Declarația de la București
- Pentru că nu putem asista pasiv la politica dezastrului moral, economic și democratic spre care este împinsă țara de către actualul regim,
- pentru că tăcerea în aceste vremuri înseamnă complicitate și resemnare față de degradarea continuă a democrației,
- pentru că asistăm la confiscarea deciziilor care influențează țara de către o putere a incompetenților și impostorilor,
- pentru că nu putem accepta să vedem cum țara, ajunsă, prin eșec electoral și manipulări grosolane, pe mâna unei prostocrații agresive, alunecă într-o fractură istorică și se depărtează de preceptele fondatoare ale civilizației europene,
- pentru că în societate s-a produs o răsturnare a valorilor, astfel încât deciziile majore în stat aparțin unor oameni cu calificări precare, ajunși la putere prin abolirea criteriilor și prin acțiunea tot mai expansivă a serviciilor secrete,
- pentru că schimbările de care are nevoie țara nu pot veni din senin, ci numai atunci când sunt deșteptate conștiințele cetățenești ale României,
- pentru că suntem liberi, neconstrânși de înțelegeri cu vreun repreprezentant al serviciilor
secrete, al oligarhiei ori cleptocrației care susțin actualul regim,
Noi, subsemnații semnatari ai prezentei profesiuni de credință, spunând să nu conteze nimeni, niciodată, pe lașitatea noastră, reuniți în Grupul Jurnalistic de Salvare a Democrației, afirmăm că:
1. În Romania este necesară abolirea imediată a secretomaniei instalate în toate prestațiile președintelui, premierului și șefilor serviciilor secrete, insclusiv ale comisiilor care le supraveghează. Regimul Iohannis a încetat să mai comunice informații către presă și populație, luând decizii în treburile publice cu mentalitate de proprietar privat și angajând țara ca pe o feudă personală în operațiuni pe care este nevoit să le suporte întregul popor.
2. Reclădirea normalității în România presupune cel puțin trei componente esențiale:
-revenirea de la “guvernul meu” la “guvernul țării”,
-revenirea la Constituție, prin reabilitareea prevederilor textuale privind „statul de drept democratic” (nu doar a „statului de drept”), tripartiția puterilor în stat și pluralismul politic;
-revenirea la dezbaterea deschisă, obligatorie, nemăsluită într-o societate democratică, inițierea prezentului grup fiind o contribuție la aceasta.
3.Vom fi în apărarea valorilor tradiționale ale țării și familiei și vom pleda pentru preluarea în modernitate a ceea ce a fost valoros în tradiție.
4.Vom fi susținătorii unor criterii clare și transparente de promovare în funcții publice, în care nivelul studiilor și competența dovedită practic să fie primordiale, obligatorii și bine definite. Prostocrația trebuie abolită. Avizul serviciilor secrete pentru ocuparea diferitelor funcții să fie subsidiar, consultativ și drastic restrâns la un număr limitat de
funcții, stabilite strict prin lege.
5. În toate demersurile noastre, vom da credit și prioritate oamenilor de valoare, vom reabilita noțiunea de patriotism și vom înțelege și apăra valorile europene în sensul originar al tratatelor fondatoare la care România este parte.
6. Vom pleda prin comunicate și declarații publice, în toate situațiile în care considerăm că deciziile autorităților, comportamentul, legile și declarațiile prostocrației contravin intereselor naționale și aspirațiilor cetățenilor.
7.Vom pune în slujba interesului public, pe temeiuri de conștiință și de bună credință, sistemul de valori, principiile și criteriile de conduită care ne caracterizează întreaga activitate profesională, civică și publicistică.
8.Vom milita pentru „demilitarizarea” prin lege a societății civile, a conducerilor partidelor politice și a instituțiilor de presă – pentru ca din activitatea acestora să fie eliminată dubla comandă, iar acțiunile lor să beneficieze de o identitate clară în fața cetățenilor.
