Demostene Andronescu la 95 de ani în decembrie

2022-08-07T18:37:48+03:007 august 2022|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate|

Demostene Andronescu – scriitor, poet, pătimitor al Crucii lui Hristos

Andronescu Demostene 2022

„Sufletul întreg al românilor este ortodox!” (Sfântul Valeriu Gafencu)

Demostene Andronescu s-a născut sub veşmântul Anotimpului Alb, din care s-a ţesut/se ţes Scutecele serafice ale Sfântului Prunc Iisus, la 3 Decembrie, care a devenit ulterior Ziua de prăznuire a Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani, în anul 1927, în comuna Câmpuri, judeţul Vrancea, tărâm de cumpănă milenară între cele două Ţări valahe surori, Moldova şi Muntenia, din însuşirile cărora şi-a plămădit, înfrumuseţat şi înnobilat caracterul ales, ce poartă efigia acelui inegalabil, sublim şi universal frumos românesc.

„Eroic şi lucid, mistic şi pasionat, omul e făurit ca o piatră, misterios alintată de valuri, de elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale” (Dan Botta, Frumosul Românesc, în Limite şi alte Eseuri, Ed. Crater).

Blând şi zelos, tăcut şi iscoditor, nevăzut şi strălucitor, apă şi piatră, adiere şi rug aprins, Demostene – Copilul Dumbravei sale minunate, s-a întrupat în tânărul temerar care şi-a adunat în sine toate Darurile primite de la Dumnezeu, pentru a le dărui poporului său ales şi binecuvântat prin Moşii şi Strămoşii săi legendari.

A fost o vreme copil de trupă, devenind flamură verde a Crucii, în paralel cu studiile medii şi superioare din Capitală. A absolvit eminent Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii Bucureşti, în anul 1952, dar regimul roşu i-a intrezis să-şi susţină Licenţa până în anul 1969, prestând astfel muncă necalificată până în anul 1972, când a putut să-şi exercite profesia, misiunea, vocaţia de profesor.

Făcând parte din Elita spirituală a Patriei creştin-ortodoxe, tânărul Demostene a urmat Calea Robilor spre Cer, mărşăluind între anii 1952-1964, prin Pădurea cu fiare şi Mlaştina disperării ale fioroaselor închisori Jilava, Gherla şi Aiud.

După eliberare, în Patria neliberă spiritual, s-a căsătorit și așa s-a născut Mălina- Ştefana care, va deveni o reputată traducătoare şi o strălucită jurnalistă.

Sacra Suferinţă, pe care Elita deţinuţilor creştini ortodocşi au substituit-o momentului Durerii psiho-fizice, a rodit în Altoiul IUBIRII Hristofore, din care a purces înălţarea mistică a trăirii carpatino-sofianice, a mărturisirii serafice, a rugii de foc jertfelnice în paralel cu fenomenul creaţiei spirituale, al liricii sublime-filocalice. Harul Duhului Sfânt l-a pregătit pe prigonitul, persecutatul luptător-erou Demostene să urce culmile celeste ale poeziei culte, devenind astfel Sacerdotul Mărturisirii.

Demostene Andronescu este unul dintre cavalerii demnității românești care a supravieţuit gulagului comunist din România. El face cinste Cavalerului trac şi Cavalerului medieval. Onoarea Cavalerului trac se apropia de demnitatea umană absolută, desăvârşită arhetipal în Marele Mucenic Gheorghe. „Onoarea cavalerului medieval, spunea Ernest Bernea, mergea atât de departe, încât atunci când îşi întâlnea un adversar dezarmat, îi întindea suliţa, cobora de pe cal şi se lupta cu el în condiţii egale. Uneori se luptau nu cele două formaţii adverse, ci numai căpeteniile lor” (cf. Gabriel Stănescu, Dumnezeu m-a salvat din Iad! O mărturie cutremurătoare: reeducarea prin tortură Piteşti, Gherla, Canal. Convorbiri cu Traian Popescu. Criterion publising-2008, p. 65).

Faptul că istorici de marcă ori de castă, nu s-au încumetat să trudească puţin asupra gulagului românesc, care prin latura sacră a adus cinste şi nobleţe Neamului dacoromân, în afara celor persecutaţi, supravieţuitorii, a familiilor lor şi a câtorva iubitori de Adevăr, majoritatea covârşitoare nu ştie nimic sau mai nimic despre reeducările prin teroare, tortură şi ucidere din temniţele Piteşti, Gherla, Aiud,Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Tirgușor și Canal.

