De ce țin cu ursul?
Scrisoare către un prieten teolog
Dragă A,
A apărut, aproape inevitabil, o tensiune între noi din pricina conflictului din Ucraina. Tu ai ales să ții cu narațiunea oficială occidentală, eu am ales să….țin cu ursul.
Nu am luat această decizie pentru că lucram într-un job anume. Prietenii mei știu foarte bine, iar tu ești prietenul meu, că eu am plecat din joburi sigure, bine plătite, fără dureri de cap atunci când pur și simplu mi-am dat seama că nu e bine pentru sufletul meu să fiu acolo. Nu sunt atât de materialist încât să îmi schimb crezurile în funcție de banii primiți, ci din contră…..
Am luat această decizie, de a ține cu rusul pentru că mi-a fost clar ca lumina zilei încă de la început că asistăm la începerea unui război cu mize mai mari decât cele enunțate de operațiunea specială în Ucraina.
Miza principală este de fapt schimbarea ordinii mondiale.
Actuala ordine mondială este una controlată de Occident. Numai că acest Occident a degenerat în ultimii zeci de ani cu o viteză uluitoare, într-un monstru hidos și antihristic. Și îmi asum argumentat ceea ce spun.
Nu m-am lăsat păcălit din primul moment de retorica ”pacifistă” foarte ”la modă” la începutul acestui an. E atât de evident gustul de cocleală propagandistică în ea, încât am fost uimit că mulți oameni inteligenți au înghițit-o de parcă era Coca Cola…
Eu sunt pacifist. Dar sunt și realist. Știu că războaiele fac parte din viața lumii și că, din păcate, nu pot fi tot timpul evitate. Iar în Ucraina nici nu s-a dorit evitarea lui.
Occidentul a încurajat Ucraina timp de 8 ani de zile să poarte un război civil împotriva populației rusești din Donbas. Occidentul a înarmat trupe neonaziste ucrainene în acești 8 ani de zile. Occidentul a închis ochii când Ucraina a încălcat acorduri îndelung agreate. Iar Occidentul, acum, alimentează deloc pacifist mașina de război ucraineană.
Și nu o face pentru că ar crede că Ucraina poate să câștige acest război. E evident pentru oricine că nu. Chiar și pentru Zelenski. Însă Occidentul nu a ratat o foarte cinică oportunitate de a își scoate la produs industria morții și a încerca să maximizeze pierderile rusești, cu ajutorul cadavrelor ucrainene.
Dar dacă, deloc paradoxal, înțeleg acest cinism al Occidentului, ba chiar îl accept, pentru că e un semn de rațiune, cinică, dar de rațiune, ce mă sperie la Occident și mă face să mă așez ferm contra lui, este amestecul de nebunie și demonism ce îl caracterizează.
A fi cu Occidentul înseamnă a fi cu Antihrist. E un lucru care trebuie spus cu toată claritatea și cu toată simplitatea.
Pur și simplu societatea occidentală este distrusă din punct de vedere intelectual, moral și spiritual. Tot ce spune Biblia că e rău, că e strigător la Cer, vezi în Occident.
Nu că vezi homosexuali (ei sunt peste tot) ci pentru că vezi Sodoma reînviată. Ce era Sodoma? Era un stat care transformase homosexualitatea și depravarea sexuală în identitate cetățenească. Propagandă gay, parade lgbtq+, inducerea prin învățământ a acestor deliruri sexuale, impunerea lor ca norme și categorii, ca repere și standarde, iată ce este civilizația Sodomei care este acum Occidentul.
Biblia vorbea și de Babilon, târfa cea mare care își ucide copiii ca să își alimenteze desfrâul. Iat-o în plină desfășurare în Occident, cu a sa cultură a morții, cu copiii uciși prin avort ca să nu ”complice” existența și să nu împiedice desfrâul, cu eutanasia medicală din ce în ce mai puțin diferită de eugenia nazistă. Avorturile trebuie să fie considerate drepturi ale omului.
Cei care se isterizează pentru că propaganda le-a livrat niște informații încă neverificate despre presupuse atrocități rusești prin Ucraina, țipă disperați că avortul e un drept al omului și trebuie garantat ca atare. Nu sesizezi amestecul de ilogică și diabolic?
Apoi rescrierea realității și istoriei prin corectitudinea politică și ideologiile woke. Universitățile occidentale sunt nefrecventabile, cel puțin la fel de nefrecventabile pe cât e universitatea din Phenian. Pentru că emană toxicitate ideologică.
Și o emană cu ipocrizia ”tolerantă” a Romei, primul și paradigmaticul persecutor al creștinilor. De ce erau uciși creștinii? Că nu erau ”toleranți” și relativiști, că nu acceptau că pot exista 20 de adevăruri contradictorii pe același subiect, în aceeași realitate. Și pentru că nu se închinau acestui demonic zeu al ”toleranței”.
