UN TRATAT CU RUSIA? AMINTIRI PENTRU VIITOR
Pamfil Seicaru: Relatiile romano-ruse. (1)

Promitand, in numarul anterior, ca vom publica o seama de ma­teriale de factura istorica privind atat drepturile ina­lie­nabile ale ro­manilor asupra teritoriilor de peste Prut – asa-zisa “Republica Mo­ldova”, Nordul Bucovinei, Herta si Sudul Basdarabiei si Insula Se­r­pilor, ocupate de Ucraina CSI-sta ca mostenitor „de drept” al URSS-ului, cat si actiunea continuu agresiva a Rusiei in aceste teritorii romanesti, rapite la finele celui de-al doilea razboi mondial cu asentimentul comunistilor instalati la Bucuresti, con­tinuam seria cu un excelent studiu al celui care a fost Pam­fil Seicaru. Jurnalist roman de exceptie, mort in 1981 la Dachau, in exilul in care a fost fortat de aceiasi comunisti adusi de bolsevici la carma Romaniei.

O facem cu intentia declarata de a lumina astfel, in anul XIII de la “revolutie”, atat mintile conducatorilor actu­ali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Romaniei, cat si pe ale celora care, ind­iferent de locul ”rezidentei” lor, n-au avut inca (?!) timp sa se informeze corect asu­pra pre­zentului si Istoriei Romaniei si vor sa acredi­teze ide­ea pre­zentei la Bucuresti a unor politicieni capabili, specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe par­cursul anilor in biblioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce trece, de con­trariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu pla­cere, de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si ac­tiu­nea concertata a­supra fiintei romanesti a sub­ve­rsiunii subculturale comu­niste sunt mai vizibile decat oricand.

Un exemplu in acest sens il constituie un „editorial” (!) sem­nat Valerian Stan, in „Cotidianul” („Bucuresti – Mosco­va: in impas”, 6.09.2002), capabil sa-l faca pe fon­datorul zia­rului, regretatul Ion Ratiiu, autorul cartilor „Poli­cy for the West” si „Moscova sfideaza intreaga lume” sa se in­toarca in mor­mant. Articlerul post-dece­m­brist gaseste nimerit, toc­mai in acest an, in care majoritatea roma­neasca a ba­sa­rabenilor este confruntata din partea mino­ritatii comunis­te si rusofile cu cele mai salbatice atacuri asupra etnici­ta­tii, istoriei, limbii, obiceiurilor si credintei ei, sa atraga a­tentia cititorilor (eventuali) asupra „erorii” in care s-ar afla inte­lec­tuali­ta­tea ro­mana, acuzata de „un soi de ruso­fobie”!

Inversand datele si aratand cu degetul de semnatura ca pagu­basul ar fi hotul, domnul acesta de data recenta demon­streaza de minune nivelul de jos al cunostintelor istorice, de drept inter­na­tional si al popoarelor, pe pagina prima a unui ziar bucurestean! Si nu este nicidecum singurul netre­cut nici macar printr-o reciclare a cunostintelor elementare.
Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos – ii multumim pe aceasta cale d-lui dr. Vasile Iliescu, care a avut bunavointa de a ne atrage atentia asupra lui si de a ni-l pune la dispozitie – are o importanta enorma mai ales in contextul in­tentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate (paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor de avertisment serios nu poate fi neglijat.

Tinem inca odata sa subliniem ca randurile noastre nu se indreapta nicidecum impotriva integritatii teritoriale a Rusiei si Ucrainei, de la care, ca romani, doritori de relatii de buna-ve­c­inatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti vecinii bine-intentionati, NU AVEM NICI O PRETENTIE TERITORIALA: NOI NU DORIM INAPOI DE­CAT CEEA CE ESTE AL NOSTRU*.

De asemenea dorim sa-i asiguram inca o data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politi­ce in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Eca­terina a II-a si al revolutiei bolsevice, ca in mijlocul roma­nilor vor fi in continuare respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si vorbeasca si sa-si invete in continuare frumoasa limba stra­moseasca. Drepturi inalienabile ale popoarelor si et­niilor, care in statele CSI, mostenitoare (inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate roma­nilor autohtoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situa­tia in care acestia au nesansa de a fi „minoritarizati”.

Radu Barbulescu

RUSIA, „DUSMANUL NATURAL”

Politica extern a unui Stat este conditionata in­totdeauna de spatiul geografic pe care il ocupa, deoarece spatiul geografic este singurul nevariabil. Un total dispret de acest factor permanent acelasi este fatal pentru orice asezare statala, dat fiind ca este baza istoriei sale.