Alături de majoritatea covârşitoare stă însă şi conştiinţa cetăţii – intelectualitatea subţire ori Clerul înalt – Sinodul B.O.R., care n-a catadicsit şi nici nu-i pasă să afle despre oribilele fapte, de crimele mârşave şi diabolice petrecute în mandatul ateu al celor două decenii de gulag românesc, dar care prin Iubirea de Dumnezeu a umplut Cerul Mântuitorului şi Maicii Sale, cu Eroi, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi, Poeţi şi Sfinţi.Peste 8 000 dintre aceștia fiind preoți ortodocși  și monahii sau monahi români !

După ce a avut loc premiera „Revoluţiei” din decembrie 1989, la sfârşitul lui Decembrie şi Ianuarie 1990, s-a jucat fără mască, la scenă naţională, Lovitura de stat. În atmosfera obscură a începutului de an 1990, au început să iasă la suprafaţă, graţie supravieţuitorilor, crimele abominabile, programate şi executate de bestiile regimului roşu în cadrul închisorilor din ţară şi în mod expres în temniţele în care s-a aplicat reeducarea prin tortură fizică, morală, psihică, religioasă destul de îndelungat.

Eroul român-macedonean Dumitru Bacu, care a trecut prin infernul concentraţionar din ţară, a reuşit să fugă în Occident, dezvăluind după anul 1960, într-o carte-document „modul abject în care fiinţa umană era supusă torturilor fizice şi morale în închisorile comuniste din România, ţară care devenise ea însăşi o închisoare” (Gabriel Stănescu, Experimentul Piteşti, în op. cit., p. I).

Metoda reeducării a fost decupată după Modelul original al pedagogiei lui Makarenko, bine primit în Rusia sovietică şi în ţările satelit după cel de-al doilea război mondial. La noi în ţară procesul de reeducare a fost dirijat de ocupanţii sovietici prin instructorii experţi şi orchestrat de securitatea obedientă Kominternului. În malaxorul morţii au intrat sute de victime condamnate pentru crezul lor naţionalist-creştin din toate categoriile, elevi, studenţi, ţărani, muncitori, intelectuali.

„Fenomenul” a fost un „adevărat exerciţiu apocaliptic având drept ţel distrugerea a tot ceea ce era înscris în gena bună a fiinţei umane: binele, frumosul şi adevărul” (Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la ITSET-IP) [ultimul cuvânt se citeşte invers].

Comentând incredibilele mărturii ale lui Dumitru Bacu, Virgil Ierunca a scris la rândul său o carte despre acel infernal exerciţiu apocaliptic. Strigătul lui Virgil Ierunca din lucrarea sa Fenomenul Piteşti, apărută la Humanitas în anul 1990, a rămas aproape fără ecou, fiindcă în urechile tuturor răsuna încă fierbinte şi îngheţat Arhipelagul Gulag al mărturisitorului savant Alexandr Soljeniţîn, el însuşi „beneficiarul” celor 8 ani, al sinistrului Gulag, apoi trimis în exil pe viaţă în aulul Kok Terek din Kazahstan.  „Kolîma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită Gulag, ciopârţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-lor… O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală. Însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: «Nu trebuie! … Nu trebuie să răscolim trecutul!…»”  (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, 1918-1956 Încercare de investigaţie Literară. Părţile  întâi şi a doua. Trad şi note N. Iliescu, Editura Univers, Bucureşti-2008, p. 7-8)

La noi, după ce ni s-a cerut conciliant şi imperios să nu răscolim trecutul, neoateii au legiferat Fără-de-legea 217/ 2015, prin care au condamnat definitiv memoria sacră a Pantheonului Demnității și Spiritualității Românești, iar nouă celor vii ni s-au luat libertatea şi dreptul la cinstirea Eroilor-Martirilor-Sfinţilor. „Toată lumea, spunea Virgil Ierunca, cunoaşte azi Arhipelagul Gulag… Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştiinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie (ca o blasfemie, în Ziua Sfântului Ierarh Nicolae – unul dintre cei mai iubiţi Sfinţi a românilor ortodocşi n.a.) 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului.”

