De la Posada la Trianon
Lector univ. dr. Ion Soare 06 Mai 2020

Gesta hungarorum 12

Despre Tratatul de la Trianon s-a scris atât de mult – de către istoricii şi politologii români, străini şi îndeosebi maghiari -, încât numai cu menţionarea titlurilor respective de cărţi, studii şi articole, s-ar putea alcătui uşor un volum special pe această temă! Ar fi, aşadar, un act de cutezanţă din partea noastră şi un demers superfluu să abordăm problema din punct de vedere informativ sau documentar. Considerăm că este mai de folos exprimarea unor opinii şi sentimente personale ale unui cunoscător şi pasionat al istoriei universale în general şi al trecutului celor două ţări – România şi Ungaria – în speţă, cu precizarea, fără a intra în detalii, a unor momente istorice-cheie, chiar dacă ordinea expunerii nu va fi întotdeauna cea cronologică.

În anul 1990, după o întrerupere de câteva decenii, ungurii au reluat aniversarea zilei naţionale a Ungariei – 20 august, aceasta coincizând cu sărbătoarea Sfântului rege Ştefan I, întemeietorul Regatului Maghiar, monarhul care, după creştinarea supuşulor săi, a introdus în regat principiile de viaţă occidentale şi creştine. În acel context, circula următoarea povestire: un etnic maghiar l-a întrebat pe un prieten român: „Voi când sărbătoriţi şi câţi ani s-au împlinit de la înfiinţarea statului vostru?” Şi i-ar fi răspuns ardeleanul nostru, cumva nedumerit: „Ia-a-a! … Nu avem o dată anume, fiindcă noi suntem aici de când ne ştim!”.

Judecând lucrurile din perspectivă istorică, fiecare dintre „personajele” dialogului de mai sus avea dreptate în felul său: maghiarii marcau aproape un mileniu de la înfiinţarea statului lor, după ce – cu circa un secol şi jumătate mai înainte – „descălecaseră” în Câmpia Panonică. Aici, însă, aşa cum mărturiseşte propria lor cronică, Gesta Hungarorum – ei i-au găsit pe „pastores romanorum” (păstorii romanilor), iar apoi, începându-şi expansiunea spre est, au trebuit să ducă lupte grele cu voievozii din stânga Tisei – Menumorut şi Glad, şi din Ardealul propriu-zis – „Gelou dux”, conducători peste „blasi et sclavi” (vlahi şi slavi), care „alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas” (alte arme nu au, decât arc şi săgeţi)[1]. Unii istorici maghiari (Istvan Bona, Pal Engel ş.a.) au pus la îndoială sau chiar au negat autenticitatea propriei lor cronici, considerând-o – alături de Cronica lui Nestor – un fel de poveşti pentru copii; scopul lor vădit este acela de a-şi susţine nişte pretinse drepturi asupra teritoriului Transilvaniei. Pe urmele lui Roesler, ei promovează agresiv teoria conform căreia strămoşii lor, atunci când au venit aici, ar fi găsit terra deserta – un pământ pustiu; conform dreptului primului venit, ei n-ar fi făcut altceva decât să-l ia în stăpânire şi să-l populeze! În realitate, aşa cum mărturisesc documentele timpului, ei i-au găsit aici pe români („blasi”) şi le-au trebuit circa două secole pentru a ocupa integral Transilvania – leagănul de formare a poporului nostru, în care etnia românească a fost întotdeauna majoritară. Tendinţele de expansiune ale cotropitorilor unguri nu s-au oprit, însă, ei extinzându-şi pretenţiile şi asupra altor teritorii locuite de români – Ţara Românească şi Moldova, pe care chiar le-au ţinut sub control o vreme (până la formarea statelor respective de sine stătătoare). Ambiţiile şi avântul lor de cuceritori belicoşi le-au fost oprite numai după înfrângerea usturătoare (a se citi: dezastruoasă!) de la Posada, din 9-12 noiemmbrie 1330[2]. Un avizat cercetător în domeniu, prestigiosul savant de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu, afirma că „În Transilvania, după statistica maghiară din 1910”, dintr-o populaţie totală de 4.317.000 de locuitori, 2.508.247 erau români, 634.000 – maghiari, 496.000 – secui, 299.000 – germani şi 285.000 ruteni[3]. Cifre şi informaţii asemănătoare oferă un alt savant al zilelor noastre – distinsul istoric Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Primele izvoare statistice (care există numai din secolul XVIII) – scrie Domnia Sa – arată că această componentă românească reprezenta cam două treimi din totalul populaţiei, iar alte tipuri de izvoare, mai vechi, indică şi în evul mediu cam aceeaşi proporţie între români (apreciaţi ca fiind între 1/2 şi 2/3 din populaţie) şi ceilalţi”[4]. Aşadar, un teritoriu stăpânit de strămoşii noştri daci şi locuit apoi, neîntrerupt, de daco-români, a căzut treptat sub stăpânirea altor seminţii, dintre care ungurii – dornici de mărire, la propriu şi la figurat – s-au dovedit cei mai „insistenţi!” (eufemistic vorbind, desigur!”). Situaţia socială şi economică a românilor din Ardeal a fost, secole de-a rândul, deosebit de grea. Menţionăm, fără detalii şi/ sau comentarii, câteva repere, care, alături de altele, au determinat „tragedia elementului românesc de peste munţi”[5] – Unio trium nationum (Fraterna Unio) – pactul încheiat în timpul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii saşi și secui, înţelegere politico-militară din care românii, naţiunea/ etnia cea mai numeroasă, erau excluşi, nedreptate la care se va renunţa abia pe la 1800;
– Opus Tripartitum – un „faimos” manual de drept cutumiar maghiar, al lui Istvan Werböczy, care – pe lângă consfinţirea numeroaselor privilegii acordate nobilimii maghiare, prevedea şi o serie de obligaţii împovărătoare pentru ţărănimea aservită (iobagă), majoritar românească;
– aplicarea „dreptului grofului” (jus primae noctis – dreptul primei nopţi), care a constituit una din cauzele răscoalei lui Gheorghe Doja (1514);
– tragerea pe roată a lui Horia şi Cloşca, cea mai cumplită pedeapsă din Evul Mediu, aplicată de nişte „nobili civilizaţi”, unor oameni care nu mai putuseră suporta împilarea şi abuzurile grofilor şi se revoltaseră;
– seria de crime şi atrocităţi săvârşite, după patru secole (!),de către Kalman Werboczi (un urmaş al menţionatului jurist maghiar din sec. al XV-XVI-lea): în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, acesta, orbit de ură faţă de românii din Transilvania, a comis – în fruntea câtorva mii de huligani – o serie de crime şi atrocităţi abominabile împotriva românilor din Transilvania[6] , arcuind, peste veacuri, o punte şovină şi revizionistă.
Coincidenţă semnificativă: în timp ce maleficul urmaş al lui Werboczi era dat în urmărire generală, în vederea prinderii şi condamnării lui pentru crime de război, trupele române, comandate de generalul Traian Moşoiu, defilau triumfătoare pe străzile Budapestei, după ce zdrobiseră, printr-un atac fulgerător, flancul unor coloane de înaintare inamice, infiltrate temporar peste Tisa. Se încheia astfel o a doua Posada românească, la fel de victorioasă ca prima, deşi jertfele de sânge fuseseră mult mai numeroase, iar luptele efective nu duraseră doar trei zile, ci doi ani! Consfinţirea izbânzii avea să vină la 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon. În acea zi istorică, victoria şi drepturile românilor au fost recunoscute şi girate de toate marile puteri şi de alte ţări ale Europei, inclusiv de reprezentantul Ungariei. Se înlătura astfel o nedreptate care dăinuise mai mult de un mileniu!