Cronicarul se tanguia ca suntem „asezati la ras­pantia tuturor rautatilor”, definea pozitia geo­grafica a Romanilor asa de dramatica, verificata de atatea se­cole de chinuita exis­tenta istorica. Exis­tenta noastra, nu numai ca Stat, dar chiar ca natiu­ne, este un con­tinuu miracol, reinoit printr-o vitali­tate exceptionala. Cand s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele doua principate, Ta­ra Roma­neasca si Moldova, au avut de luptat cu nein­tre­ruptul asalt al Ungariei si Polo­niei de a ne cotropi si des­fi­in­ta ca natiune. Ce este istoria domniei lui Stefan cel Ma­re, decat o apriga impotrivire Ungariei si Po­loniei, in timp ce trebuia sa faca fata la Est Tatarilor si la Dunare, Turciei. In­delungata domnie a lui Stefan cel Mare ilustreaza asa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, conditionea­za politica ex­terna a poporului ro­man, indiferent de regimul politic pe care il are.

Incepand din timpul tarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul roman a cunoscut blestemul unei vecinatati care vroia sa se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol. Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns in imediata ve­ci­na­tate a Moldovei decat dupa Tratatul de Pace incheiat in Decembrie 1791 la Iasi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi si re­cu­noas­terea achi­zitiei Crimeei de catre Rusia. Intre altele, Ca­­­the­ri­na a II-a castiga Stepa Oceakovului, intre Bug si Nistru.
Deci, incepand de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastra neno­rocire. Gasesc de mare folos pentru orice roman si, in deosebi pentru cei cari sunt stapaniti de ambitii politice, adica de a conduce desti­nele tarii, sa ci­teasca un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova si in acelasi timp, seful par­tidului Ca­de­tilor, adica al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stitutionala. Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a aparut in traducerea fran­ceza in 1901, editura V. Girard si E. Briere.
Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„Dupa impartirea Poloniei si anexiunea tarilor de la Ma­rea Neagra, sub Catherina II-a, vechile aspi­ratii ale politicei rusesti erau insfarsit satisfacute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei rusesti nu [se] schimba pentru aceasta. Participarea Rusiei la raz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resata si anexiunea Finlandei, a Poloniei si a Ba­sarabiei, nu s-a facut de loc contra inimei ei. Si cu toate acestea tendintele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost inca satisfacute prin achi­zi­tiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis si ea rama­ne inca azi o amenintare eterna pentru pacea europeana. Trebuie sa adaugam aici si expan­siu­nea rapida a Rusiei in Asia Occidentala. Astfel ca nece­si­tatea de a spori fortele militare nu scade du­pa Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfarsitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez ca in epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea aceasta cifra), era catre epoca celui de-al doilea razboi turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dubla inca (800.000 de oa­meni), in perioada razboaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este odata si jumatate de oameni, de 12 ori mai mare decat sub Petru cel Mare. In­tretinerea armatei si flotei continua, fireste, in aceste con­ditii sa ceara cele mai mari sa­crificii populatiei… In a doua jumatate a secolului trecut (XVIII), intretinerea armatei si a flotei compta 45 la 50% din toarte cheltuielile, in prima ju­ma­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% si in ultimii cincizeci de ani aceasta proportie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar aceasta diminuare proportionala este inca mult mai aparenta decat reala. De la Petru cel Mare pana in zilele noastre n-a fost nici un razboi care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; [Sta­tul] era intotdeauna fortat sa se recurga la resurse suplimentare pentru a se face fata chel­tuielilor extra­ordinare.

Daca guvernele celorlalte State europene puteau sa re­curga la imprumuturi externe, Rusia, cu toata do­rinta ei, nu putea sa contracteze datorii, datorita faptului ca nimeni nu vroia sa-i incredinteze capita­luri. Chiar dupa Petru cel Ma­re, incercarea de im­prumut in strainatate, care s-a facut sub Elisabeta, n-a izbutit de loc. A trebuit deci sa se recur­ga la un cre­­dit fortat in tara, sub formele pe cari noi le cu­noastem deja, a folosirii monedei sau de inlocuirea ei prin asignate. Pentru razboiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a batut din monede, scazandu-le la ju­matate greutatea ante­rioara; pentru razboaiele cu Tur­cia Catherina a II-a a emis asignate; Alexandru I, pentru razboaiele cu Napoleon, a sporit numarul lor; s-a procedat la fel pentru razboiul Cri­meei cu hartia de credit introdusa de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fara pericol: noi stim ca ele au totdeauna drept consecinta deprecierea banului, sca­derea cursului. Astfel, indata ce guver­nul rus a pu­tut sa aiba credit in strainatate, trecu imediat sub Catherina a II-a, la sistemul imprumu­tului. Cu im­prumuturi se acopereau cheltuielile de razboi sub Ni­colae I si Alexandru alII-lea; prin im­prumuturi gu­vernul s-a fortat de mai multe ori sa ras­cumpere hartiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile razboaielor precedente; astfel datoria gu­ver­­nului catre tara, care nu era fara do­banda, a fost trans­formata in datorie externa cu dobanzi si amor­tizabila. Intr-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adica la 1900), 4 miliarde ruble metalice si care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este facuta aproape ex­clu­­siv in vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plati banii imprumutati pentru aceste chel­tuieli, exceptie facand numai pen­tru cheltuielile facute in constructia de cai ferate sau de rascumpararea rede­ventelor taranilor in timpul emanciparii din iobagie. Ast­fel, nevoia unei forte militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esentiala, a fost de la inceput pa­na in zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”. [1]

Era necesar sa fac acest lung citat, menit sa in­tipa­reas­ca in mintea fiecarui roman ca Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor si militarist.