Mărturisitorul Demostene Andronescu a făcut radiograma fenomenului Piteşti pentru a scoate în evidenţă problemele legate de acest fenomen cu specific aparte, realizând un algoritm de studiu fundamentat pe următoarele aspecte:
–  Identificarea iniţiatorilor care au conceput acel proiect.
–  Identificarea celor care l-au pus în aplicare, supraveghind îndeplinirea lui.
– Identificarea cauzelor pentru care doar deţinuţilor politici, în speţă cei religioşi, creştin-ortodocşi din România Penitenciară, li s-a aplicat acel diabolic tratament.

Întreaga raţiune a faptelor, sprijinită pe date indubitabile, atestă că, „Reeducarea” a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturile de conducere, în marea lor majoritate alogeni… Desigur, au fost şi destui români, cozi de topor, care au participat la această criminală acţiune… Aşadar, reeducarea de la Piteşti nu aparţine – nici ca iniţiativă, nici în concepţie – românilor, ci are cu totul alte origini” (Demostene Andronescu, op. cit., p.20-21).

Este cunoscut  faptul că DacoRomânia este Grădina Maicii Domnului – Grădina Mântuitorului Iisus Hristos şi-a tuturor fiilor Aleşi, Ţară aflată sub oblăduirea lui Dumnezeu, unde Credinţa, Nădejdea, Iubirea, Jertfa, Crucea, Adevărul, Învierea, Libertatea, Omenia întru Atotcreatorul sunt cele mai puternice din întreaga omenire.

După resfâşierea trupului Ţării în prima conflagraţie mondială şi prin cicatrizarea rănilor după Sfânta Întregire a Neamului, pentru a reavea şi sufletul întregit, frumos cum i-a fost hărăzit, s-a creat sub binecuvântarea Proniei divine fenomenul de renaştere creştin-ortodoxă prin trăire, asumare şi mărturisire în cadrul Mişcării Studenţeşti Creştin-Ortodoxe, respectiv Mişcarea Naţionalistă, care bara ascensiunea comunismului în Ţara lui Dumnezeu, în Ţara Fecioarei Maria.

Este cunoscut faptul că trei Entităţi din Cosmos, de peste 2000 de ani sunt cele mai urâte, sunt cele mai denigrate, sunt cele mai profanate, sunt cele mai blamate: Iisus Hristos, Maria şi Neamul DacoRomân, prin Fiii şi Fiicele lui de seamă. Dar, tot la fel de cunoscută este evidenţa că această Triadă a Entităţilor divine este hărăzită de Dumnezeu cu frumusețea darurilor iubirii dumnezeeşti.

Aceste Entităţi Trinitare, Isus-Maria-Dacia, în care a odrăslit Fenomenul frumuseții absolute, explică de ce asupra Neamului primordial pelasgo-geto-dac au existat cele mai multe conspiraţii, care au trebuit să ucidă pe cei mai mari Fii ai lui: împăraţi, regi, voievozi, cnezi, comandanţi, poeţi, filosofi, teologi, monahi, vlădici, profeţi, care s-au jertfit pentru unitatea, întregirea, suveranitatea, credința, tradiția și dăinuirea pururea a Naţiei lor.

Cauza principală, pentru care deţinuţii politici-religioşi au beneficiat de tratamentul aparte, unic, diabolic şi ucigaş a fost exterminarea totală a Mişcării Naţionaliste Creştin-Ortodoxe, care mai rămăsese şi care aproape integral se afla în închisoare.  „Pentru a-i anihila pe cei mai înverşunaţi adversari ai lor, care erau membrii acestei mişcări, cotropitorii bolşevici şi năimiţii lor dinăuntrul ţării au născocit şi au pus în aplicare metode de exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul concentraţionar al sângerosului secol XX. Subliniem că această monstruozitate a fost cu atât mai cumplită cu cât torţionarii nu s-au mulţumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea conştiinţelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să ucidă şi ideile-forţă care au făcut posibilă apariţia, în ţara noastră, a acestei stări de spirit care a fost Mişcarea” (Demostene Andronescu, op. cit., p. 21).