9. Ne vom poziționa tranșant împotriva oricări decizii de restrîngere a libertăților cetățenești și a drepturilor de exprimare.
Grupul pentru Apărarea Democrației este o asociere ad hoc a unor persoane publice care împărtășesc aceleași valori, au aceleași opinii despre situația actuală din țară și gândesc consonant cu privire la sensurile de evoluție a societății românești.
Semnează:
Andrei Marga
Ion Cristoiu
Cornel Nistorescu
Octavian Știreanu
Prof. Gheorghe Piperea
Mircea Dinescu
Doru Bușcu
Patrik Andre de Hillerin
Costi Rogozanu
Ion Buduca
Valer Marian
Ion Spânu
DE CE SE ALĂTURĂ IRANUL OCS?
Vladimir Platov -16/sept/2021
Azi la summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS), care va avea loc în perioada 16-17 septembrie în Tadjikistan, este așteptat anunțul oficial al procedurii de admitere a Iranului la statutul său de membru.
Va fi un summit aniversar al organizației fondate în urmă cu 20 de ani, în 2001, de șase state – Shanghai Five (China, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Tadjikistan), formată în 1996 și la care s-a alăturat Uzbekistanul. Astăzi, OCS include opt țări: în 2017, pe lângă cele șase state deja menționate, India și Pakistanul au devenit membre ale acestei organizații regionale care se ocupă de securitate, cooperare economică și umanitară.
Ca urmare, suprafața totală a OCS a reprezentat aproximativ 23 % din suprafața terestră a planetei, iar populația țărilor sale constitutive a ajuns la 45 % din populația lumii.
În plus, OCS mai are patru țări cu observator (Afganistan, Belarus, Iran și Mongolia) și șase parteneri de dialog (Armenia, Azerbaidjan, Cambodgia, Nepal, Sri Lanka și Turcia).
Având în vedere prestigiul internațional în continuă creștere al OCS în ultimii ani, alte 12 țări interesate de cooperare revendică statutul de observator sau partener – Bahrain, Bangladesh, Egipt, Irak, Israel, Maldive, Qatar, Arabia Saudită, Siria, Emiratele Arabe Unite, Ucraina și Vietnam.
Astfel, OCS devine o structură centrală și de legătură în Eurasia. Extinderea OCS îi sporește puterea și influența. „În ceea ce privește aspectele economice, sunt sigur că ar trebui să ne concentrăm pe combinarea eforturilor, coordonarea strategiilor naționale și a proiectelor multilaterale în spațiul OCS”, a declarat președintele rus Vladimir Putin azi. „Scopul este de a combina potențialele EurAsEC, SCO, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est, Inițiativa Chinei One Belt, One Road”, a mai explicat el.
Carta SCO subliniază că toate deciziile din cadrul organizației se bazează exclusiv pe principiul consensului. Prin urmare, chiar dacă un stat mic se opune condiționat, decizia pur și simplu nu va fi luată. În plus, OCS se caracterizează prin „spiritul Shanghai” – un cod de conduită în care țările se angajează să dezvolte o cooperare bazată pe PRINCIPIILE ÎNCREDERII, RESPECTULUI RECIPROC ȘI EXAMINĂRII RECIPROCE A INTERESELOR.
Având în vedere că OCS este o platformă pentru discutarea unei game largi de probleme regionale, în cadrul reuniunii Consiliului miniștrilor de externe ai statelor membre ale OCS, care a avut loc la Dușanbe în iulie, Rusia a insistat asupra unei considerații favorabile a cererii Iranului de aderare la această organizație.
La urma urmei, Iranul este, de asemenea, un stat regional. Trebuie să discute aceste probleme pe picior de egalitate și să caute soluții comune, în special la situația actuală din Afganistan și din jurul acestuia. Prin urmare, apartenența deplină a Teheranului la OCS ar sublinia și mai mult faptul că Iranul participă la dezbaterea privind securitatea regională.
