Domnul CĂLIN KASPER ne-a trimis rândurile de mai jos su titlul
Reflecţii pe marginea unei carţi 
Romanul „De la inimă spre cer” are pe copertă reprezentat gardul sau garda legionară, adică cele trei bare orizontale, intersectate cu cele trei bare verticale. Barele rotunde din fier ruginit, cam aşa cum sunt la puşcărie, sunt încastrate într-un zid netencuit, formând o fereastră cu patru ochiuri. Din aceste patru ochiuri ne privesc patru personaje care au jucat un rol important in economia cărţii.
Pe primul loc se află, cum altfel, portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, urmat de cel al Părintelui Arsenie. Ei sunt Învăţătorii neamului românesc, educatorii noştri cei mai de seamă. Amândoi au avut la rândul lor parte de educaţie şi de învăţătură prin mai multe şcoli, Corneliu având în tatăl său şi un exemplu viu de naţionalist înflăcărat. Iar Părintele Arsenie în timpul petrecut la Muntele Athos a avut parte de o experienţă mistică care l-a înălţat spiritual pentru a ajunge duhovnicul al neamului românesc.
Pe ultima poziţie am pus portretul unui om deosebit, pe care nu-l ştie nimeni. Este Constantin Pancu, conducătorul mişcării muncitoreşti ieşene alături de care Codreanu a luptat contra bolşevismului, fiindu-i totodată îndrumător şi model de conducător.
Pe poziţia a treia, cu pălărioară de ciobănaş şi cu o cruce neagră pe piept formată din jocul cojocului alb şi al laibărului negru ce-l purta pe dedesubt, ne priveşte un chip senin, de copilandru. Este portretul lui Petrache Lupu, ciobănaşul de la Maglavit. A meritat el să fie alăturat celor două mari personalităţi ale neamului, Codreanu şi Arsenie?
După cum am văzut, aproape orice personalitate în devenire are nevoie de un guru, de un om cu experientă sau chiar de mai mulţi, care s-o înveţe şi s-o iniţieze în activitatea în care va excela mai târziu. Ori ciobănaşul nostru nu numai că n-a avut un învăţător, dar toate circumstanţele vieţii i-au fost potrivnice. Tatăl îi moare din pruncie, mama nu-l iubea şi recăsătorindu-se, îi aduce pe cap un tată vitreg de o răutate vecină cu ticăloşia. Se mai îmbolnăveşte şi de „bubat” (vărsat de vânt) la o vârstă fragedă, care-l surzeşte şi-l aduce în situaţia de a nu putea vorbi (surdo-mut). Din această cauză, dar şi din altele, nu merge la şcoală, devenind păstorul satului. Era privit de săteni ca un fel de netot al satului de care unii îşi băteau joc, sau în cel mai bun caz îl neglijau sau îl ocoleau. Cum a putut omul acesta să-şi învingă soarta haină şi să se ridice atât de sus pe scara moralităţii şi a curăţeniei sufleteşti?
Dacă în devenirea lui nu a primit nimic din afară, înseamnă că acele calităţi au izvorât din interior, sau exprimat alfel, erau scrise în codul lui genetic. Mai cred totodată că acel cod genetic al lui Petrache este cel al românului privit ca figură arhetipală. Acele calităţi le avem cu toţii scrise în gena noastră şi pe care fiecare dintre noi le-am putea aduce la lumină. Poate că mulţi vor crede că exagerez, sau poate chiar că bat câmpii. Dar dacă luăm istoria la cercetat, vom vedea că nu a existat ispravă românească rămasă în memoria neamului în care aceste calităţi, descrise în „Cărticica şefului de cuib” drept cele şase Legi Legionare, să nu fi jucat un rol important.
