Am citit cu mare interes despre Nevoia de Paul Goma, articol semnat de Liviu Cangeopol în „Ziua” de marţi, 17 octombrie 2006. Trec peste ambiguitatea titlului – sper că nu este intenţionată, şi fac următorul comentariu public: Oricât de mort ar fi Virgil Ierunca (Dumnezeu să-l odihnească!), prezentarea ditirambică pe care i-o face dl Liviu Cangeopol nu se potriveşte, cu atât mai mult că e vorba propriu zis de un text despre Paul Goma. Din perspectiva lui Paul Goma, a cazului Paul Goma, Virgil Ierunca a părăsit această lume lăsând în urma lui datorii mari, neonorate! Cât priveşte „cazul Ierunca”, dacă este să-i închinăm un bilanţ, final şi total, eu aş veni cu mărturia unei discuţii purtate cu mai sus numitul în 1984, la Paris, la Cafe de Cluny, când i-am reproşat următoarele: (1)soţii Ierunca şi însăşi Europa Liberă nu au avut reacţia aşteptată de publicul românesc în disputa deschisă de Moses Rozen privind publicarea prozei politice a lui Mihai Eminescu. Dimpotrivă, n-au zis nimic despre această dispută, dar l-au atacat pe Pompiliu Marcea, istoricul literar care se angajase în polemică cu „cel mai puternic om din România”. L-au atacat pe alte subiecte, fără să pomenească nimic de polemica curajoasă şi atât de riscantă(cum s-a dovedit în final!) cu rabinul roşu. „N-aţi fost corect cu bietul Pompiliu Marcea!” i-am zis lui Virgil Ierunca, povestindu-i şi în ce condiţii stranii a murit fostul meu coleg; (2) niciodată George Macovescu nu a fost taxat de „E.L.”, de Virgil Ierunca măcar, pentru intervenţia sa împotriva lui Constantin Pârvulescu la vestitul congres al PCR. Ba dimpotrrivă, George Macovescu şi grupul cominternist, al teoreticienilor realismului socialist, adunat în jurul său, au fost mereu luaţi în braţe de „E.L.” Ierunca s-a explicat invocând anii de tinereţe, prietenia veche care îl lega de Macovescu. I-am prezentat câteva dovezi privind orientarea anti-românească, nu anti-comunistă a grupului respectiv, precum şi miza disputei de la Bucureşti, între cele două tabere din Uniunea Scriitorilor: facţiunea naţionalistă şi cea cominternistă, anti-naţională. Ierunca m-a întrebat eu din ce gaşcă fac parte. I-am povestit cum, când cele două grupări literare au mers, separat, la discuţii cu Ceauşescu, m-am oferit să merg şi eu la întâlnire, cu oricare dintre găşti, dar nici una din cooperativele scriitoriceşti nu m-a considerat demn de încrederea de a sta de vorbă cu marele om de stat.(Fac aici o paranteză pentru a spune că acest refuz a fost spre norocul meu, căci aveam de gând să fac pe grozavul şi să-l acuz pe Ceauşescu, de faţă cu scriitorimea română, de asasinarea lui Ioan Dobre, liderul minerilor de la Lupeni!… M-aş fi făcut de rîs, căci acesta era mort numai în buletinele de ştiri mincinoase de la Europa Liberă…); (3) „Europa Liberă” nu spune mai nimc despre excelenţa românească în materie de anti-comunism! Mereu sunt pomeniţi ungurii, cehii, polonezii, şi nu se spune nimic, mai nimic despre (a)partizanii din munţi, fenomen unic în lagărul zis comunist, despre (b)opoziţia românească la bolşevizarea Europei, când România a salvat Europa de revoluţia bolşevică, nu numai la Budapesta în 1919, ci şi mai înainte, în 1918, când trupele române, sub comanda lui Iuliu Maniu, la cererea a ce mai rămăsese din autorităţile imperiale, au făcut ordine contrarevoluţionară la Praga şi Viena. La fel, se tace la „E.L.” pe tema (c)Panait Istrati vizionarul anti-comunist, marele şi primul disident, de fapt! Etc., etc. Şi pentru că se bătea monedă la „E.L.” pe tema minorităţilor din România, i-am mai spus domnului Ierunca că (d)printre partizanii din munţi nu a fost nici un minoritar!(Poate că m-am înşelat, dar aşa i-am vorbit!)