Asta o vedem și acum. Nicio toleranță pentru….dușmanii toleranței.
Eu, recunosc, am o senzație de vomă când intru în contact cu majoritatea produselor culturale occidentale de acum. Toate încearcă să livreze aceleași mizerii ideologice. Iar borhotul ăsta ideologic vândut sub formă de filme, literatură, pseudo-artă, noi filosofii, distruge creierele.
Ajutat, desigur, de triumful drogurilor.
Chiar, ai remarcat? De ceva ani toată lumea se droghează. Chiar și mulți prieteni de-ai noștri comuni. Fie cu ”iarbă”, care e deja la ordinea zilei, fie cu droguri mai serioase. Fenomenul nu mai este de multișor unul izolat. Tot Occidentul și tot mai mult și România, duhnesc a droguri.
Iar produsul acestor droguri, niște hidoși ideologic, niște distruși moral, niște ruine intelectuale, ajung jurnaliști, formatori de opinie, profesori universitari, artiști și devin, tot mai mulți, repere morale, autorități care ne spun ce e bine și ce e rău.
Asta în timp ce, paradoxal, Occidentul joacă și cartea puritanismului. Tutunul nu mai are loc pe piață, căci, spre deosebire de droguri, face doar cancer la plămâni, nu cancer la rațiune.
De fapt, cam aici e toată cartea puritanismului, când Occidentul încurajează schizofrenia. Inclusiv la copilași. Ca un copil să își aleagă sexul (sau, pardon, „genul”- o imbecilitate doctă devenită deja hardcore academic din inepție ideologică) nu e o problemă. E chiar un soi de ”drept”, în care părinții nu pot interveni peste autoritatea ideologică a psihologiei, psihologia fiind, știu că în sinea ta ești de acord cu mine, cea mai mare șarlatanie a modernității- un delir ideologic îmbrăcat epistemic).
Ei bine, tot ce spun mai sus nu sunt discuții de salon, nu sunt fenomene marginale ci sunt fenomenele dominante ale Occidentului. Generații după generații sunt deformate începând din școală și de la televizor cu aceste ideologii.
Tu ai văzut ce promovează Occidentul la nivel de desene animate? Ai văzut povestea lui Huggy Wuggy, care face ravagii, la propriu, printre copii? Să o cauți- e exact ca ispita aceea a lui Lucifer din Pateric: să acuze pe Dumnezeu ca adevăratul monstru și să încerce să obțină mila pentru el. Numai că acum Lucifer nu mai are dramul de demnitate de a încerca să provoace bărbați și femei ai credinței, pustnici și călugări, ci se duce direct la prichindei, cu acordul părinților și psihologilor, și îi deformează de la 2-3 ani.
Aici i-a reușit Satanei în Occident. A făcut ca omul occidental să vadă răul ca bine, urâtul ca frumos, monstrul ca ceva ok, să provoace lacrimi pentru diavol și mânie contra lui Dumnezeu.
Și tu vrei ca eu să țin cu Occidentul și nu….cu ursul?
Știu, ai să îmi replici cu papahagisme și alte deja triste argumente ale unor conservatori occidentali: că de fapt Occidentul autentic ar fi altceva, că asta e doar o sminteală de moment, că tu preferi Occidentul catedralelor, că….
Cât de miop să fii ca să nu înțelegi că Occidentul e cel descris de mine? Că toate catedralele alea sunt reprezentative pentru occidentalii de acum așa cum e Parthenonul din Athena reprezentativ pentru elinul de acum, că Biserica a eșuat în Occident și că drama nu e de moment. Sunt peste 200 de ani de când putem vedea cum a apărut acest cancer satanic ce a cuprins occidentul.
Sunt aproape 60 de ani de când putem să îi identificăm metastaza. Și sunt 20 de ani de când orice om cu bun simț știe că Occidentul nu mai poate fi salvat ca civilizație, ca realitate socială și politică, că e nevoie de un restart radical, dacă nu cumva trăim chiar mult așteptații în Biblie ani ai sfârșitului lumii….
Cât despre Creștinism, cum ar putea să mai fie convingător când a adoptat un discurs corect politic, limitat, relativist? E tot mai greu să găsești un preot, pastor, ceva, care să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Ce poate face o Biserică care se teme să mai vorbească oamenilor despre Iad, despre pocăință, în care mizeria psihologică a pătruns chiar și în confesionale?
Nu poate face nimic. Și religii mai vii, precum Islamul, sunt mai convingătoare pentru puținii occidentali care conștientizează fundătura vieților lor, decât Creștinismul tot mai anemic și timid, atunci când nu e snob și retardat în forme fără fond.
