Spiritul critic (13) De aia îi apucă zgârciul, când aud numele lui.

Articolul anterior: https://ioncoja.ro/spiritul-critic-12-ioan-maiorescu-si-rolul-sau-la-1848/

„Ungurii sunt rebeli, saşii înşeală pe Dumnezeu şi pe Rege, numai românii sunt loiali, dar se află pe ultima treaptă a culturii”. Guvernatorul Transilvaniei Wohlgemuth, într-o scrisoare către Maiestatea Sa Franz Josef, pe când se afla în doaga morţii.

***

Maiorescu a vegheat ca Rapoartele să cuprindă numai fapte adevărate, fiindcă ştia că vor fi puricate silabă cu silabă de austrieci. Totuşi, ele conţin unele cifre care par îndoielnice. Aşa cum mi-au sărit mie în ochi, tot aşa trebuie să le fi remarcat şi Maiorescu. Şi dacă le-a trecut totuşi în rapoarte, înseamnă că până la urmă s-a convins de veridicitatea lor. Asta înseamnă că unul dintre cei trei prefecţi a reuşit să-l convingă. Eu am considerat că acela a fost Simion Balint, cel mai înţelept şi mai şcolit dintre cei trei. În plus, Balint avea notiţe din timpul luptelor pe care le-a dus legiunea condusă de el în anii degheneraţiunii 1848-49, ceea ce trebuie să fi cântărit greu în ochii Maiorescului. ( Avram Iancu nu avea deloc iar notizele lui Axente Sever începeau doar de la lupta de la Mănărade, unde carul lui cu efecte personale a căzut în mâna insurgenţilor.) Iată o convorbire posibilă între Maiorescu şi Balint pe baza informaţiilor luate din cele trei Rapoarte:

— Părinte Simione, n-am nici cea mai mică dubie că ceea ce am scris în Raportul dumitale n-ar fi adevărat. Totuşi, un lucru îmi dă multă bătaie de cap, fiindcă aduce ceva obscuritate în curgerea faptelor. A fi adevărat, nu e tot una cu a fi crezut. Când gubernatorele va citi Raportul nostru, se va întreba cu îndreptăţire cum se face că în toate luptele ce le-a dus Legiunea Vechilor Saline, la care ai fost dumneata ductore păţitu, numărul morţilor căzuţi în lupte o fost todeauna mai mare la unguri ca la români. La lupta din 13 aprilie 1849 de la Buru, au căzut şapte unguri şi doi români, la Cacova-Ierii, 25 unguri şi nouă români, pe şesul Teiuşului au fost 80 ori 90 de unguri morţi, contra la 17 români. Aceste cifre par necredibile, pentru că se ştie că ungurii erau cu mult mai bine armaţi ca românii. Apoi, am scris în Raport că la 13 iuniu 1849, în luptele de la Roşia, aţi atacat 240 de chienteşi numai cu 80 de vânători, reuşind să-i alungaţi din localitate. Eu nu vreau de feliu ca ceea ce scriem noi, să fie privit ca fantasmagorie de cei care vor citi Rapoartele. Aici ar trebui mai multe esplicaţii.

— Şi eu mi-am pus această întrebare şi, din câte ştiu, şi în luptele celorlalţi corifei se întâlneşte aceeaşi situaţie. Eu pui pe sama felului de a fi al românilor, că le-o succes în aproape toate bătăliile şi luptele să se ţie în viaţă mai bine ca ungurii, ori de s-or apărat, ori de-or atacat, de-or fostu în număr înmăritu faţă de insurgenţi, ori togma dimpotrivă. Asta este, în mod curiosu, legat de nefrica de morte, care-i moştenire de la daci şi de corajie, care vine din credinţa creştină că lupta nostră-i cu dreptate şi că Dumnedieu e cu noi. Când striga Acesenţie Severu, cu gals de tunet: „Pentru împăratul, cu Dumnedieu, după mine!”, porneau ficiorii noştri chiuind, ca la nuntă! Doamne, cum mai năvăleau peste duşmanul împetrit de groză! Şi pentru câţi dintre ei, Doamne, fu mortea mireasa loru! N-o să-l potu uita pe ştudintele de la Blasiu din Legiunea nostră, vulneratu de morte la Cacova-Ierii şi pe care l-am grijitu ca preot înainte de a-şi da sufletul. Înainte să moră mi-o spusu că, deşi n-are încă 20 de ani, more împăcatu, fiindcă prin mortea lui şi a altora ca elu, învie şi se sustiene în sâmpiternu neamul românescu! ( Şi popa Balint îşi şterse pe furiş o lacrimă.) Asta-i sorta româniloru, să moră cei mai buni dintre ei, ca neamul să dăinuie! Iar chienteşii şi honvezii prădători şi ucigaşi, tăciunari şi spurcători de besearici, aveau cugetul lor apăsatu de simţământul vinovăţiei, din care nu potea izvodi nici corajie şi nici determinare. De asta, în toate luptele, afară de cele dintâi, am fostu mai potencioşi ca ei.