Trebuie să precizăm cu această ocazie că oamenii de rând, aparţinând celor două etnii – română şi maghiară – s-au înţeles întotdeauna bine, convieţuind paşnic; ci doar grupuri restrânse de intelectuali extremişti şovini, la care se adaugă câţiva istorici lipsiţi de obiectivitate, se lasă cuprinşi de visuri de mărire şi de revizionism şi înveninează relaţiile dintre români şi maghiari, ignorând mărturiile documentare existente în arhive, desconsiderând normele de drept internaţional şi, în unele cazuri, chiar pe cele ale logicii elementare.

Rămân profetice cuvintele unui mare dascăl şi jurist, erou al Primului Război Mondial – profesorul memorialist Nicu Angelescu: „O stea norocoasă ne-a ajutat ca la sfărşitul celui mai mare război din câte a cunoscut omenirea, să ne găsim în tabăra învingătorilor. Am luat şi noi parte la beneficiile victoriei şi ne-am asigurat cele mai favorabile condiţii pentru a crea un stat mare, puternic şi prosper. Viitorul va arăta însă dacă […] vom avea şi virtuţile necesare pentru această uriaşă şi grea operă de creaţie, ceea ce ar fi, într-adevăr, meritul nostru!”[7]. Iar noi, le avem! În faţa scepticilor, a defetiştilor şi a „cetăţenilor universali”, stau mărturie numeroasele momente eroice din istoria românilor şi mulţimea realizărilor de răsunet internaţional ale conaţionalilor noştri în cele mai diverse domenii.

—————————————–
[1] Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus – Faptele Ungurilor, traducere şi comentariu de Paul Lazăr 1996, p.3-8.
[2] Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu, Radu Ştefan Vergatti, Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab Vodă, coord., Craiova, Editura Universitaria, 2015, p168.
[3] Dumitru Drăghicescu, Despre unirea românilor cu românii – ediţie îngrijită şi prefaţată de prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2018, p.103.
[4] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p.159.
[5] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Cugetarea – Georgescu Delafras” S. A., 1941, p.201.
[6] Mihail Diaconescu, Sacrificiul – roman, Bucureşti, Editura „Magic Print”, 2010, p.753-754
[7] Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, p.176.