Nu întâmplător am pomenit de locul unde a avut loc această discuţie: la Cafe de Cluny. Ulterior m-am mai întâlnit cu câţiva români. Vreo trei dintre ei, colaboratori la Europa Liberă, m-au invitat tot la Cafe de Cluny. Să nu vorbesc cu păcat, dar cred că ne-am(m-au) aşezat la aceeaşi masă… La parter, în fund pe stânga, cum intri dinspre boul’ Mich…

Nu sunt eu în măsură să adun şi să scad cele făcute sau nefăcute de Virgil Ierunca. Sigur că aş avea de spus şi multe, foarte multe lucruri de bine. Altfel nu l-aş fi căutat eu la Paris! L-am găsit la un număr de telefon primit de la Mircea Martin. Dar miza acestor rânduri nu este Virgil Ierunca, ci domnul Liviu Cangeopol, căruia îi propun următorul raţionament: Aţi fost, domnule Liviu Cangeopol, aşa cum spune dl D.E., un „real disident”. Nimeni nu vă poate pune în discuţie onestitatea, autenticitatea, sinceritatea de „opozant” al regimului ceauşist. Vă invit să vă raportaţi însă şi la regimul post-ceauşist, la regimul actual din România. Pe care, am văzut în articolul din „Ziua”, îl criticaţi cu aceeaşi, probabil, asprime de odinioară. Numai că această critică merge la efecte, iar nu la cauze. În România post-ceauşistă, post-decembristă, s-au petrecut şi se petrec în continuare fenomene şi evenimente ale căror consecinţe nefericite pot fi chiar fatale pentru societatea românească. Aceste consecinţe vizează însăşi fiinţa fizică a neamului românesc. Nu sunt singurul care priveşte viitorul românesc cu îngrijorarea cea mai mare. Înainte de 1989 ne încurajam zicând că „mai rău nu se poate!” Că orice schimbare a regimului nu va putea să fie decât un mare pas înainte, spre binele aşteptat. Iar acum suntem obligaţi să conchidem că am fost nişte nătărăi, căci, iată, se poate şi mai rău, chiar mult mai rău! Nu ne doare minciuna potrivit căreia noi trăim în democraţie. Mult mai rea decât absenţa democraţiei este mimarea democraţiei! Inainte de 90 exista o monitorizare critică din partea Occidentului a tot ce se întâmpla în România ceauşistă, iar noi aflam despre ce anume Occidentuil critică referitor la politica lui Ceauşescu. Ne mai răcoream aşa! Acum Occidentul „achiesează” la potlogăriile şi golăniile unor guvernanţi a căror corupţie depăşeşte tot ce ne puteam noi imagina! Zic unii că au fost şcoliţi chiar în Occident cum să conceapă aşa de bine, de meşteşugit legile mincinoase prin care azi ne declarăm stat democratic, de drept, cu economie funcţională de piaţă etc.,etc., când în realitate avem de-a face cu o dictatură a foştilor comunişti şi securişti, dar nu a tuturor, ci numai a unora dintre membrii PCR şi ai Securităţii, anume comuniştii şi securiştii fără mamă, fără tată, fără ruşine şi fără conştiinţă de om, de român, adică o mână de profitori, de care s-au folosit şi se folosesc în continuare autorii reali ai loviturii de stat din decembrie 1989. Ei controlează toate partidele parlamentare, care au instituit prin legile electorale un monopol strict asupra puterii politice. Nu a venit din partea Occidentului, a UE, nici o critică la adresa acestor legi electorale, legi cum nu se poate mai ticăloase, mai mincinoase! Da, aşa zisa revoluţie a făcut-o aripa trădătoare a troicii PCR-Securitate-Armată, dar autorul adevărat a fost venit de peste mări şi ţări! Despre cei care au adus în România un rău incomensurabil mai mare decât răul „ceauşist” nu ştiu ca dumneavoastră să fi scris ceva, ceva critic sau măcar să-i pomeniţi, să-i arătaţi cu degetul: ei sunt!

Ca să fac şi mai limpede întrebarea mea: V-aţi opus regimului ceauşist, considerându-l vinovat pe Ceauşescu de suferinţele noastre, de mizeria din România acelor ani. Acum Ceauşescu nu mai este, a fost detronat de adversarii săi, de unii dintre adversarii săi, iar aceşti unii au instituit în România un regim în care mizeria materială şi spirituală a ajuns copleşitoare, căci azi nu mai avem nici măcar ceea ce pe vremea lui Ceauşescu ne prisosea din belşug: speranţa! Speranţa în Occident, speranţa în fatalitatea dispariţiei fizice a dictatorului(„o să crape într-o bună zi!”)! Acum nu mai avem nici o speranţă! Atunci puteam scrie la Europa Liberă, acum nici Europa Liberă nu mai există, ca să avem unde ne spune păsul. Inspectorii Uniunii Europene care ne calcă pragul nu dau doi bani pe nemulţumirile noastre, în frunte cu acest zâmbatec Jonathan şi nu mai ştiu cum. Au pus şi ei botul la binefacerile tranziţiei româneşti şi s-au dedulcit la comisioane şi alte atenţii, strecurate de guvern fie în pat, fie în conturi secrete. Minciuna şi diversiunea este totală şi deja evidentă pentru toată lumea. Şi cine se află în spatele ei, a acestei cacealmale? Cred că nu vă este greu să aflaţi – mai ales că trăiţi în America, cred că o ştiţi chiar mai bine decât mine, şi asta vreau să vă întreb: de ce nu continuaţi să fiţi opozantul răului din ţara asta, aşa cum aţi fost pe vremea lui Ceauşescu?! De ce vituperaţi fără milă(şi fără înţelegere!) la adresa scriitorului român(„slugă murdară, stupidă şi rea”…), ascunzând astfel identitatea răufăcătorului planetar!