Revolutia bolsevica din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovada bugetul Rusiei sovietice, care consacra inarmarii 50%, ca si pe vremea lui Pe­tru cel Mare.

In 1917 aparea la Londra Rusia si Europa, de Gri­gore Alexinski, in care cauta sa puna in evi­denta „na­tura paci­nica” a poporului rus. Autorul s-a vazut obligat sa recu­noas­ca ceea ce Istoria Rusiei pune in relief: natura razboi­nica a conceptiei Sta­tului rus. Grigore Alexinski, fost depu­tat socialist in Duma, pre­cizeaza ca in cele doua ultime se­cole, de la Petru cel Mare, Rusia a avut 120 de ani si patru luni de raz­boi contra 71 de ani si opt luni de pace. In cele 35 de razboaie declarate de Rusia in acest timp, 33 au fost razboaie de cuceriri, numai doua interne, contra popoare­lor din Caucaz si Asia, pentru a supune a­ceste popoare deja cucerite, dar cari se rasculasera spre a-si castiga li­ber­tatea. In aceste razboaie s-a re­liefat Samil, care a luat pro­portii legendare. Tin sa amintesc ca socialistul Gri­gore Alexinski a avut no­bilul curaj sa recunoasca intr-o decla­ratie publica realitatea istorica: Basara­bia este o provincie roma­neasca si prin caracterul ei etnic si prin istoria ei.

Pentru a sublinia trasatura dominanta a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine sa a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repeta fara incetare in timpul domniilor lui Alexandru I si Nicolae I ca ordinea, pa­cea si feri­cirea vor putea sa domneasca in Europa nu­mai cand ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin si Pa­ris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit cand era pre­sedintele Consiliului Impereial rusesc. S-a prabu­sit ta­ris­mul in Martie 1917, iar in Octom­brie acelasi an, Lenin a preluat puterea instaurand dictatura pro­letariatului si dand Statului forma sovietica.

Dar natura razboinica a conceptiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat. In 1920, razboi con­tra Poloniei, razboi pierdut ca sa-si ia revansa in 1939, du­pa pactul Ribbentrop-Molo­tov, caruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei si cucerirea Republicilor baltice. Ca in 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt si al lui Churchill, sa cuce­reasca jumatate din Europa si putin a lipsit ca in­treaga Eu­ropa sa fie – asa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff -, con­dusa cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.

Acesta este vecinul pe care il avem datorita si­tuatiei geo­grafice, care ne conditioneaza existenta istorica.

Ceea ce m-a surprins, este putinatatea studiilor con­sa­crate Rusiei in publicatiile aparute in roma­neste pana azi, bine inteles in raport cu viabilitatea neamului romanesc. Asu­pra Rusiei politice a fost re­levatoare cartea lui Zamfir C. Arbore, in care de­scria inchisorile tariste, unde fusese oaspete al teribilei inchisori Petropavlovsk, unde mai tarziu a fost si C. Stere, vecin de celula cu Lenin si cu Pil­sudski. Cand a scapat din inchisoare, Zamfir Ar­bore s-a dus la Geneva, unde s-a intalnit cu Pavel Axalord, marxist rus, care se refugiase si el in ora­sul elvetian. Intr-un volum apa­rut in ruseste in 1933, Retraite si ras­gandite, Axalord vorbeste de activitatea pe care o desfasura Zamfir Arbore pen­tru revolutionarii rusi la Geneva. Toti basarabenii, in frun­te cu Zub Codreanu – refugiati in Romania -, erau so­cialisti, duceau lupta contra tarismului; nu mai putin, primul ziar socialist aparut in Romania purta numele Basarabia si la acest ziar au debutat Ion Nadejde si C. Dobrogeanu Ghe­rea. Dar daca in publicatiile socialiste se ataca regimul tarist, nu se examina natura Statului rus in raspicata ad­versitate cu spiritul Europei.

Mergeau la studii licentii in teologie ca sa-si apro­fundeze cunostintele la Kiev, dar acest contact de natura religioasa nu insemna si un contact cu spiritul si natura Statului rus. Abia in 1890, Dumitru Sturdza a comentat lucrarea lui Dani­levski, Rusia si Europa – un punct de vedere la rela­tiile politice intre lumea slava si lumea germano-romana, apa­ruta in 1871, dar care nu a cucerit atentia intelec­tua­lilor si oame­ni­lor politici rusi decat la aparitia celei de-a treia edi­tii, in 1880. In limba germana a fost tradusa in 1883.

