existat relatii nemijlocite,
adeseori confidentiale. Pentru devotamentul de care a dat dovada, Pacepa a
ajuns sa fie considerat ca un adevarat membru al clanului Ceausescu.
Si pentru a intregi portretul moral al acestui odios personaj, sa mai amintim ca,
asa cum sustin tovarasii sai din fosta Securitate, Pacepa a facut parte din cea
mai detestata categorie de spioni, categoria agentilor dubli. Iar daca este sa
ascultam ce spun cei initiati in tainele fostei Securitati, Pacepa ar fi fost de fapt
agent triplu, aflandu-se in acelasi timp in slujba Securitatii romane si pe statele
de plata ale KGB si CIA!
“Cazul Pacepa” nu reprezinta un interes in sine. Un ofiter de Securitate, asa
cum au fost multi in tarile socialiste, care, in momentul cand era pe punctul sa
fie “demascat” pentru gainariile la care se preta in paralel cu indeplinirea
sarcinilor de serviciu, a ales calea dezertarii la inamic, atat pentru a-si salva
viata, cat si pentru a-si incasa argintii cuveniti pentru vinderea de secrete
inamicilor Romaniei de la acea data. Pana aici nimic neobisnuit si grav. Lucrurile
incep sa ia o turnura ingrijoratoare din clipa in care se contureaza un curent de
opinie care tinde sa-l considere pe fostul securist… “erou national”! Or, o astfel
de dereglare a dreptei judecati este posibila numai intr-o comunitate in care
criteriile autohtone de valorificare morala au fost inlocuite cu criterii imprumutate
de aiurea, consecinta fiind pierderea identitatii definitorii pentru comunitatea
respectiva.
In anul 1917, pe frontul Moldovei, doi ofiteri din elita ostirii, provenind amandoi
din familii ilustre, coloneulul Sturdza, comandantul unei divizii, si locotenentcolonelul Crainiceanu, comandantul unui regiment, s-au pus in serviciul
inamicului, tradandu-si tara (ei urmareau sa scoata Romania din alianta cu
Antanta si sa o alature Puterilor Centrale). O tentativa esuata lamentabil.
Sturdza reuseste sa fuga in liniile inamice, dar complicele sau, Crainiceanu,
este arestat. Primul a fost condamnat la moarte in contumacie, pentru inalta
tradare si dezertare la inamic in timp de razboi. Cel de al doilea a fost judecat de
o Curte Martiala, dar, contrar legilor in vigoare, s-a bucurat de clementa
judecatorilor, care l-au condamnat numai la munca silnica pe viata (magistratii
militari tinand seama de faptul ca tradatorul era fiul generalului Crainiceanu, fost
ministru de Razboi, si nepotul de sora al generalului Prezan, comandantul
Armatei a IV-a). Afland de indulgenta judecatorilor, generalul Prezan a avut o
atitudine asemanatoare eroilor din tragediile antice. A casat sentinta, a dispus
rejudecarea procesului si a semnat personal noua sentinta de condamnare la
moarte a tradatorului. Colonelul Crainiceanu a fost executat in Vinerea Mare a
anului 1917, sentinta fiind dusa la indeplinire de un pluton de ostasi din propriul
sau regiment, care a fost adus de pe front sa asiste la executia tradatorului.
Cazul Sturdza a avut insa si un epilog demn de retinut. In anul 1941, fostul ofiter
din Armata Romana, condamnat la moarte pentru tradare si dezertare la inamic,
stabilit dupa terminarea razboiului in Elvetia, ii adresa Maresalului Ion
Antonescu un memoriu prin care solicita sa fie reabilitat public pe temeiul
faptului ca linia politica pentru care a militat in 1917 alianta cu Germania si
razboi impotriva Rusiei s-a dovedit a fi fost justa. Raspunsul Maresalului la acel
impertinent memoriu, care avea ca substrat dominatia Germaniei in lume la
acea data, a fost un refuz categoric, in continutul caruia era exprimata
urmatoarea idee: schimbarea orientarii politice a unui stat este apanajul
guvernului legitim al statului, nu al indivizilor. Cat priveste incalcarea
juramantului ostasesc si dezertarea la inamic, aceste fapte sunt crime
imprescriptibile, pe care Guvernul Romaniei le trateaza ca atare.
Astazi locul Germaniei, ca putere dominanta in lume, a fost luat de Statele
Unite. Dar in timp ce Germania, la vremea ei, nu a pretins reabilitarea
colonelului tradator Sturdza, se pare ca Statele Unite sunt interesate sa-si
recompenseze “omul”. Cel putin asa a lasat sa se inteleaga, destul de straveziu,
ambasadorul Statelor Unite la Bucuresti, intr-o interventie televizata, in care s-a
aratat nerabdator sa rezolve “cazul Pacepa”. Acest perfect consens al abjectiei
ne poate da o idee despre cum va arata “noua ordine mondiala” ce ni se
pregateste…

Gabriel Constantinescu

*