Teheranul a primit statutul de observator la OCS în 2005 și a solicitat statutul de membru cu drepturi depline în 2008. Cu toate acestea, din cauza sancțiunilor internaționale împotriva Iranului, aceasta nu a putut fi acceptată în asociație până în 2015, deoarece, în conformitate cu normele OCS, o țară aflată sub sancțiunile Consiliului de Securitate al ONU nu poate deveni membră. Sancțiunile au fost ridicate în 2015, după ce Teheranul a fost de acord să-și reducă programul nuclear.
Cu toate acestea, Tadjikistanul a blocat în mod neașteptat aplicația iraniană, acuzând Teheranul că sprijină Partidul Renașterii Islamice din Tadjikistan (interzis în Tadjikistan și Rusia) și implicarea indirectă în organizarea crimelor contractuale și a actelor teroriste comise la sfârșitul anilor 1990.
Între timp, potrivit unei alte versiuni populare în Iran, conflictul dintre cele două țări s-a datorat unor motive financiare. Potrivit presei iraniene, Dushanbe intenționa să deturneze bani de la omul de afaceri iranian Babak Zanjani, care i-a ținut în băncile tadjeze pentru a eluda sancțiunile prin tranzacționarea petrolului în numele autorităților.
O a treia versiune a posibilelor motive ale rupturii dintre Dushanbe și Teheran a fost influența tot mai mare a vechiului adversar al Iranului, Arabia Saudită, asupra politicii Tadjikistanului. În 2016, liderul tadjic Emomali Rahmon a vizitat Riadul, unde a descris Arabia Saudită drept „partenerul important” al țării sale în lumea arabă. În primăvara anului 2017, presa a relatat că Arabia Saudită ar fi plănuit să construiască un complex parlamentar la Dușanbe, necesitând demolarea mai multor clădiri din centrul orașului, inclusiv Ambasada Iranului (deși în iulie 2017, autoritățile tadjiene au anunțat că au acordat prioritate unui contractor chinez).
Cu ceva timp în urmă, conflictul dintre Tadjikistan și Iran a fost rezolvat și chiar președintele iranian Ebrahim Raisi intenționa să zboare personal la Dușanbe. Și aceasta va fi prima sa călătorie străină de la alegerea sa ca președinte al Republicii Islamice în luna iunie a acestui an. În aprilie, Iranul și Tadjikistanul au convenit să înființeze un comitet mixt pentru apărarea militară și forțele armate pentru a facilita continuarea cooperării în materie de securitate între cele două țări. De asemenea, nu este exclus ca sprijinul Tadjikistanului pentru cererea iraniană să se datoreze parțial nevoii țării fără ieșire la mare de a avea acces la porturi. Porturile iraniene, inclusiv Chabahar în partea superioară a Mării Arabiei, oferă cele mai ieftine și mai scurte opțiuni de transport.
Transformarea statutului de observator al Iranului în OCS în membru cu drepturi depline ar fi, fără îndoială, o victorie geopolitică importantă pentru Republica Islamică în ceea ce privește poziționarea sa în Eurasia, inclusiv în ceea ce privește Turcia și Arabia Saudită. În plus, ar respinge propaganda occidentală potrivit căreia Iranul se află în izolare internațională și ar putea fi un alt impuls pentru acordul de cooperare chino-iranian încheiat recent.
O participare mai intensă la activitățile OCS corespunde ajustării politicii externe de către actualele autorități iraniene. Reamintim că liderul suprem al Iranului a indicat recent conturul principal al fazei actuale a politicii externe a țării și cursul pe care Raisi ar trebui să îl urmeze: consolidarea relațiilor cu țările non-occidentale, inclusiv China și Rusia.
În timpul ceremoniei de confirmare a lui Raisi în calitate de președinte de către ayatollahul Khamenei, Ali Akbar Velayati, consilier superior al Liderului Suprem în afaceri internaționale, a declarat, de asemenea, că prioritatea guvernului Raisi ar trebui să fie „orientată spre Est” și „cooperarea și relațiile strategice cu China, India și Rusia”, care pot „ajuta economia noastră să progreseze”.