Ai să vii și cu argumentul ”dar rușii tăi ce fac? Nu sunt și ei bețivi, curvari?”. Sunt. Dar argumentul meu e mai sus: una este să fii gay, curvar, bețiv, drogat, păcătos, dar cu conștiința minimă a acestui păcat. Atunci sunt încă șanse de salvare. Și nu știu tu, dar eu sunt mare păcătos care conștientizez lucrul acesta și încerc să mă ridic, dar cer constant mila lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu a distrus Sodoma pentru că oamenii aceia erau păcătoși, ci pentru că oamenii aceia făcuseră din păcatele lor un soi de stindarde, de virtuți sociale, de virtuți capitale. Exact ceea ce face de 200 de ani, dar mai abitir de 20, Occidentul.
A fi alături de acest Occident este păcat. Păcat pentru care aș răspunde în fața lui Dumnezeu. Și poate cel mai mare păcat al meu, fiind un păcat intelectual, iar eu avându-mi puținii talanți în lumea asta, a ideilor.
Nu spun să ții cu ursul. Îți spun însă că dacă te aliezi cu diavolul pentru că îți e frică de urs, prețul cerut de diavol este sufletul.
Michel de Montaigne zicea ca ratiunea e „o oala cu doua toarte” pe care o poti trage si intr-o parte si in alta. Bogdan Duca este( sau macar se pretinde) greco-catolic, adica poseda o minte care gandeste cand cu o toarta cand cu alta, desi n-o arata de fel. Si Marian Papahagi este greco-catolic, numai ca el este in alta toarta. Atat unul , cat si celalalt , cu toate pretentiile intelectuale , culturale si teologice pe care le afiseaza, se situeaza pe pozitia mentala si morala a fariseilor care incearca sa-l prinda cu vorba pe Isus, atunci cand il intreaba daca se cuvine ca iudeii sa mai plateasca sau nu tribut romanilor. Problema nu este daca trebuie sa tii cu Occidentul, sau sa te dai cu” Ursul” din cauza atitudinii gresite( chiar perverse) a Occidentului fata de Dumnezeu (dupa modelul fariseic de rationare) ci problema este de a da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si Cezarului, adica Occidentului, doar ceea ce i se cuvine! Aceasta lipsa de luciditate , atat din partea lui Papahagi, cat si din partea lui Duca pare total inexplicabila daca admitem ca cei doi nu sufera de deficiente la nivel intelectual, cultural sau moral. Dar cel mai inexplicabil lucru este, in cazul lui Duca, orbirea ( de care-i acuza insa pe ceilalti) care nu-l lasa sa vada ca exista in apropierea noastra o tara care a ales aceasta a treia cale, singura morala si logica_aceea de a da lui Dumnezeu ceea ce este al Sau si Cezarului doar ceea ce este al lui_ aceasta tara numindu-se Polonia: intransigenta cu Moscova, demna cu Washingtonul si Brusselul, ferma cu Tel-Avivul. De ce n-o vede Duca? Pentru ca nu vrea s-o vada , cu atat mai putin s-o dea drept model de urmat pentru Rom^nia! Daca atitudinea asta ar apartine unui pravoslavnic cu chirilica-n gene , ori unui fanariot care prefera sa vada fluturand pe Sfanta Sofia „turbanul turcesc” in locul Tiarei Papale , ar fi de inteles…insa domnul Duca este,cica, membru al Bisericii Episcopilor Martiri: Iuliu Hossu, Alexandru Russu, Ioan Suciu, Traian Frentiu… toti fiind victime ale poftei Moscovei de a distruge orice prezenta occidentala in Estul Europei. Sa fie in numele sau de famile „Duca”( de la fanariotul” Dukas”) explicatia acestei atitudini? N-ar fi primul Duca in istoria noastra recenta dispus sa traga la caruta altora, sau de „toarta altora”, cum ar zice Michel de Montaigne. PS: Sper ca nu l-am suparat iar pe William Totok „alogenizandu-l” astfel pe Duca.
D le Bogdan Duca, iată că mai exista în Romania( fraudata/ pervertită mental, material, spiritual, etc) oameni lucizi, realiști si curajosi „agățați” de Dumnezeu, Cel ” asasinat” de unOccident demonizat!
Sunt in acorf deplin cu excelenta d voastra analiză.
Fiti mult binecuvantat!