Mai clar: dacă l-aţi combătut pe Ceauşescu fără a bănui sau presimţi măcar o clipă că după căderea lui se va produce dezastrul naţional pe care îl trăim noi, în România post-decembristă de azi, asta nu vă dă de gândit? De gândit la capacitatea domniei voastre de a pricepe pe ce lume trăiţi? La capacitatea de a distinge între bine şi rău? De a distinge între un rău mai mic – Ceauşescu, şi unul mult mai mare, acel rău pe care noi îl trăim în România şi despre care nu scrieţi nimic şi nici nu vă trece prin minte să vă opuneţi lui! Să vă opuneţi celui şi celor care sunt vinovaţii vinovaţilor pentru răul din România de azi, 22 octombrie 2006! Aceşti vinovaţi nici nu ştiu dacă au călcat vreodată prin România, dar s-au priceput c-o calce în picioare…

În încheiere, pentru că nu ne cunoaştem personal, daţi-mi voie să mă prezint: am fost şi eu un fel de opozant al regimului ceauşist. Deseori l-am criticat, mai puţin în presă, unde funcţiona cunoscuta cenzură, şi mult mai mult în adunările de partid, PCR, sau scriitoriceşti, unde nimic nu mă putea împiedica să iau cuvîntul. Prin intervenţiile mele nu am urmărit căderea regimului, ci corectarea lui. De aceea, în februarie 1989, când Aurel Dragoş Munteanu m-a invitat, nu în nume personal, ci cu împuternicire, să particip la ceea ce avea să se întâmple, l-am refuzat, încercând să-i deschid ochii cu o vorbă auzită de la maică-mea, cu patru clase primare, iar eu şi A.D.M. cu înalte doctorate: „străinul nu te creşte!” Eu am mers pe mâna maică-mii, sau, cum circula o vorbă pe atunci despre Ceauşescu printre oamenii din prostime: „Prost prostul, dar i-al nostru!” Acum nişte deştepţi ne guvernează, dar ei nu mai sunt ai noştri de mult, s-au vândut şi ne-au vândut fără să le tremure mâna cea ticăloasă!

Eu mi-am dat seama, chiar înainte de 1989, că meciul nu este între Ceauşescu şi poporul român, cum am crezut şi eu o vreme, ci între „Ceauşescu şi poporul”, pe de-o parte, în aceeaşi echipă, iar de cealaltă parte, fiindu-ne adversar, cel, cei care au câştigat, prin minciună şi crimă, finala din decembrie 1989. Dumneavoastră în ce echipă jucaţi acum?

Până în decembrie 1989 l-aţi criticat pe Ceauşescu raportându-l Dumnezeu ştie la cine şi la ce. Probabil că l-aţi raportat în ideal, la un model de conducător politic. Dar acum, după 17 ani de la asasinarea Ceauşescului, cred că aveţi obligaţia – aş zice obligaţia epistemologică, de a-l raporta pe răposat la ce a urmat, la guvernanţii cu care ne-a procopsit revoluţia, alde Iliescu, Constantinescu, Băsescu… În aceste condiţii, cei care continuă să-l critice pe Ceauşescu fără să ţină seama de tragedia care a urmat pentru români după căderea tiranului, devin suspecţi că fac jocul asasinilor şi al trădătorilor din decembrie 1989, deculpabilizându-i şi legitimându-le crimele. Da, Ceauşescu trebuia să cadă, aşa cum orice conducător trebuie să cadă dacă în locul său vine un conducător şi un regim mai bun. S-a întâmplat aşa în decembrie 1989? A urmat un regim mai bun? Eu zic că nu. Dumneavoastră, domnule Cangeopol, sunt convins că nu aveţi altă părere. Asta, cred eu, vă obligă să vă opuneţi mai departe răului din România, identificându-i noua sa adresă, probabil transatlantică, demascând, cum spuneam mai sus, identitatea răufăcătorilor planetari. Nu plevuşca numită clasa politică din România, ci marii tartori care au decis când şi cum să ne revoltăm, cu naivă ingenuitate unii, alţii cu criminală viclenie, în vestitul decembrie 1989. Ei ne-au pricopsit cu tot ce a urmat după asasinarea fie iertatului şi tot mai mult regretatului Nicolae Ceauşescu…

Cu stimă, Ion Coja