În același timp, Iranul caută într-adevăr o participare constructivă la instituțiile economice și de securitate eurasiatice, sperând să reducă presiunea sancțiunilor occidentale și, eventual, să creeze pârghii suplimentare în comunicarea cu Occidentul.
Sursa: https://journal-neo.org/2021/09/13/why-is-iran-joining-the-sco
Traducerea CD
RAZGANDIREA LUI FUKUYAMA
Articolul “The future of American Power – Francis Fukuyama on the end of American hegemony “Sfarsitul Hegemoniei Americane”
https://www.economist.com/by-invitation/2021/08/18/francis-fukuyama-on-the-end-of-american-hegemony
este din 18 august, deci inainte de retragerea lașă a SUA din Afganistan si este unul dintr-o serie mai larga de articole initiate de revistă la care participă prin invitatie o sumă impresionantă de autori si se referă la “The Future of American Power” – “Viitorul Puterii Americane”:
https://www.economist.com/future-of-american-power
Acest articol a fost comentat, cu ironia pe care o merita, de Markku Siira cu titlul “Fukuyama si Sfarsitul Hegemoniei Americane”, in revista italiana “Idea si Actiunea” https://www.ideeazione.it
si de aici tradus de Alexandru Petria pentru Revista Gandeste:
https://gandeste.org/analize-si-opinii/francis-fukuyama-si-sfarsitul-hegemoniei-americane/121829
BIO:
Francis Fukuyama este conferentiar la Stanford’s Freeman Spogli, Institut pentru Studii Internationale si director la Mosbacher – Centrul pentru Democratie, Dezvoltare si Regula de Drept. – Centre on Democracy, Development and the Rule of Law.
S-a nascut la. 27 octombrie 1952, este un politolog, economist politic și scriitor american de origine japoneză. Fukuyama este cunoscut pentru cartea sa “Sfârșitul Istoriei și ultimul om” – (1992), in care susține că răspândirea la nivel mondial a democrațiilor liberale și a capitalismului de piață liberă al Occidentului și stilul său de viață poate semnala punctul final al evoluției socioculturale a umanității și poate deveni forma finală de guvernare umană.
Cu toate acestea, in cartea sa ulterioară “Trust: Social Virtues and Creation of Prosperity” (1995) – Increderea: Virtute Sociala si Crearea Prosperitatii” și-a modificat poziția anterioară pentru a recunoaște că cultura nu poate fi separată în mod definitiv de economie. Fukuyama este, de asemenea, asociat cu ascensiunea mișcării neoconservatoare, de care s-a distanțat între timp.
Fukuyama a obținut diploma de licență în arte clasice de la Universitatea Cornell, unde a studiat filosofia politică sub conducerea lui Allan Bloom[1].
Fukuyama vede in ridicare puterilor Chinei si Rusiei ca un real pericol pentru “capitalismul progresist” asa cum il traim noi acum, respectiv schimbarea de la regula de baza “cel mai tare dicteaza”, la doctrinele si instrumentele de tranzactie din comert si relatiile internationale practicate acum da China si Rusia, de colaborare si cooperare, fara amestec in treburile interne si cu un avantaj reciproc win/win.
Avand in vedere cartile sale anterioare si intoarcerea lui la aproape 180 de grade in acest articol, mai merita mentionat si faptul ca formula lui Zbigniew Brzezinski de ale oferi si rusilor un Vietnam la intrarea lor(la invitatie) in Afganistan, aceasta formula a fost reaplicata de rusi si chinezi americanilor la invadarea(fara invitatie) a Afganistanului in 2001 si drept care dupa 20 de ani SUA a trebuit sa se retraga las si rusinos “noaptea ca hotii”.
Cam asta-i “Razgandirea lui Fukuyama”, dar inca cu destule rezerve penibile.