DE LA UTOPIE LA DISTOPIE
– lupta omenirii pentru o cetate a lui Dumnezeu
de CD
Migrația seculara a oligarhiei babiloniene și a rețelei sale de culte din Persia, la Roma, a fost usurata dupa nivelarea culturala pe care a adus-o victoria lui Alexandru cel Mare in Orientul Mijlociu,
Această creștere parazitară a migrației oligarhice, cu cultura si obiceiurile ei oculte a fost în contrast cu lupta opusă de a stabili pe acest pământ, o societate bazată pe Dreptul Natural, Dreptate și Bunătate, așa cum au susținut Solon, Platon și mai târziu Cicero, care au încercat fiecare să creeze instituții capabile să educe regi filosofi.
Aceasta a fost lupta dusă si de Augustin de Hipo așa cum a fost subliniată în opera sa “Orașul lui Dumnezeu” și acesta a fost obiectivul consilierului lui Carol cel Mare, Alcuin, care a condus reformele augustiniene ale Renașterii carolingiene din secolul 8-9 d.Hr.
Aurelius Augustinus Hipponensis; 13 November (354 – 28 August 430), sau Sfantul Augustin din Hipo, ce este numele antic al orașului modern Annaba din Algeria, un oraș important pentru cultura anticilor fenicieni, berberi, romani și vandali. Augustin a fost un teolog și filozof de origine berberă – Amazigh și episcop de Hippo Regius din Numidia, Africa de Nord romană.
Scrierile sale au influențat dezvoltarea filozofiei occidentale și a creștinismului occidental și este privit ca unul dintre cei mai importanți Părinți ai Bisericii Latine din perioada patristică. Numeroasele sale lucrări importante includ “Orașul lui Dumnezeu”, “Despre doctrina creștină” și “Mărturisiri”.
În tinerețe a fost atras de credința eclectică (acum dispărută) maniheică, iar mai târziu de filosofia/religia elenistică a neoplatonismului.
După convertirea sa la creștinism și botez în 386, Augustin și-a dezvoltat propria orientare a filozofiei și teologiei, abordand o varietate de metode și perspective.
Crezând că harul lui Hristos este indispensabil libertății umane, el a contribuit la formularea doctrinei păcatului originar și a adus contribuții semnificative la dezvoltarea teoriei războiului drept.
Când Imperiul Roman de Apus a început să se dezintegreze, Augustin și-a imaginat Biserica ca pe o Cetate spirituală a lui Dumnezeu, distinctă de Orașul Pământesc material.
Augustin a fost printre primii care a examinat legitimitatea legilor omului și a încercat să definească limitele acelor legi și drepturi ce apar în mod natural, în loc să fie impuse în mod arbitrar de muritori.
Toți cei care au înțelepciune și conștiință, conchide el, sunt capabili să folosească rațiunea pentru a recunoaște “lex naturalis”. Legea muritorilor nu ar trebui să încerce să forțeze oamenii să facă ceea ce este bine sau să evite ceea ce este rău, ci pur și simplu să rămână drept. Prin urmare, „o lege nedreaptă nu este deloc lege”. Oamenii nu sunt obligați să se supună legilor care sunt nedrepte, acelea despre care conștiința și rațiunea le spun că încalcă legea și drepturile naturale.
Augustin a spus că Dumnezeu nu i-a ales pe evrei ca un popor special și a considerat împrăștierea poporului evreu de către Imperiul Roman ca o împlinire a profeției. El a respins insa si atitudinile ucigase, citând o parte din aceeași profeție, și anume „Nu-i ucide, ca să nu uite lucrul acesta poporul ci fa-I sa pribegeasca prin putereaTa si doboara-i. Doamne Scutul nostru! Psalmii 59:11). Augustin, care credea că evreii vor fi convertiți la creștinism la „sfârșitul timpurilor”, a susținut că Dumnezeu le-a permis să supraviețuiască dispersării lor ca un avertisment, exemplu, pentru creștini; ca atare, a susținut el, ar trebui să li se permită să locuiască în țări creștine.
Augustin este considerat o figură influentă în istoria educației cu o lucrare de la începutul scrierilor lui, “De Magistro” – “Despre professor”, care conține perspective despre educație.
Augustin a fost un puternic susținător al abilităților de gândire critică. Deoarece lucrările scrise erau limitate în această perioadă, comunicarea vorbită a cunoștințelor era foarte importantă. Accentul său pe importanța comunității ca mijloc de învățare distinge pedagogia sa de celelalte.
Augustin credea că dialectica este cel mai bun mijloc de învățare și că această metodă ar trebui să servească drept model pentru întâlnirile dintre profesori și elevi. El credea că studenților ar trebui să li se ofere posibilitatea de a aplica teoriile învățate în experiența practică.
Atât în raționamentul său filozofic, cât și în cel teologic, Augustin a fost foarte influențat de stoicism, platonism și neoplatonism, în special de opera lui Plotin, autorul Eneadelor, probabil prin mijlocirea lui Porfirie și Victorinus. Unele concepte neoplatonice sunt vizibile în scrierile timpurii ale lui Augustin. Gândurile sale au influențat profund viziunea medievală asupra lumii.