Asupra tezelor sustinute de Danilevski a atras atentia Dimitrie Sturdza printr-o brosura publicata in 1890. Dar bro­sura n-a desteptat niciun interes si n-a fost comentata in publicatiile periodice. Tot in 1890 s-a publicat in limba fran­ceza, la Bucuresti, un rezu­mat, destul de bine facut, al cartii Rusia si Europa, avand ca titlu La doctrine pansla­viste d’après d. I. Da­nilevski, fara sa aiba nici un ecou, atentia elitei in­telectuale romanesti fiind indreptata spre Oc­cident, ignorand miscarile de idei care fra­mantau lumea po­litica din imperiul vecin, ca si cand nu ar fi existat.

Danilevski nu reprezenta o nota singulara in filo­so­fia po­litica a Rusiei, el se integra intr-o linie de gan­dire pe care o putem defini ca anti-europeana. Cul­tu­ra franceza a exer­ci­tat o puternica influenta in Rusia, incepand din timpul dom­niei Catherinei a II-a pana la 1815. Imparateasa mentinea o legatura epistolara cu Diderot, cu Voltaire si alti repreze­ntanti ai enciclope­distilor francezi. La putin timp dupa revo­lutia Decem­virilor, Odoievski a publicat un articol de pre­zen­tare al unui fel de almanah, Mnémosyne, in care defi­nea obiectivele publicatiei: „sa se puna capat interesului ex­clusiv pentru teoreticienii francezi”, „sa difuzam cateva idei noi, cari au stralucit in Germania” si, in acelasi timp, sa atraga atentia cititorilor asupra „teza­urelor cari se gasesc aproape de noi”, adica sa des­chida drumul spre o opera au­tonoma. CandMnémo­syne si-a incetat aparitia, grupul ti­­nerilor filosofi rusi au editat Mesagerul de Moscova sub di­rectia isto­ri­cului Pogodin, protagonist al panslavismului agresiv.

Pentru Pogodin, Occidentul era „putrezit” si viito­rul apar­tine slavilor. Aceste idei le sustineau Po­godin si Odoievski in anii 1827-1830 prin Mesa­gerul de Moscova. Pentru Po­godin, daca Rusia ar vrea, ar putea sa stabileasca hege­mo­nia asupra lumii. „Linistit instalat la Tarskoe Selo, tarul Rusiei se afla mai aproape de a realiza visul unei monarhii universale cum n-au fost niciodata Carol al V-lea sau Na­poleon in culmea victoriilor lor”, scria Po­godin in prefata is­toriei ruse, scrisa in 1838 cu intentia de a determina pe mostenitorul tronului – viitorul Alex­andru al II-lea – sa se la­se cucerit de ideea unei mo­narhii universale. La intoar­cerea dintr-o calatorie facuta la Praga in 1839, Pogodin a dat guvernului un raport secret in care sustinea ca slavii din Austria asteapta cu nerabdare prabusirea imperiului Hab­­sburgilor pentru a contribui la forma­rea de catre Rusia a unui imperiu panslav, care s-ar intinde de la Pacific la Adriatica.

Odoievski da un obiectiv similar: „Trebuie ca Sfan­ta Ru­sie sa devina primul Stat in univers, nu numai in lumea po­li­tica, ci de asemenea in lumea morala”. Fireste ca aceste idei panslaviste erau un ecou nationalist al pozitiei pe care o avea Rusia dupa ca­derea lui Napoleon. Acest romantism natio­nalist a gasit in mesianismul formulat de calugarul Fi­lo­tei in 1492, unind o misiune religioasa ortodoxa – recres­ti­narea Europei – cu imperiul politic al Rusiei: „Doua Rome au cazut, a treia Roma va fi Moscova si nu va fi a patra”.

Prima critica a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric si total ostila fata de Europa, a facut-o Odoievski in Nopti rusesti, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului in inten­tia autorului este ales pentru a indica trasatura fundamen­tala a eroului rus: cautarea pasionala a adevarului. Voi face ca­teva citate menite sa ilustreze atitudinea tuturor gan­di­torilor rusi fata de Europa de la 1825 si pana azi, indiferent de etichetele ideologice; ele repre­zinta o con­stanta moscovita fata de Occident.

