Am primit de la Andreea textul de mai jos. Îl publicăm cu mulțumiri speciale.
„Icoana obliga prin forma ei la participare personala, nu doar la privire detasata, pentru ca perspectiva ei este dinpre cel ce priveste, spre cel privit. Si precum noi privim icoanele, si icoanele ne privesc pe noi, aratand ca sensul lor este acela de a deschide universul spre directia in care ele privesc. Deci perspectiva icoanei se va deschide nu doar in spatele icoanei, nu doar spre fundalul ei, ci se extinde si in afara ei, facand ca intreaga lume exterioara sa para o prelungire sacra a ei. Atunci cand Domnul Iisus Hristos, sau Maica Domnului, ori vreun sfant fixeaza cu privirea inchinatorul din afara, nu doar el este cel privit, ci si privitorul este privit. Acest fapt intareste acea „perspectiva inversa” prin care esentialul este descris de directia privirii. Iar daca privirea lui Dumnezeu si a sfintilor fixeaza pe inchinator, atunci mediul iconic se extinde si in afara icoanei, ingloband intregul nostru mediu real in icoana. Lumea reala palpabila in care traim devine o manifestare a icoanei, si se identifica cu ea, caci intregul cosmos este icoana a lui Dumnezeu. Prin aceasta constientizare a perspectivei inverse, universul vazut este asimilat in acelasi plan cu cel nevazut; de aici este inteleasa posibilitatea harului de a se manifesta la un numitor comun: „precum in cer, asa si pe pamant”. Prin icoana se intalneste si se uniformizeaza lumea vazuta dupa tipul celei inteligibile, unde cerul devine accesibil prin pamant, unde pamantul capata proprietatile cerului, de aceea spunem ca materia se transfigureaza, si capata proportii ceresti. Vedem ca datorita rolului ei de confluenta, icoana faciliteaza manifestarea harului, fenomen cunoscut in experienta Bisericii prin „icoanele facatoare de minuni.Acesta este rolul haritologic al icoanei si pe acesta se bazeaza explicatia ca icoanele devin facatoare de minuni, caci harul se revarsa prin ele datorita caracterului lor perihoretic pe plan cosmic”…

 
Anagogia icoanei este aratata prin 6 sensuri:1. Sensul de baza este cel al icoanei naturale. Aceasta se refera la Persoanele Sfintei Treimi, deci la planul strict teologic in care Fiul este icoana a Tatalui. Nasterea mai inainte de veci este o forma de corespondenta simbolico analogica dintre Nascator si Nascut, dintre purcezator si purces. In speta, Sf. Ioan Damaschin se refera la nasterea Fiului din Tatal care mostenind intreaga dumnezeire devine similar Parintelui ceresc, deci o icoana a Lui. Acest inteles vesnic serveste ca model tuturor conceptiilor iconologice ulterioare.

2. Alt sens este cel denumit prin conceptul de „paradigmele divine” si se refera la rationalitatea lucrurilor intentionate prin creatie. „Cele hotarate mai dinainte de El si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor”. Acestea se refera la faptul ca fiecare lucru creat a fost proform in intentia lui Dumnezeu de a-l crea, deci sunt icoane ale celor vazute. Icoanele presupun o anumita anterioritate fata de lurcrurilevazute care le intruchipeaza in pla concret. Din acest punct de vedere vorbim de o asemanare a acestei idei cu doctrina platonica si neoplatonica despre idei („eides”, in gr.) ce reprezinta o proiectie ideala a lumii in intentia vesnica creaturala a divinitatii. Dar in plan crestinm, Sf. Maxim Marturisitorul reformuleaza aceasta notiune de anterioritate nedisociindu-o identitar de concretetea fiecarui lucru creat pe care-l simbolizeaza. In acest sens, el vorbeste despre ratiuni create si mai putin despre ratiuni seminale, deoarece lumea nu a preexistat prin icoane ideale din vesnicie in Dumnezeu.

3. Al treilea fel de icoana este omul este chip al lui Dumnezeu, deci aduce in discutie teologia chipului cu referinte la conceptia antropologica a Sf. Grigorie al Nyssei. Parintele Dumitru Staniloae arata in ce fel caracterul de chip pe care omul il poarta, se defineste prin conceptul de persoana. Daca o existenta este deplina, atunci ea trebuie sa fie personala, deci Dumnezeu fiind deplin este personal, fapt dupa care-l face si pe om tot existenta personala. Similaritatea dintre Dumnezeu si om dar si posibilitatea comunicarii si comuniunii lor este data de caracterul personal. La el se refera chipul, posibilitatea asemanarii sau „dumnezeul mic” cum ii spunea Sf. Dionisie Areopagitul. In acest sens, omul este icoana a lui Dumnezeu pentru ca se aseamana Fiului care si El este icoana a Tatalui. Filiatia duhovniceasca sau dupa har a omului este icoana a filiatiei ceresti din veci a Fiului, acesta fiind motivul pentru care Fiul s-a intrupat: sa extinda calitatea de fiu, dar dupa har si oamenilor.