Metoda filosofică a lui Augustin, demonstrată în special în Confesiunile sale, a avut o influență continuă asupra filozofiei continentale de-a lungul secolului al XX-lea. Abordarea sa descriptivă asupra intenționalității, memoriei și limbajului, deoarece aceste fenomene sunt experimentate în conștiință și timp anticipat și a inspirat perspectivele fenomenologiei și hermeneuticii moderne.
Urmărim ascensiunea artei de guvernare si diplomatie Augustiniane în sălile dinastiei Abbasid de Haroun al Rashid, in Regatul Khazarian Evreiesc și la dinastia Tang din China. Dinastia Tang este cea care a stabilit o politică externă bazata pe principiile win-win/castig-castigi si pe cooperarea pașnică a diferitelor culturi, mai degrabă decât războaie de dezbinare pentru a cuceri sau pentru extragerea bogăției.
Dinastia Tang a fost o dinastie imperială a Chinei care a domnit între 618 și 907 d.Hr. Istoricii consideră în general Tang ca un punct culminant al civilizației chineze și o epocă de aur a culturii cosmopolite, perioada in care Datong, utopia chinezeasca a fost din nou introdusa in operele literare si tratata colocvial in limitele impuse de Liji, Carte Riturilor, unde idealul este ca „Lumea aparține tuturor”, la cel mai inalt grad de moralitate, vezi Tianxia wei gong.
În esența sa, Tianxia 天下, sau „Toti sub Rai”, poate fi luată ca un mod concis de viziunea tradițională chineză a ordinii mondiale. Este tradițional prin faptul că rădăcinile sale se întorc la textele filozofice încă din perioada Zhou (1046–221 î.Hr.).
Viziunea asupra lumii invocată de Tianxia s-a dezvoltat dinamic pe măsură ce natura politicii chineze, uneori reprezentată de o grupare de state rivale și alteori de un singur mega-stat, a evoluat. Normele confucianiste de ierarhie și moralitate infuzează profund conceptul de Tianxia, care a rămas o influență puternică în istoria dinastică, cat si cea contemporana a Chinei.
O alta opera utopica este “Izvorul piersicilor înfloriti”, o piesă în proză scrisă de poetul chinez Tao Yuanming, care a devenit in cultura chineza simbolul utopiei.
Examinarea imperială a candidaților pentru examenul de servanti publici pentru numirea în birocrațiile guvernamentale locale, provinciale și centrale avea două tipuri de examene, unul bazat pe clasicii confucianisti și altul testa abilitățile literare ale unui student în a scrie eseuri ca răspuns la întrebări despre guvernare și politică, precum și în compunerea poeziei.
Dinastia a reglementat îndeaproape finanțele religioase, a lichidat tezaurul inepuizabil al unei mănăstiri budiste proeminente din Chang’an, care adunase bogății uriașe, pe măsură ce mulțimi de pocăiți anonimi lăsau bani, mătase și comori la ușile ei. Împăratul a condamnat-o pentru practici bancare frauduloase și a distribuit averea altor mănăstiri budiste și taoiste, cat și pentru a repara statui, săli și poduri locale.
Da, practici bancare la acea epoca, în timpul dinastiei Tang (618–907 d.Hr.), comercianții au început să lase acele șiruri grele de monede(monedele aveau gaura pe centru si erau puse pe ata) unui agent de încredere, care înregistra câți bani avea comerciantul în depozit pe o bucată de HÂRTIE. Hârtia, un fel de bilet la ordin, putea fi apoi tranzacționată cu mărfuri, iar vânzătorul putea merge la agent și răscumpăra biletul pentru șirurile de monede.
Odată cu reînnoirea comerțului de-a lungul Drumului Mătăsii, acest transport monetar a fost simplificat considerabil. Cu toate acestea, aceste bilete la ordin produse în mod privat încă nu erau adevărate monede de hârtie.
În anii 1100, autoritățile dinastiei Song au decis să preia controlul direct asupra acestui sistem, emitând prima monedă de hârtie din lume, produsă de guvern.
În “Cartea Veche și Nouă a lui Tang” aflam de relatiile dinastiei cu Imperiul Bizantin, de ambasada trimisă în 643 d.Hr, de Kōnstantinos II Pogonatos, sau Constantin cel Bărbos. Aceiasi carte oferă, de asemenea, o descriere a capitalei bizantine Constantinopol, inclusiv modul în care a fost învinsă de forțele Califatului Omayyad, ale lui Muawiyah I, care i-au forțat să plătească tribut arabilor. Istoricul bizantin din secolul al VII-lea Teofilact Simocatta a scris despre reunificarea Chinei de nord și de sud de către dinastia Sui.