Sursele sigure – scrierile memorialistice, memoria orală, atestă interesul deosebit manifestat de către N.K.V.D., de către serviciile de informaţii ale armatei sovietice în perioada celui de-al doilea război mondial, încă din prima parte, când nu se întrezărea nicidecum posibilitatea ocupării ţării noastre, scormonind printre ofiţerii români căzuţi prizonieri, ştiindu-se că mulţi dintre ei, ofiţeri în rezervă, învăţători, preoţi, profesori, avocaţi, medici, făceau parte din Mişcare.

În lagărele sovietice apăreau periodic comisii N.K.V..D., bine instruite, manierate chiar care se interesau de întregul fenomen al Mişcării, lider, elită, doctrină, crez, ţel etc. „Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, şeful fostului Serviciu Român de Informaţii, una dintre cele şase persoane arestate şi duse, după 23 August 1944, împreună cu mareşalul Antonescu, la Moscova, pentru anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii, Ed. Dacia, Madrid, 1981*), că un mare număr din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării şi că, atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau 2-3 persoane. Când era însă vorba de Mişcare, ancheta avea caracter documentar într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor” (Demostene Andronecu, op. cit., p. 23-24).

După scurta şi sângeroasa retrospectivă a „Fenomenului Piteşti”, marele Senior, supravieţuitor Demostene Andronescu, ne aduce în faţă, în memorie, celălalt seism demonic, „Fenomenul Aiud.” În ultimii ani de detenţie penitenciarul Aiud a devenit oroarea ororilor, la întrecere cu cea de la Piteşti. Dacă la Piteşti, deţinuţii-cobai o formau tinerii proaspăt arestaţi, la Aiud erau seniorii cu ani grei de carceră, frânţi de anchete, de regimul de exterminare, de boli, de camarazii ucişi, de dorul de acasă. Frânţi dar nu îndoiţi!  

La Aiud tortura fizică s-a substituit cu cea „umană”, psihică, morală, religioasă.  „Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cisma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute şi mii de conştiinţe” (p. 26). Dar, tot de acolo însă, şi din alte părţi concentraţionare, cu Voia şi harul lui Dumnezeu s-a deschis Calea Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Sfinților, Cuvioșilor spre Cerul lui Hristos și al Maicii Sale, Maria.

Logosul –  Obârşia poeziei Culte

Logosul dumnezeiesc – Rădăcina, Tulpina, Ramurile, Mugurii, Frunzele, Florile, Fructele – Mierea  poeziei filosofice creştine-ortodoxe. „Întru început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul!” (Evanghelia după Ap. Ioan 1,1). La Început este Iubirea şi Dorul ei – Cuvântul dătător de Viaţă! Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-a gătit în Iie de Sfântă Sărbătoare prinzându-se în Hora mare, divină a Creaţiei Cosmosului. Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii ale surâsului divin. Înfiorate în sinele smereniei, toate cuvintele cucernice, înmiresmate au venit Cuvântului Sfânt să I se închine.

Cuvintele trebuie să fie cuminecare de foc şi înviere de har divin! Cuvintele cântă, încântă, cuvântă, binecuvântă! De n-ar fi suferit Cuvântul, nu s-ar fi risipit în cuvinte şi noi am fi rămas lut fără flacăra duhului.
De n-ar fi suferit Logosul, noi nu ne-am fi adunat în litere şi am fi rămas fără graiul viu, despărţiţi, fără foc, fără apă, fără lumină.
De n-ar fi suferit Omul-Iisus, cuvintele n-ar fi ajuns Cer şi n-ar fi picurat pe pământ mărgăritare de gând.
De nu ne-ar fi iubit Dumnezeu, Cosmosul n-ar fi devenit prin Cuvânt şi pământul n-ar fi rodit, n-ar fi devenit Om, floare, pasăre, nici mireasmă, nici cântare, nici dor.
În această zbatere a firii, gândurile gătite trandafirii ale poetului-mărturisitor ating zorile de nuntă ale Cuvintelor.
Lumina serafică din poet cade din sine afară, slobozind duhul literei şi-n platoşa-i de aur a inspiraţiei, lacrima creaţiei sale suspină după sublim.