Aici se cuvine să deduc şi operaţiunile belice ce le-am dat între comunele Bedeleu şi Valea-Poenei, unde o rămasu de pomeneală primul-decurion Grigore Muncaciu. În cea luptă o conculcat la pământ, el singur, trei chienteşi, fiind vânător tare bine ochitoriu. După fapta asta, de mirare ea însăşi, s-o aruncatu unde era lupta mai îndârjită. Prins cu puşca goală, s-o oprit să şi-o încarce, când un pâlc de vreo diece chienteşi au înieptat armele spre el şi l-au luatu la ochi. Boţogaşul însă n-o aşceptatu detunătura puşciloru, ci s-o aruncatu cu o clipă mai devreme la pementu, prefăcându-se că ar fi mortu. Atunci s-or repezit spre el câţiva chienteşi, ca să-i ia ţoalele şi căciula, fiindcă rumânul nostru purta o mândreţe de căciulă găvănoasă, făcută din pielicică de miel neagră, cu vârful îndoit spre-o ureche, ce-i şedea tare bine. El s-o datu a fi mort, că şi eu am crediutu asemenea. Dar când chienteşii, cu puşcile la spinare, au ajuns la câţiva paşi de elu, rumânul mieu sări în pitiore şi slobozi două focuri din puşca lui cu două ţevi în cei mai de aproape insurgenţi. Ceilalţi au luat-o la sănătoasa, iar Muncaciu mieu fugea înferbântat după ei, uitând că puşca lui era iarăşi goală! Dar i-au sărit în ajutoriu câţiva lăncieri, care au macelat pe încă câţiva pe care i-or putut ajunge, că fugeau ca iepurii! Muncaciu, numai în acea încontrare, o puşcat singur cinci chienteşi. Şi ca el au fost destui, precum tribunul Matei Nicola, vice-tribunul Graţian Cârţianu ori Ioan Munteanu, parohul din Bedeleu. Români, unul şi unul! Şi asemenea întâmplări s-or mai auzi şi din gura lui Iancu şi Acsenţie. Aceste măiestrii belice însă nu le-or succes româniloru căzute din ceriu. La începutul vrăjbiloru, au fost câteva catastrofe în care şi-au pierdut viaţa degeaba mulţi români. Glotaşii lui Acsenţie or fost bătuţi măr la Sâncrai, atunci când el mânca pateu de gâscă fără grijă, purtat de alte gânduri la contesa Pogany acasă… Atunci or pierit 36 de glotaşi şi s-or pierdut tribunii cei făr’ de noroc, Barna şi cu Todoran. În Zarand, tânărul locotenent austrian Clima, cu cea mai însemnăcioasă parte a oastei sale ţierane de opt sute de glotaşi, fură macelate fără pardon, cu Clima cu tot. Şi Florian Micaş fu bătut de secuii porniţi de la Lutiţa ca adevăraţi fii ai fără-de-legii, ca să stingă tot gintul românesc de pe valea Murăşului şi a Târnavelor, iar apotecarul Nicolae Solomon, ductorele gărzii româneşti din Deva, luă bătaie când o atacat, cam rău preparat după cum spun unii, trupele maghiare ale lui Kemeny, ce ocupaseră urbiul. Cetele lui Probu Prodan nu se putură ţâne îndelungat şi fură şi ele decimate, la castrele Măginei de garda din Aiud, cu care prilej fură deprădate şi dearse satele Măgina şi Cacova. Iar ceata lui Iosif Moga fu luată printr-o surprindere pe drumul de la Tureni, între Clusiu şi Turda, înaintea Crăciunului anului 1848, unde căzură 100 de glotaşi, iar 200 fură luaţi ca prinşi.