FRANCIS FUKUYAMA ȘI SFÂRȘITUL HEGEMONIEI AMERICANE
Autor: Markku Siira
Este ironic, dar și cumva la fix, că analistul și autorul Francis Fukuyama, care în anii 1990 a lăudat „sfârșitul istoriei” și triumful democrației occidentale liberale conduse de americani, scrie acum – în revista cercurilor financiare The Economist , nu mai puțin! – despre sfârșitul hegemoniei SUA.
Fukuyama admite, de asemenea, că pricinile pe termen lung ale slăbiciunii și recesiunii SUA sunt „mai degrabă interne decât internaționale”. Savantul încearcă să-și convingă cititorii că America „va rămâne o mare putere pentru anii următori, dar influența ei va depinde mai mult de capacitatea sa de a rezolva probleme interne decât de politica sa externă”.
La urma urmei, perioada de glorie a hegemoniei americane a durat mai puțin de 20 de ani, „de la căderea Zidului Berlinului în 1989 până la criza financiară din 2007-2009”, scrie el. Aroganța, glorificarea mioapă a „excepționalismului american” și intervențiile militare lipsite de simt strategic din Asia de Vest și-au arătat efectul.
Statele Unite au supraestimat în repetate rânduri eficacitatea forței militare pentru a
aduce schimbări politice fundamentale.
Modelul de piață liberă prădător de la Wall Street s-a confruntat, de asemenea, cu dificultăți. Deceniul s-a încheiat cu trupele americane cufundate în două războaie.
Criza economică internațională a evidențiat, de asemenea, inegalitățile create de globalizarea condusă de SUA. Unipolaritatea acestei perioade s-a încheiat acum, iar lumea a revenit la o stare mai normală de multipolaritate, „China, Rusia, India, Europa și alte centre își măresc puterea asupra Americii”, zice el.
Potrivit lui Fukuyama, Statele Unite se confruntă cu provocări interne majore. Societatea americană este profund polarizată și nu a reușit să ajungă la un consens cu privire la aproape orice. Această polarizare a început cu probleme politice tipice americane, cum ar fi impozitele și avortul, dar de atunci s-a extins într-o luptă acerbă pentru identitatea culturală.
Chiar și o amenințare externă, cum ar fi coronavirusul, nu i-a unit pe americani. Mai degrabă, susține Fukuyama, criza a adâncit diviziunile și distanța socială a Americii. Măștile și vaccinările au devenit mai degrabă probleme politice decât măsuri de sănătatepublică.
Conflictele s-au răspândit în toate aspectele vieții, de la sport la mărci de consumatori. O identitate civică care se lăuda cu America ca o democrație multi-etnică a fost înlocuită de narațiuni războinice despre probleme de libertate, istoria sclaviei și chiar sexualitate.
Există încă un puternic consens al elitei cu privire la China, care a apărut ca rival pentru Statele Unite: republicanii și democrații sunt de acord că Beijingul este o „amenințare la adresa valorilor democratice” (adică, centrismului occidental). Cu toate acestea, mă întreb, împreună cu Fukuyama, dacă Statele Unite ar fi cu adevărat pregătite pentru un conflict militar cu China sau Rusia. Trupele din imperiul condus de la Washington au plecat în Afganistan, doar pentru a merge în Taiwan sau Ucraina?
Polarizarea internă a afectat deja influența globală a Washingtonului. Atractivitatea
Americii a fost mult diminuată: instituțiile democratice americane nu au funcționat bine în ultimii ani, deci de ce ar trebui o țară să imite tribalismul american și disfuncția politică?
Fukuyama amintește că țara model a democrației nu a reușit nici măcar să realizeze un transfer pașnic de putere după alegerile din 6 ianuarie.
Barack Obama nu a reușit niciodată să facă un „pivot în Asia”si nu sunt sigur că Biden o va putea face. Ar fi înțelept să ne concentrăm asupra provocărilor mai aproape de casă, decât să implicăm aliații și să începem să intimidăm China în curtea sa.