Într-o altă lucrare scrisă într-un limbaj arhaic, am făcut un mic studiu despre psihologia neamurilor cu care istoria noastră s-a intersectat de-a lungul secolelor. Iată fragmentul respectiv:
„Românii au avut și ei, tot de la Dumnedieu veniți, Oameni Aleși, care s-au lepădat de toate bunurile pământești ca să-și slujească neamul cu devoțiune fără de păreche și fără să aștepte nicio răsplată pe pământ. Pe acești Aleși, românii i-au numit cu evlavie Căpitani, iar legămintea indestructibile între cei ce se devotau Căpitanului cu tot sufletul lor era numită „Frăție de Cruce”. Frați de Cruce erau cei care, aidoma cu ucenicii lui Isus, se puneau în slujba neamului și erau gata să moară pentru el, cum au și murit mulți dintre ei. Prin sângele acestora s-au răscumperatu păcatele românilor în fața lui Dumnedieu, carele nu s-a îndurat să lase se piară un aşe popor multucredinţiosu.
Amu, mai îi de lipsă să arătăm că, în cercarea noastră de dejudecare a istoriei, îi mare lipsă de încă un midiuloc puternic care, alături de loghica cea cu meşteşugul de a gândi şi cugeta, ne va conduce fără se rătăcim calea, prin hățișurile vremelniceștilor timpuri. Acesta este sinul psichologhic, care ne face să înțielegem cum este sufletul românesc, maghiar ori săsesc. Sufletul românesc este răbdătoriu, prietenos, înnobilat de învățătura lui Christos. El se ferește cât ce poate a face fapte necreștinești. Această răbdare ce pare fără țărmuri — și de multe ori este falș apreţiată ca nedeterminare —, când se umple pocalul ticăloșiilor, atuncea se iscă în sufletul românesc o turbăciune care, ca o furtună viscoloasă, mătură totul din calea ei. Atunci românul devine mai neîndurător decât nemeşul maghiar, care sute de ani n-o avut milostenie de bietul iobag; mai bătăios ca secuiul, care e foarte belicos când e vorba de răpciuni și macelări de ţivilişti; și mai diplomatic decât saşii, acel popor invediosu şi perfidu, dar cumpătat și cu stăricică bună, a cărui corajie este dată de cât de groși sunt murii* (arh. murii = zidurile) burgurilor sale, unde se pitesc la vreme de năpastă. Despre poporaşiul saşiloru scria, într-un op apărut la Dresda în anul 1850 Dr. A. Schürte un laudatio memorabile : „Sasulu din Ardelu, în vieţia şi portarea sea, e prototipulu celu adeveratu al lui Michel neamţiulu: acea bonomia somnorosa, care se înalţiă celu multu penă la poesia sentimentale, acea semilumină în idei  ce înoată purure în ceţiă, acea hebeucia plebea* (hebeucia plebea = buimăceală umilă), acestă lipsă de energia şi de conşciinţia de bărbatu, acesta diligenţia şi acea stupiditate cum a dat-o Dumnedieu.”
Iar când pe românii cei blândoci îi cuprinde furia rescolarei, Transilvania sfârâiaşte în vâlvătăi ce se rădică până la ceriu și toate cele trei naţiuni recepte* (arh. recepte = recunoscute) s-ar ascunde și în gaură de șerpe ca să scape cu zile de mânia olahă. Iar pentru români îi togma vremea socotelilor ce trebuie neapărat încheiate, și de-o fi să piară pământulu de totului.”
Nu vi se pare că este imposibil să asociem sufletul românesc cu „bonomia somnoroasă” sau cu „semilumina în idei ce înoată pururea în ceaţă” ori cu „hebeucia (de la hăbăuc) umilă” sau cu „acea stupiditate cum a dat-o Dumnezeu”? Şi asta este constatarea unul neamţ, deci unul care se presupune că cunoaşte perfect subiectul despre care scrie.