Vrăjbile au început tare rău pentru români. Dar aceste înfrângeri le-au fostu de învăţăminte ca să deprinză măiestriile belice. În anul următoriu, 1849, s-au dedat atât de apriatu cu luptele, încât ungurilor nu le-o mai succes nicio învingere mai momentosa contra românilor ce apărau munţii. De aici înainte, încontrările cu românii luară altă înturnătură. Iar tribuni precum Axenţie, Ioan Buteanu, preotul Vlăduţiu, popa Groza, Ciurileanu, Nicolae Corcheş, Aiudeanu, Andreica, Iambor, Rusu, Faur, Vasile Moldovan au ajuns ductori păţiţi, ce şciau să rânduiască la superlativ economia luptei. De Avram Iancu nici nu mai pomenescu. Lui i-o succes de la început tot ce-o cercat a face! De aia îi apucă pe fanaticii unguri zgârciul când aud de numele lui.

La 6 decembrie 1848, o cetişoară a Iancului, condusă de Matei Filip, care la vremea aia avea 70 de ani şi slujise ca soldat al maiestăţii sale împăratul Ferdinandu, câştigă o luptă în satul Rogoşel, unde la locul încontrării rămaseră 35 de insurgenţi deculaţi. Românii avură doi răniţi uşor. Matei Filip îi provocase pe insurgenţi să depuie armele, dar ofiţirul ungur care-i comanda ordonă deschiderea focului. Atunci albăceanul Ispas luă la ochi pe acel ofiţir nejudecat şi, cu o puşcătură bine nemerită, îl răsturnă la pământ. Rămaşi fără ductore, insurgenţii, veniţi în dezordine, fură luaţi la gonă de români, care câştigară o învingere ilustră. În 26 Februarie, porniră asupra satului Mărişel 600 de honvezi. Lupta s-o dat la muntele Vârful-Bătrânei, unde honvezii au fost respinşi, lăsând la locul încontrării 13 morţi. Mărişelenii avură 6 morţi, 4 case şi 3 gosodării dearse, iar o cireadă de 30 de vite fu anecsată de câtre unguri. La 12 Martie, alţi 1600 de honvezi rebeliră din nou asupra Mărişelului. Aduşi la strâmtoare, între dealuri, unde o contribuţiune mare avură mărişelencele Pelaghiei Roşu, ungurii fură luaţi printr-o surprindere, lăsând pe câmpul de luptă 30 de morţi, printre care se găsea şi sergentul Vitez Lajos. Mărişelenii au avut doar câţiva răniţi. În 10 aprilie 1849, tribunul Fodor avu o lovire cu cele trei companii de honvezi ale lui Francisc Banffy, acesta lăsând în urma lui 15 morti. Românii avură un mort şi trei răniţi. La 8 mai 1849, Hatvany trimise două companii la Roşia Montană care, întărite cu alţi 650 de gardişti unguri roşieni, l-au atacat pe tribunul Andreica. Lupta ce s-a dat o dus la împrejmuirea uneia din companii de către lăncieri şi macelarea mai întreagă a aceleia. Cealaltă, bătută şi ea la superlativ, se retirase spre Abrud. În acea bătălie, ungurii pierdură ca la 300 de oameni. Românii avură numai un mort şi mai mulţi răniţi. În 11 iunie 1849, două companii de secui aduceau de la Brad victualii către Abrud. Parohul Groza, care ţinea strâmtoarea de la Buceş, atacă acea companie şi o puse pe fugă, luându-le 38 de care de pită şi două de slănină. Ungurii avură 15 morţi, printre care se afla şi un sergent, iar românii avură un mort şi câţiva răniţi. Iar lupta glotaşilor cu Carol Velics, din 3 iulie, s-o finit cu 10 insurgenţi morţi. De partea nostră o fostu cădiutu un singur glotaş mort. În 22 iulie, tribunul Fodor trebui să ţină luptă cu o trupă ungurească de 250 de oameni, ce veni asupra lor dinspre Trascău. Aceştia erau conduşi de maiorul Gyarmati şi căpitanul Dorgai. Fodor, cu 70 vânători şi 80 lăncieri, dădu lupta decisivă la multele Bedeleu, unde, după o încleştare de mai multe ore, reuşi să-i pună pe unguri pe fugă. Vrăjmaşul avu 15 morţi şi lăsă în mâinile lui Fodor 3 prinşi şi toate căruţele cu muniţion şi victualii. Românii avură un mort. Ce dovedescu toate aceste încontrări cu neprietenii? Că românii au ştiut mai bine ca ungurii a se folosi de relief, de vreme şi de armele lor cele slabe, ca să învingă pe duşman şi să escape totodată cu viaţă, ceea ce ne-ar potea dumiri de ce numarul morţilor noştri din lupte o fost aproape de fiecare dată mai cumpătat decât al neprieteniloru cu care s-or încontrat.”