La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu puritatea Îngerilor lui, Pământul cu splendoarea odraslelor sale, Lumina cu unduirea-i serafică, Ziua cu bujorii zorilor, Noaptea cu înţelepciunea ei, Apa cu susurul surâsului de cer, Iarba verde cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii suavi de viaţă, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile păsărilor măiestre, Soarele cu strălucirea poemelor sale, Luna cu tainele amorului ei, Stelele cu soarta muritorilor şi destinul aleşilor şi sus peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un monarh înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul geto-dac – Regele carpatin – chip al lui Dumnezeu!

Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa Fiinţării Sfinte, în care Poetul Iubirii absolute – Iisus Hristos a înfrumuseţat cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale! Din caierul logosului divin se torc Literele mistice, cu rugă de foc, în fir subţire, ales, în culorile regalului păun, cu care se vor ţese cuvintele sublime pentru a înfrumuseţa Iia poeziei, brocartul filosofieiI şi purpura teologiei. Restul literelor rămase se împrumută celor două genuri literare, muzicii, istoriei etc. Tot ce este în afara Miracolului creaţiei, aparţine celor cu suflet crud, amar şi sterp.

Demostene Andronescu poetul cult al Crucii lui Hristos

Întregul său fenomen liric a odrăslit în închisoare, sub zodia harului divin. Poezia lui Demostene Andronescu este o Psaltiră creştină din care se revarsă splendoarea încântării unui poem mistic ca o cântare de Liturghie ortodoxă valahă. În aula memoriei din amfiteatrul concentraţionar a „scris” câteva sute de poeme pe care le-a dăruit tuturor camarazilor de suferinţă, de luptă şi de iubire. Când a ieşit pe poarta eliberării mai avea în tolbă vreo sută de poeme sublime, pe care le-a înfrăţit în volumul Peisaj Lăuntric, dăruindu-l Românilor iubitori de frumos.

Şi-a şters lacrimile cu rugăciuni de foc.
Şi-a înfundat suspinele cu iertare pentru cei căzuţi.
Şi-a acoperit gemetele cu marama gândului înlăcrimat.
Şi-a alungat foamea cu psalmii izbăvirii.
S-a acoperit de frig cu tremurul nădejdii.
Şi-a cuminecat sufletul cu slova de foc a Filocaliei.
Şi-a împletit durerea sofianic în suferinţa Iubirii.
S-a asumat libertăţii şi dăinuirii Neamului valah.
S-a asumat Crucii şi Învierii Românilor ortodocşi.
Peste toate durerile şi Darurile Eroului Demostene, Dumnezeu Şi-a pogorât Harul întru creaţia lui, ca o încununare permanentă a sufletului său brodat în frumos.

De vorbă cu sufletul meu

 „O, suflete al meu, de ce ţi-ascunzi,/ Plângând cu hohote, în palme faţa?/ Hai, ştrege-ţi ochi-albaştri şi povaţa/ Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi?// De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii/ Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete/ Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete,/ Demult, demult, de când eram copii.// Mereu înfrânt, tu freamăţi ca un pom/ Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,/ Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă/ Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz, şi-n somn.// Te potoleşte, pentru Dumnezeu!/ Ce-atâta bocet? Doar nu eşti muiere!/ Te înţeleg, eşti munte de durere,/ Dar nu uita, durerea nu-i un rău.//. O, suflete al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veşnic plină,/ Şi, sângerând celor din jur lumină,/ Învaţă blând, să mori în locul lor!// Pricepe că cu fiecare spin/ Ce dureros în carne ţi se-mplântă,/ Pe un obraz o lacrimă se zvântă/ Şi-n lume-i o durere mai puţin.// Cu fiecare suferinţă-a ta,/ O suferinţă undeva se stânge,/ Cu fiecare picur roş de sânge/ Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.// Şi-n fiecare limpede apus,/ Cu fiecare-ngenunchere-n tină,/ Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină/ Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus” (Demostene Andronescu, Peisaj Lăuntric – versuri din închisoare, Fundaţia Sfinţii Închisorilor,

Un comentariu

  1. caroline gunderode 7 august 2022 la 7:55 pm - Raspunde

    Cu fiecare suferinţă-a ta,/ O suferinţă undeva se stânge,/ Cu fiecare picur roş de sânge/ Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.// Şi-n fiecare limpede apus,/ Cu fiecare-ngenunchere-n tină,/ Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină/ Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus”

    Incomparabil instinct al eternitatii si al luminii ceresti!
    Dumnezeu sa-l odihneasca !
    Si sa nu ne lase sa-l uitam .

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top