Deși Drumul Mătăsii din China către Europa și lumea occidentală a fost inaugurat inițial în timpul domniei împăratului Wu (141–87 î.Hr.) în timpul dinastiei Han, a fost redeschis de dinastia Tang în 639 și a rămas deschis timp de aproape patru decenii. A fost închisă după ce tibetanii l-au capturat în 678, dar în 699, în perioada împărătesei Wu, Drumul Mătăsii s-a redeschis legând din nou China direct de Occident pentru comerțul terestru’.
În timpul dinastiei Tang, mii de comercianți străini au venit și au trăit în numeroase orașe chineze pentru a face afaceri cu China, inclusiv perși, arabi, indieni hinduși, malayezi, bengalezi, sinhalezi, khmeri, chams, evrei și creștini nestorieni din Orientul Apropiat, printre multi altii.
Atât dinastiile Sui, cât și dinastia Tang s-au îndepărtat de cultura mai feudală a dinastiei nordice precedente, în favoarea confucianismului civil ferm.
Taoismul și budismul erau ideologii practicate în mod obișnuit care au jucat un rol important în viața de zi cu zi a oamenilor. Chinezii in perioada Tang se bucurau de sărbători cu băuturi, sport și tot felul de divertismente, în timp ce literatura chineză a înflorit și a fost mult mai accesibilă odata cu noile metode de tipărire.
Perioada Tang a fost o epocă de aur a literaturii și artei chineze, peste 48.900 de poezii scrise de aproximativ 2.200 de autori Tang au supraviețuit până în zilele noastre. Mișcarea de proză clasică a fost stimulată în mare parte de scrierile autorilor Tang Liu Zongyuan (773-819) și Han Yu (768-824. Scriitorii mișcării de proză clasică au mers pe limbajului colocvial, concentrându-se mai mult pe claritate și precizie pentru a le face scrisul mai direct si mai usor de inteles.
Enciclopedia Yiwen Leiju a fost compilată în 624 de editorul-șef Ouyang Xun (557-641), precum și de Linghu Defen (582-666) și Chen Shuda. “Enciclopedia Tratat de astrologie” a erei Kaiyuan a fost complet compilată în 729 de Gautama Siddha (fl. secolul al VIII-lea), un astronom, astrolog și savant etnic indian născut în capitala Chang’an.
Dinastia Tang a recunoscut oficial și diferite religii străine. Biserica Asiriană a Răsăritului, cunoscută altfel sub numele de Biserica Nestoriană sau Biserica Răsăritului din China, ce a primit recunoașterea curții Tang. O mănăstire creștină a fost înființată în provincia Shaanxi, unde încă se află Pagoda Daqin(romana-bizantina), iar în interiorul pagodei există lucrări de artă cu tematică creștină. Deși religia s-a stins în mare parte după Tang, a fost reînviată în China după invaziile mongole din secolul al XIII-lea.
Dar această frumoasă alianță ecumenică a culturilor a fost sabotată de noua oligarhie reconstituită din migratiile elitelor khazare din nordul caucazului, a celor semite din Orientul Mijlociu si de pe cosatele insorite mediteraniene, ce s-au centrat atunci pe o nouă gazdă, Veneția.
Migratia oligarhica a produs o noua orientare in cultura si spiritualitatea europeana aducand cu ea mirosul banuluii si anatocismului – dobanda la dobanda.
Republica Veneția și-a organizat prima bancă publică oficială în 1587, Banco della Piazza di Rialto. O altă bancă publică, Banco del Giro, a fost înființată în 1619.
Cu mult înainte de înființarea acestor bănci, Veneția a fost un pionier în domeniul bancar și financiar în sectoarele public și privat, cunoscut în toată Europa pentru perfecționarea sistemului de contabilitate în partidă dublă și pentru desfășurarea afacerilor prin tranzacții de înscriere în cont, imprumutate de la Drumul Matasii.
Aceste metode financiare au dat naștere la noi metode in baza carora Republica a colectat un imprumut de la cetatenii ei în 1157 pentru a-și susține războaiele comerciale împotriva Imperiului Bizantin. Când războiul bizantino-venețian din 1171 s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă, Republica a fost distrusă și Doge-ul Vitale II Michiel a fost asasinat. Neavând nicio modalitate de a rambursa împrumutul, Republica l-a convertit prompt într-o anuitate perpetuă platita depunatorilor. Se pare că cetățenii au adoptat aceste note de banca/banknote, acești bani imaginari, găsindu-i mai convenabili decât monedele, iar Camera de Împrumut a devenit bancă publică.