„Sa indraznim sa rostim cuvantul care va putea sa para straniu multora, dar care va fi in catva tip foarte simplu: Occidentul piere? Tot asa cum intr-o zi crestinismul a adus forte noi lumii decadente a lumii antice si i-a reinnoit existenta, la fel astazi salvarea Europei nu este cu putinta decat daca un popor nou, cu forte proaspete, apare pe scena istoriei”. Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece „noi suntem la raspantia a doua lumi, a tre­cutului si a viitorului; noi suntem proaspeti si ne­uzati, noi n-am fost amestecati cu stricaciunile batranei Eu­rope; inaintea noastra se desfasoara o drama stranie si mis­te­rioasa, alcarei deznodamant poate este ascuns in profunzimile spiritului rusesc”. „Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalti, rusii, trebuie sa-l salvam: mai este si su­fletul”, afirma Faust-ul rusesc. Este vorba de transfi­gu­rarea interioara a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale. „In Sfanta tripla trinitate a credin­tei, a stiintei, a artei, tu (se a­dreseaza poporului rus), tu vei gasi seninatatea pen­tru ca­re s-au rugat parintii tai. Secolul al XIX-lea apartine Rusiei”. „Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar sa aplecam urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Asculta strigatele lor de disperare, care iz­bucnesc in literatura contimporana occidentala. Noi vedem aici o in­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranta fara viitor, o negatie fa­ra nici o afirmatie. Eu vad in Occident o pierdere fara ma­su­ra de ener­gie… Scu­fundat in lumea fortelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grija, admirabil a fost lu­crul si a facut lucrari minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau sa dea fortele lui. Dar in acti­vitatea lui nelinistita si precipitata, el a dat liber curs unei energii si rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului ii lipseste un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspata a Ori­entului slav”.

Odoievski anticipa slavofilii. Este inutil sa anali­zez me­ga­lomania moscovita, excitata de vodka, ma limitez sa fac o observatie privitoare la critica, ade­sea excesiva, la ne­multumirea cu accente re­volu­tionare a scriitorilor occi­den­tali: ei erau liberi. In­dra­cita lor verva, violenta lor revolu­tionara se puteau exprima in toata libertatea. Este oare ca­zul scriito­ri­lor si ganditorilor rusi? Cu mult inainte de epoca in care Odoievski oferea Occidentului solu­tiile rusesti, sub Catherina a II-a, care avea in mare favoare pe repu­bli­canul Laharpe si intretinea relatii cu enciclo­pedistii pe care ii rasfata cu atentii, Radi­cev a fost surghiunit in Siberia pen­tru adevaruri dureroase, Ca­la­toria de la Petersburg la Moscova scotand pe autor mult mai periculos decat pe Pu­gaciov. Catheria a II-a descoperise Rusia la lumina fla­cari­lor conacurilor boieresti incendiate de caza­cul rebel Puga­ciov. Jude­cata imparatesei era logi­ca: daca un jurist cu re­nu­mele lui Radicev pro­po­vaduia liberarea taranilor, efectul cartii Calatoria de la Petersburg la Moscova poate sa de­termine o tulburare mult mai grava decat promisiunile unui sef cazac de a masacra nobilimea si a imparti pa­manturile. Catherina citise cu atentie cartea lui Ra­dicev – fiu de mare proprietar -, aparuta la 1790, in plina manifestare a Revo­lutiei franceze si a fost convinsa ca autorul „raspandeste contagiunea fran­ceza”: „autorul acestei carti – se citeste in notele marginale facute de tarina -, este total infectat de erorile franceze; el cauta in toate felurile sa scada res­pectul puterii”. Sentinta era data. Tarul Paul, fiul Cathe­rinei, in 1796, i-a ingaduit sa se intoarca la mosia lui si Alexandru I l-a repus definitiv in drep­turi. Radicev a par­ticipat chiar la Comisiunea ju­ridica a Statului si a redactat o lunga nota, care n-a fost acceptata din cauza ideilor radi­cale pe care le ex­prima, provocand o lunga dojana, foarte aspra, din partea presedintelui.

Anii de exil, constiinta ca nu poate face nimic, si-au spus cuvantul. Obosit, chinuit sufleteste, si-a pus capat zilelor in 1802. Radicev a devenit un fel de ste­gar al generatiilor ur­matoare, ca partizan al prima­tului problemelor sociale. Sub regimul bolse­vic s-au publicat multe lucrari asupra auto­rului Calatoriei de la Petersburg la Moscova.