Despre sufletul maghiar nu vreau să scriu prea multe. N-a fost împrejurare istorică în care să nu-şi fi dat la iveală gena de popor barbar şi crud pe care civilizaţia nu a putut-o stârpi şi care la vremuri tulburi a ieşit mereu la iveală. Vreau însă să dau alt exemplu, poate mult mai pilduitor. Imre Hatvany, unul dintre cei mai lamentabili conducători ai insurgenţilor maghiari la 1849, considerând că n-a fost bătut suficient în prima bătălie a Abrudului de către moţii şi tribunii lui Avram Iancu, a venit şi a doua oară la Abrud ca să-şi măsoare încă odată puterile cu moţii. Condiţiile şi împrejurările fiind aceleaşi, nici rezultatul nu putea fi altul, ceea ce ne-ar putea duce cu gândul că Hatvany suferea de sindromul „acelei stupidităţi cum a dat-o Dumnezeu”, ceea ce dovedeşte că prostia nu are limite geografice sau genetice. În fine, după ce moţii lui Iancu i-au administrat încă o înfrângere usturătoare, pe o ploaie torenţială, în miez de noapte, Hatvany găseşte de cuviinţă s-o tulească din Abrud fiindcă dezastrul care-l aştepta dacă mai întârzia devenea inevitabil. A luat cu el ostatici mai multe familii de români dar şi de maghiari, mai mult cu forţa decât de bunăvoie, altă dovadă de hebeucie, pentru că a creat astfel o învălmăşeală de nedescris. Ajuns la Valea Cerbului, în fuga lui disperată ca să-şi salveze netrebnica lui viaţă, fiindcă nişte soldaţi maghiari îi barau calea, Hatvany scoase sabia cu care omorâse deja câţiva ţivilişti români în Abrud şi a ucis câţiva soldaţi din propria lui trupă.
Luaţi istoria patriei şi răsfoiţi-o pe toate părţile, dar o astfel de faptă ticăloasă n-o să găsiţi în istoria românilor oricât v-aţi strădui. Pentru simplul fapt că românul are încrustată în el Legea Onoarei, adică oroarea de a fi mişel. Dimpotrivă, avem mai multe exemple de voievozi care s-au sacrificat pentru soldaţii săi, cel mai înălţător fiind cel al lui Ioan Vodă Viteazul.
Ce învăţăminte putem trage din întâmplările atât de pilduitoare de la Maglavit?
În primul rând constatăm o indentitate perfectă între sufletul românesc primordial şi doctrina legionară, care este capabilă, împreună cu credinţa în Dumnezeu, să înalţe un om pe scara devenirii aproape de cer. Şi dacă un singur om, în condiţii total potrivnice, reuşeşte această performanţă, ne putem da seama ce putere educativă au putut avea cele două componente educaţionale, atunci când au fost prelucrate şi însuşite în cadrul organizat al cuiburilor. În cuiburi s-a format cu adevărat şi prima dată în lume Omul Nou, după cum ne-o dovedesc atât de multe exemple din viaţa Legiunii, precum Sfinţii Studenţi Ion Moldoveanu şi Vasile Baciu, dar şi alţii. Eu cred că asta ar fi şi salvarea noastră ca naţie.
PS: Domnule Ion Coja, la îndemnul dvs. am căutat din nou cartea lui Gh. Marinescu despre Maglavit şi ceea ce n-a fost posibil când am scris cartea, s-a realizat acum, pentru că am găsit textul acelei cărţi importante. Dumneavoastră vă puneaţi problemea reeditării cărţii, ceea ce mi se pare o ideea lăudabilă. Până atunci, fiindcă timpul pare că nu mai are răbdare cu noi şi numărul ticăloşilor care ne conduc este în permanentă creştere, vă propun să distribuiţi, odată cu mailurile newsletter, şi anumite cărţi care ar putea ridica nivelul educaţional al cititorilor. Nu numai cartea lui Marinescu, ci şi altele, precum „Cărticica sefului de cuib”, „Pentru legionari” sau atâtea şi atâtea altele, care nu-şi găsesc loc în librării, le-aţi putea distribui în acest fel.