Fukuyama, care a inspirat neoconii iubitori de război în anii 1990, se arată mai realist astăzi.
El susține că este puțin probabil ca Statele Unite să revină la fosta lor poziție
hegemonică și că nici măcar nu ar trebui să încerce să o facă. În cel mai bun caz, ei nu pot decât să spere „să mențină o ordine mondială bazată pe valori democratice,
împreună cu țări cu aceeași idee”. Timpul ne va spune dacă SUA sunt încă capabile să facă acest lucru.
La fel ca Imperiul Britanic în trecut, Statele Unite devin o resursă epuizată. Personal, bănuiesc că pentru cercurile de capital internațional, chiar și o lume condusă de China nu este cu adevărat o urâciune. În situația schimbată, însăși pretenția democrației liberale poate fi respinsă, cu condiția ca privilegiile clasei capitaliste globale să rămână neschimbate.
Traducere: Alexandru Petria: https://gandeste.org/analize-si-opinii/francis-fukuyama-si-sfarsitul-hegemoniei-americane/121829/
Note:
1. Allan David Bloom (14 septembrie 1930 – 7 octombrie 1992) a fost un filozof, clasicist și academician american. A studiat cu David Grene, Leo Strauss, Richard McKeon și Alexandre Kojève, intreaga pleiada a “Scolii de la Frankfurt” devenita “Scoala de la Chicago” unde s-au mutat le invitatia filozofului american John Dewey,
Ulterior, a predat la Universitatea Cornell, Universitatea din Toronto, Universitatea din Tel Aviv, Universitatea Yale, École Normale Supérieure din Paris și Universitatea din Chicago.
Bloom a susținut ideea educației Great Books și a devenit faimos pentru criticile sale la adresa învățământului superior american contemporan, opiniile sale fiind exprimate în cartea sa bestseller din 1987, “The Closing of the American Mind” – Inchiderea mintii americane”.
Caracterizat ca un conservator în mass-media populară,desi studiase cu corifeii filozofiei liberaliste ai Scolii de la Chicago, Bloom a negat că el a fost un conservator, și a afirmat că ceea ce a încercat să apere a fost „viața teoretică”.
Saul Bellow a scris “RAVELSTEIN”, un roman à clef bazat pe Bloom, prietenul și colegul său de la Universitatea din Chicago.
“The Closing of the American Mind” a fost publicat în 1987, la cinci ani după ce Bloom a publicat un eseu în National Review despre eșecul universităților de a servi nevoilor studenților.
Cu încurajarea lui Saul Bellow, colegul său de la Universitatea din Chicago, el și-a extins gândurile într-o carte „despre o viață pe care am dus-o”, care a reflectat critic asupra stării actuale a învățământului superior în universitățile americane. Prietenii și admiratorii săi și-au imaginat că lucrarea va fi un succes modest, la fel si Bloom, care a recunoscut avansul modest al editorului său de a finaliza proiectul ca o lipsă de încredere în vânzări.
Cu toate acestea, pe impulsul de comentarii puternice inițiale, inclusiv unul a lui Christopher Lehmann-Haupt în “The New York Times” și o piesă op-ed de comentator conservator sindicalizat George Will intitulat, „Un how-To Book for the Independent”, cartea a devenit un best-seller neașteptate, în cele din urmă cu o vânzare de aproape o jumătate de milion de exemplare în hardback și rămânând pe primul loc pe The New York Times Bestseller List pentru nonficțiune timp de patru luni.
“The Closing of the American Mind” este o critică a universității contemporane și a modului în care Bloom o vede, cum studenții săi nu au nici o sansa de reusita, în ea, Bloom critică mișcările moderne din filosofie și științele umaniste. Profesorii de filosofie implicați în analiza limbajului obișnuit sau pozitivismul logic si care nu țin cont de problemele etice și politice importante „umanizante” și nu reușesc să stârnească interesul studenților sis a le asigure o cunoastere eficienta a realitatii.
Comentariu, Note si Bio de CD