4. Al patrulea inteles al icoanei este dat de cel de simbol si este dezvoltat in opinia Sf. Ioan Damaschin de Sf. Scriptura prin corespondenta dintre legea, faptele si evenimentele Vechiului Testament, cu intelegerea, realitatea, inaltimea Legii celei Noi cu tot ceea ce presupune aceasta. Astfel realitatile devin simboluri unele altora, prin aceasta facandu-se intelese unele prin altele si toate impreuna in Dumnezeu. Leonid Uspenski arata ca simbolul este un procedeu inepuizabil de cunoastere care se ofera preonderent lumii prin dezvoltarea de sensuri complete si complexe. Simbolul nu se limiteaza nici calitativ si nici cantitativ atunci cand este privit in cheia canonica si duhovniceasca a Sfintei Traditii. El ofera o cunoastere completa deoarece este mai presus de orice forma de cunoastere. Daca alte forme de cunoastere enuntiative, sau expozitive se adreseaza intelegerii sau planului noetic, simbolul se adreseaza intregii persoane in complexitatea ei. Simbolul ofera o cunoastere orientata spre un reper
vesnic, simbolizat printr-o notiune la fel de relativa, deci superioritatea lui deriva din adresarea sa intuitiva. Simbolul are adesea un caracter inspirat si de aceea, dupa cum marturiseste si pr. Pavel Florenski, este forma cea mai comuna de revelare a lui Dumnezeu catre om. Simbolul orfera libertate cunoasterii dar se si impune ca necesar, limiteaza la una din cheile de limitare, dar adanceste, afirma pastrand si posibilitatea unei cunoasteri negative, dezvaluie partial intregul, intregul prin parte, partea o determina in functie de intreg. Deci simbolul este o forma superioara de cunoastere si propune o conceptie cosmologica mult superioara simturilor, astfelincat nici simturile nu ar avea vreun sens in absenta simbolului care descifreaza semnificatiile lumii. Cunoasterea nu numai a lui Dumnezeu este posibila prin icoana ca simbol, ci si cunoasterea lumii in general. El imbogateste lumea de sensuri si confera participatie constiintei la inteligibilitatea pe care Cuvantul a imprimat-o creatiei Sale.

Icoana ca obiect poate fi privita in doar in grila simbolica, deoarece este un index al unei realitati cu care nu se confunda, desi mosteneste trasaturile Arhetipului. Icoana ca obiect presupune in acest caz un Arhetip imagistic dar nu limiteaza la el, ci deschide catre sentimentul prezentei reale a Arhetipului.Din punct de vedere al substantei, icoana nu se substituie arhetipului, dar functional implineste acelasi lucru. Icoana facatoare de minuni spre exemplu, manifesta acel tip simpatic de funtionalitate ca si arhetipul ei, dar nu ea insasi este originea lucrarii minunate, ci Arhetipul ei care se manifesta prin ea si care este reprezentat de ea.

Din valoarea de simbol, deriva si rolul intrumental al icoanei prin care harul dumnezeiesc se manifesta in plan creat.

5. Al cincilea fel de icoana este acela profetica, ce schiteaza cele viitoare. Cunoasterea lumii actuale arata si descifreaza iconic cele ce vor veni, asa cum rugul a descris Taina nasterii mai presus de fire a Fiului din Fecioara, sarpele de arama preinchipuie pe Hristos cu Crucea Sa, cunoasterea lumii de acum fiind „in oglinda si in ghicitura” fata de cele ce vor veni. Din aceasta perspectiva vedem ca icoana este o forma de exercitare a activitatii profetice a Cuvantului. Nimbul de lumina din chipurile sfintilor arata caracterul ei eshatologic.

6. Ultima categorie de icoane este cea anamnetica, prin care sufletul omului ia aminte la viata duhovniceasca. Icoanele aici, sunt cristalizarea la modul parerilor si imaginii care alimenteaza fondul mintii. Aici se incadreaza dupa Sf. Ioan Damaschin si icoana fizica pe care a aparat-o in contextul binecunoscut, dar aceasta nu este reductibila doar la forme vazute. Conceptia despre un sfant, despre sfintenie, despre evlavia sfintilor sunt forme de icoane nevazute, care se intiparesc in suflet si transforma constiinta decorandu-o ca o Biserica”.


Pr. prof. Ștefan Buchiu