Thomas More a jucat un rol vital în lupta pentru curățarea acestui centru al răului de pe fața pământului la 1000 de ani după ce Augustin a murit. Sanu uitam ca era perioada Ligii de Cambrai, a razboiului dintre Republica Venetiana cu Franta si statele papale 1508-1516.
Utopia, titlul in latină: “Libellus vere aureus, nec minus salutaris quam festivus, de optimo rei publicae statu deque nova insula Utopia”, „O carte mică, adevărată, nu mai puțin benefică decât plăcută, despre cum ar trebui să fie lucrurile într-o stare și despre noua insulă Utopia” este o lucrare de ficțiune și satiră socio-politică a lui Thomas More (1478–1535), scrisă în latină și publicată în 1516. Cartea este o narațiune cadru care descrie în primul rând o societate insulară fictivă și ea religioasă, socială și obiceiuri politice.
Termenul fost inventat de Sir Thomas More, unde Utopia descrisa de el este o comunitate sau o societate imaginară care posedă calități morale deosebite si conduite aproape perfecte pentru membrii săi. Multe aspecte ale descrierii utopiei de către More amintesc de viața din mănăstiri.
Care a fost insa motivul pentru care Thomas More a sciris Utopia?
Poate fi vazuta ca un comentariu sau o critică la adresa catolicismului din secolul al XVI-lea, o critica la a adresa coruptiei si a infiltrarii financiare in viata politica.
Utopienii aveau cea mai bună etică care putea fi atinsă numai pa baza rațiunii si a gandirii libere, naturale. Utopiile se concentrează, in general, pe egalitate, în categorii precum economie, guvern și justiție, metoda și structura implementării propuse variind în funcție de ideologie.
Sir Thomas imbratiseaza viziunea filozofica Platoniana combinata cu caracterul mult mai pragmatic Ciceronian. Unii critici vad aici originile socialismului utopic.
Dupa ce Marx si Engels au confiscate perceptele socialismului utopic ridicandu-l la gradul de “stiintific” e greu dw spus daca chiar astea au fost intentiile lui Sir Thomas More.
Calvin a continuat abordarea augustiniană conform căreia păcatul este rezultatul căderii omului și a susținut că mintea umană va și afecțiunile sunt corupte de păcat. El credea că numai harul lui Dumnezeu este suficient pentru a oferi oamenilor o îndrumare etică continuă, argumentând că rațiunea este orbită de natura păcătoasă a oamenilor.
El a dezvoltat doctrinele sale despre predestinare și suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în mântuirea sufletului uman de moarte și osândă veșnică, doctrine ce au fost influențate și elaborate de tradițiile augustiniene și de alte tradiții creștine. Scopul teoriei politice a lui Calvin a fost acela de a proteja drepturile și libertățile oamenilor obișnuiți.
Deși era convins că Biblia nu conține niciun plan pentru o anumită formă de guvernare, Calvin a favorizat o combinație de democrație și aristocrație, el a apreciat avantajele democraţiei.
Calvin credea că agricultura și meșteșugurile tradiționale sunt activități umane normale. În ceea ce privește comerțul și lumea financiară, el era mai liberal decât Luther, dar ambii se opuneau cu strictețe cămătăriei. Calvin a permis aplicarea unor dobânzi modeste la împrumuturi.
Utopia “Noua Atlantida” a lui este impregnată cu un spirit științific, utopiile științifice și tehnologice tind să se bazeze în viitor, când se crede că știința și tehnologia avansată vor permite standarde de viață utopice; de exemplu, absența morții și a suferinței; schimbări în natura umană și condiția umană.
Bacon, părintele empirismului, care sublinia importanţa şi posibilitatea unei metodologii sceptice îl face unul dintre fondatorii de mai târziu ai metodei ştiinţifice.
Francis Bacon a dezvoltat ideea că o clasificare a cunoștințelor trebuie să fie universală, în timp ce gestionează toate resursele posibile. În viziunea sa progresistă, umanitatea ar fi mai bună dacă accesul la resursele educaționale ar fi oferit publicului, de unde și necesitatea organizării acestuia. Abordarea sa asupra învățării a remodelat viziunea occidentală asupra teoriei cunoașterii de la un individ la un interes social.
Teoretizarea utopică la scara sociala a avut influente vizibile in perioada secolului al XIX-le. Edward Gibbon Wakefield a avut o influenta, prin conceptiile sale utopice, asupra politicii sistematice de așezări coloniale ca Noua Zeelandă și Australia în anii 1830 – 1850.
In cultura si in special studiile filozofice ale secolului XX idealurile umaniste sunt
tratate ca utopice, de neatens si impracticabile.
Morala crestina sau seculara, noua etica este exilata in studii specifice domeniului si nu mai apare legata de viata de zi cu zi.