Sub Nicolae I, Ciadaiev a publicat in 1836 in re­vista Te­le­scop prima din „Scrisorile” lui filosofice, care a produs o zguduitoare impresie in opinia pu­blica rusa, impresionata de aprecierile neindura­toare pe cari le rostea asupra Ru­siei si pesimismul cu care aprecia viitorul acesteia. Cum a carac­terizat Ale­xandru Herzen efectul aparitiei scrisorii lui Ciadaiev: „o lovitura de foc de arma in noapte”. Intr-adevar apre­cierile asupra Rusiei erau extrem de severe pe cat de justificate:

„Noi nu traim decat in prezent, fara trecut, fara viitor. Noi n-am primit nimic din ideile ereditare ale neamului ome­nesc”, „experienta istorica nu exista pentru noi”. Autorul acestei scrisori-rechizitoriu a fost declarat nebun si obligat sa stea in casa ca arestat. In fiecare zi primea vizita unui medic. Doi ani mai tarziu i s-a ingaduit sa circule, cu con­ditia sa nu mai scrie. Alexandru Herzen il evoca astfel: „chipul origi­nal si melancolic al lui Ciadaiev se desprindea ca un repros intristat pe fondul penibil al ‚high-life”-ului mos­covit… Oricat de deasa ar fi fost multimea, ochiul il des­coperea imediat; anii au daramat tinuta lui dreap­ta; fi­gura lui pala si gingasa era cu totul imo­bila… El privea in­fumuratele perso­nagii cari se invarteau in jurul lui ca un veto incar­nat, ca o pro­testare vie”.

De la Radicev la Alexandru Soljenitin, sub tari ca si sub co­munisti, Rusia este mereu aceeasi, fiindca nu poate fi altfel.

Marchizul de Custine a publicat dupa ce a vizitat Rusia ca un turist grabit si ca un calator atent care vroia sa afle valabilitatea unui regim autoritar, pe care el, nepot si fiu al unor condamnati executati la ghilotina, credea ca-l va gasi in Rusia. Evident ca o carte scrisa cu o minutioasa grija de adevar a pro­vocat reactia lui Nicolae I-ul, care il primise cu deo­sebita atentie. Abia in 1930 Rusia in 1839 a fost tradu­sa si publicata la Moscova sub auspiciile „So­cietatii de de­tinuti si exilati politici”. In prefata tra­ducerii se da aceasta pretuire cartii: „este cartea cea mai inteligenta care s-a scris asupra Rusiei de catre un strain”. Cum in pofida revo­lutiilor care accele­rea­za mersul istoriei natura popoarelor nu se schimb­a, voi reveni pe larg asupra cartii marchi­zu­lui de Cus­tine. Ma rezum sa extrag aceste randuri: „Rusia es­te o tara de muti; un magician a schimbat 60 de mi­lioane de oameni (atata populatie avea Rusia sub Nicolae I) in au­to­mate, care asteapta un alt vrajitor sa-i faca sa renasca si sa traiasca. Aici nu lipseste nimic decat libertatea, adica viata”.

Mereu aceeasi iluzie moscovita, care vrea sa re­gene­re­ze Europa, sa-i ofere, in lipsa lui Petru cel Mare, un Stalin sau surogatul stalinist, Brejnev. In lunga lista a scriitorilor si ganditorilor rusi, toti, fara exceptie, revendica pentru Rusia dreptul care ii re­vine de a conduce destinele omenirii. A treia Roma crestina, pe care o visa calugarul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Roma, dar a aparut sub forma Inter­na­tio­nalei a treia, care a condus destinele revolutiei mondiale pa­na in 1960, cand a aparut calma, ma­siva, contestatia Pekingului.

Dar sa ne imaginam ca Moscova cedeaza, ca re­nunta la dominatia ei ideologica, menita sa in­les­neasca dominatia efec­tiva a planetei. Imperia­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el sta in prezent si lupta sa continue si in viitor pana la domi­natia lumii. Este o idee fixa a „in­telighentiei” ru­sesti, fie ca este comunista sau antico­munista.
Voi lua un exemplu: cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale. Nu mai putin concepea panslavismul revolutionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Danilevski sau al generalului Ig­natiev. Pana la 1917 nu s-a cunoscut Confesiunea scrisa a lui Ba­kunin, la cererea tarului, cand neinfricatul revolutio­nar se afla inchis in fortareata Petropavlovsk. Cu toate ca recla­ma autonomia Poloniei si a Ucrainei, de altfel intr-o for­­­ma foarte nationalista, [Bakunin urmarea] o U­niune fe­de­rala a tuturor slavilor, avand Constan­tinopolul drept capitala.

Karl Marx avea dreptate cand denuta pansla­vismul revo­lu­tionar o simpla deghizare a panslavis­mului mos­covit. Es­te de prisos sa amintesc de Dostoievski, a carui ostilitate fata de Europa si mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stra­ba­te cele trei volume dein Journal d’un écrivain, publicate in 1927, la editura Bossard; gasim [aceleasi opinii] si la seful radicalismului ru­sesc, Alexandru Herzen, care era convins ca Rusiei ii revine misiunea salu­tara pentru Euro­pa. Pentru a­cest stralucit reprezen­tant al spiritului rusesc, strabatut de cultura occi­dentala, traind toata viata la Paris, europeanul era „omul de pe malul celalalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma in mesianism re­volutionar.

In 1947, Berdiaiev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica Au seuil de la nouvelle époque. Voi extrage un frag­ment asupra caruia ar fi bine sa me­diteze romanii afla­tori in exil, ca si cei din tara.

„Trecutul si prezentul se vor topi din nou. Acesta este misterul timpului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare fata de trecut este falsa si dau­natoare. Ar fi precis o tradare a ceea ce, odinioara, a fost creator si dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decat cre­dincios trecutului. Nedasradacinata putere a trecu­tului trebuie sa fie transmisa viitorului creator, deve­nit factorul sau. Ru­sia sovietica intra in aceasta ora a exis­tentei ei, in care trecutul si viitorul se unesc pentru a inde­plini ma­rea vocatie a Rusiei si a popo­rului rus in lume, de­oarece sunt multe motive de a crede ca se apro­pie ’pe­rioada ruseasca’ a istoriei universale. In a­ceasta constiinta a vocatiei Rusiei, ideea revolu­tio­nara, socialista, sovietica, se unesc idei mesianice, slavofile, mostenire a trecutului”.

Comentand cartea lui Danilevski, Rusia si Europa, so­cio­logul ruas Pitirin Sorokin confirma parerea lui Karl Marx asupra panslavismului revolutionar: „Citind capitolele de po­litica ale lui Danilevski nu e greu sa se vada o izbitoare asemanare intre opiniile lui pri­vind relatiile si perspectivele ruso-europene si cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Danilevski si ide­o­logia sefilor sovietici cu privire la relatiile ruso-eu­ropene sunt in esenta la fel. In acest fel, si in re­latie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul si Internationala comunista isi dau mana. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovarasie de pat”.

Am facut aceasta succinta trecere in revista a conti­nu­itatii ideii politice care formeaza elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelati, de eticheta ideologica a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am incercat-o verificand absenta de studii asupra politicei rusesti, inva­riabil aceeasi in lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie si va con­stitui pana la dizolvarea imperiului sub actiu­nea principiului nationalitatilor, pericolul de moarte pentru existenta noastra ca Stat si ca natiune.

Ramane in nepasarea fata de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­va­rat om de Stat, articolul lui Take Ionescu, “Dus­manul natural”, publi­cat in 1900, care azi ramane de o dramatica actualitate, ca un strigat de a veghea: Natie, ia seama, dusmanul sta la panda!
„In marea lupta dintre popoare, ca si dintre indivizi, sunt doua rivalitati, unele, oricat de vii, oricat de pline de con­secinti dureroase, oricat de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decat intamplarii. Un capriciu de suveran, o nebiunie nationala, o neinte­le­gere subita, o a­tingere de amor propriu care la ran­dul sau provoaca la ad­versar o sete nestinsa de razbunare, una singura dintre a­ceste cauze este deajuns ca sa provoace manifestarea lor. Aceste realitati joaca desigur un rol in istorie, uneori insan­gereaza chiar un veac intreg, dar pana in sfarsit sunt des­tinate sa se stinga, pentru ca radacinile lor nu se afla in fa­talitatea lucrurilor.

Sunt si altfel de rivalitati, rivalitati de acele intiparite in car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, si care, cu toate silintele guvernelor, cu toata ma­ri­nimia suve­ranilor, cu toate imbratisarile si toate ju­ra­mintele de prie­tenie eterna, mai curand sau mai tar­ziu izbucnesc. Aceste rivalitati sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveste de subiect in acea ne­sfarsita epopee ce se cheama istoria omenirei. Caci el nu se impaca decat cand unul dintre ri­vali a dis­pa­rut, sau cel putin, cand amandoi, in urma unei lungi si dureroase experiente, au dobandit convin­ge­rea ca le este cu neputinta sa se suprime unul pe altul.

Rivalitatea imperiului rusesc catre noi apartine a­cestei ul­time categorii. Ne explicam pentru ca nu vrem sa ni se atribuie alte ganduri decat ale noastre. Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul actual al imperiului vecin. Din contra, credem ferm ca imparatul actual este un sincer partizan al pacii. Dar puterea lucrurilor este asa: pre­supunand ca maine un filantrop si chiar un filoroman s-ar sui pe tronul Tarilor, problema ar ramane aceeasi. Exis­ten­ta noastra este incompatibila cu realizarea idealului im­periului rusesc; ostilitatea sa nu poate sa inceteze decat in ziua cand ar reusi sa ne suprime, sau in ziua in care ii va fi complet probat ca ii este cu ne­putinta sa ne faca sa dispa­rem. Este inutil sa sco­to­cim istoria ca sa ne convingem de acest adevar. Ori­cat de puternice ar fi probele pe cari ni le da si de­monstreaza ca, de aproape doua veacuri – adica de cand ne cunoastem – imperiul tarilor a facut tot ce-i sta in putinta ca sa ne subjuge, oricat de evident ar fi ca no­rocul singur ne-a scapat de soarta Basa­ra­biei si a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost si alte rea­litati cari au durat doua veacuri, si care, totusi, nu-si aveau isvorul in nemi­loa­sa logica a lucrurilor.