Realismul în forma sa actuală nu dorește nimic de-a face cu valorile etice sau cu argumentele bazate pe acestea atunci când sunt prezentate ca având legătură cu politica, cu excepția cazului în care sunt transformate în limbajul intereselor.
Aparitia societatii comuniste in 1917 a dus si ea la revelatii cutremuratoare. Utopismul celor Uniti sub Rai – Tianxia, a celor ce visau la “Cetatea Soarelui” a fost lasat sa cada in neincredere si teama, dezamagirea si suferinta celor pedepsiti sardodic pentru ca au crezut si acceptat idealurile comuniste au descurajat noile generatii sa aibe indrazneala utopica.
Fondatorii recunoscuți ai realismului, Hans Morgenthau și Reinhold Niebuhr, l-au conceput lăsând loc lucrării valorilor și argumentelor etice, iar concepția realismului nu își recunoaște propria dependență de idealuri și valori. în centrul concepției despre ceea ce contează drept interese naționale.
În același timp, provocarea pe care o reprezintă realismul este o reamintire a faptului că eforturile creștine și a altor religii de a intra în dezbateri politice trebuie să ia cu maximă seriozitate complexitățile peisajului empiric și posibilitățile oferite. Aceasta a fost în cele din urmă ceea ce a încercat să facă concepția lui Reinhold Niebuhr cu realismul creștin, a se vedea, de exemplu, cărțile sale timpurii, Moral Man & Immoral Society (1932) și An Interpretation of Christian Ethics (1935), unde a lucrat pentru prima dată din această poziție.
Niebuhr a evitat atracțiile de a crede că efortul etic creștin ar putea transforma societatea americană în Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, dar totuși a susținut un astfel de efort într-un spirit de recunoaștere a păcătoșeniei și finitudinii umane.
O astfel de poziție nu este utopică; este realista în proprii sai termeni.
Literatura si ea si-a mutat obiectivul din zona utopica in zona destopica. Oamenii trebuiau preveniti de Timpurile Viitoare. Unele scrieri cu character distopic sunt insa exagerate si distorsionate ajungand mai mult sa terorizeze decat sa avertizeze.
Sa ne bucuram ca generatiile trecute au stiut macar sa viseze, sa aiba o mirifica viziune despre o lume mai buna, asa cum au crezut-o ei, chiar daca nu era perfecta
era insa o lume a nadejdii si a etalonului moral.
Pragmatismul progresist si libertinismul egocentric fac imposibil pentru lumea de azi sa se mai gandeasca la grija pentru aproape, colectivitate si comuniune. In mod liberal-egoist, sunt ingijorati doar de pericolele care ii pasc pe ei ca indivizi dar nu si colectivitatea. Patriotismul, sacrificiul pentru tara si alte asemenea sentimente sunt socotite reminiscente periculoase ale unui Romanticism National Revolutionar.
Dar o imagine mitologica a utopiei atat de apropiata de ceea ce traim acum, o gasim si in Cartea Apocalipsei din Biblia creștină, ce descrie un timp eshatologic cu înfrângerea lui Satana, a Răului și a păcatului. Principala diferență față de promisiunile din Vechiul Testament[vezi Isaia 65] este că o astfel de înfrângere are și o valoare ontologică: “Atunci am văzut „un cer nou și un pământ nou pentru cacerul dintai si pământul dintai pierisera si marea nu mai era.” – Apocalipsa 21:1. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Nu va mai fi moarte”, nici jale, nici plâns, nici durere, căci vechea ordine a lucrurilor a trecut” – Apocalipsa 21:4.
Si nu numai atat dar si una gnoseologica, caci din punct de vedere epistemologic, binele are suficientă putere de convingere pentru ca conștiința umană să nu aibă nevoie de ajutorul și recomandările răului:“Caci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte.” – Isaia 65:17.
Suntem acum, o buna parte a populatiei planetare, in cetatea/societatea Babilonului, vinovati si mai putin vinovati si vom fi martorii directi, testamentari ai caderii acestei societati babilonice asa cum este scris in Apocalipsa 18:1-24.
Vai de cei vinovati ce vor fi judecati, dar nici noua martorilor nu ne va fi usor, iar cei ce vor auzi glasul care zice: “Iesiti din mijlocul ei(cetatii), poporul Meu ca sa nu fiti partasi la pacatele ei si sa nu fiti loviti cu urgiile ei.”, vor fi cei fericiti ca au auzit si inteles mesajul salvarii.
Astept cu nerabdare un comentarii competente din partea „incrancenatilor occidentali” domnul Victor Grigor si Sorin Turlea.
Abia astept…
Un articol de inalta clasa, sincer, convigator si lipsit de lozinci sau statistici.
Felicitari domnului Bogdan Duca pentru acest mesaj covarsitor de sincer, bine scris si atent temperat.