Nu. Ceea ce da ostilitatii Rusiei in contra noastra adeva­ratul caracter este pozitiunea noastra pe harta Europei. Noi ne aflam in pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o suta de milioane de suflete (azi, in 1972, popu­latia Rusiei este de doua sute treizeci de milioane, n. Pamfil Seicaru), care in 50 de ani isi indoieste popu­latia; ne aflam in drumul unei natii tinere, inteligente, entuziaste, a unei natiuni cu atat mai de temut cu cat nu-i contestam calitatile; noi suntem la granita unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neinfrant si vesnic avant catre marile [det smarald ale Sudului. Este o regula, o tendinta natu­rala ca natiunile, ca si indivizii, sa alerge dupa aerul imbalsamat, dupa soa­rele arzator de miazazi.

Rusia cu tot vastul sau teritoriu se inabuse in cetile Bal­ticei, ea cauta sa rasufle prin Sud si se sileste sa-si dea aer prin trei deschizaturi de-odata: prin orient, in apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumatate vastului sau imperiu si prin Medi­terana, catre care au aspirat toti oamenii din nord si pe malurile careia atatia si-au gasit mormantul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei: acolo se afla faimoa­sele stram­tori, cheia Europei; acolo se afla cetatea Ceza­rilor Orientului si Metropola Ortodoxiei. Toate silintele im­pe­riului, toate aspiratiile natiunei ruse se indreapta catre acest punct.

Ei bine, soarta ne-a asezat ca o piedica pe acest drum, astfel incat Rusia nu poate sa ajunga acolo unde o chea­ma logica desvoltarei sale, decat tre­cand peste trupul nostru. Intre Rusia si noi nu este vorba de o neintelegere trecatoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate sa le to­peasca tot asa cum le-a faurit. Este aici ceva mai profund. Este vorba de doua vieti cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenta, de aceea a neamului romanesc, care nu poate ramane in picioa­re de­cat daca Rusia este fortata sa puna frau am­bi­tiei sale. Intr-o astfel de problema nu poate fi chestia de intelegere, de compromis, de concesii. Da­ca tra­im, Rusia nu reuseste in ceea ce, de doua veacuri, a incalzit inima poporului rus, da­ca imperiul reuseste sa-si realizeze visul pe care l-a urmarit cu atata in­credere si tenacitate, Statul roman si neamul roma­nesc nu vor mai fi decat o amintire. Iata adevarul.

Locul pe care il ocupam pe harta Europei nu este al fe­ricitilor cari pot sa traiasca fara grija si fara truda. Indaratul ruinelor Parthenonului, acoperit de gloria cla­si­cismului, as­cuns in fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate sa stea spectator la marile realitati cari turbura natiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.

Aruncati de soarta pe valea Dunarii, in aceasta vale care a fost atatea veacuri si va fi inca teatrul marilor catastrofe, portul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a facut garda civilizatiei europene impotriva navalirii asi­atice, cand aceasta venea de la Sud. Sa opunem spada noastra la orice calcare, fie ca ar veni de dincolo de Du­nare ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost si va fi soarta noastra. Oricat de dureroasa ar fi constatarea aces­tui adevar tot este mai bine sa ne dam pe deplin seama de dansul, decat sa adormim intr-o siguranta iluzorie.

Forta lucrurilor face din noi un obstacol in mersul inainte al unui mare imperiu, care in acelasi timp es­te o natiune pu­ternica. Acest imperiu a incercat, in­cearca si va incerca sa mearga pe calea care crede ca ii este indicata de Pro­videnta. Noi ne aflam in calea sa. Imperiul tarilor, asadar, a incercat, in­cear­ca si va incerca sa ne stearga de pe harta po­poa­relor. De altfel este oare asa de necesar sa cautam in logica situatiei geografice si in invata­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a imperiului rusesc? A­ceasta politica nu este de loc un secret. Ganditorii, ca si oamenii de Stat, ai Rusiei, afara de cei pe cari scrupulele unei situatii ofi­ciale ii opresc, nu se sfiesc de a ne spune. Isi mascheaza vederile cuceritoare printr-o teorie distanta dupa dansii, ca sa dea lumei moderne un nou tip de civilizatie, sa faca sa nasca in partea orientala a Europei o viata noua. […] Ru­sia, ca­reia Providenta i-a incredintat o misiune asa de ma­re, nu poate sa se opreasca in mersul ei pentru ca sa dis­truga neamul romanesc”.

Dupa 72 de ani, articolul „Dusmanul natural”, pu­blicat de Take Ionescu in 1900, pastreaza nestirbita valabilitatea lui politica.[2]

SURSA

http://www.radu-barbulescu.de/arhiva-observator/observator20…