De ce s-a spânzurat omul care l-a spânzurat pe Lenin: Requiem pentru Gigi

De ce s-a spânzurat omul care l-a spânzurat pe Lenin: Requiem pentru Gigi

La „butoanele” macaralei era bietul Gigi

Pe 22 februarie 1994, pe la orele serii, mă aflam în Pasajul Universităţii, care nu semăna deloc cu ce e acum. În mijloc era un fel de fast-food, înconjurat de anticariate, magazine de marafeturi şi cârciumi mai mici. Aici se strângea o societate veselă, formată din lumpeni, revoluţionari de profesie, ziarişti, escroci, politologi de ocazie. Stăteam şi beam o cafea şi o vodcă mică împreună cu iubita mea de atunci, Luci Ştefanovici (între timp, Dumnezeu a luat-o la El, la o vârstă relativ tânără). La un moment dat, a apărut unul dintre primi papparazzi din presa post-decembristă, Ştefan Ioniţă, zis Fane Jeg (mai există şi azi). Îi plăcea să regizeze poze şocante, iar dacă viaţa îi dădea ocazia să le facă fără premeditare era fericit. Fane a apărut cu o mutră mulţumită, şi-a luat o vodcă şi ne-a zis: „Bă, am făcut nişte poze ăle mai tari. S-a spânzurat unu’ la Alianţa Civică, pe Calea Victorie. S-a înfăşurat într-un steag şi şi-a pus ştreangu’. Avea limba până la buric şi era mov la faţă. E de pagina-ntâi.” Fane lucra la Evenimentul Zilei, atunci în mare vogă, a dat rapid vodca pe gât şi a fugit la Casa Scânteii, să prindă închiderea ediţiei. Încă de când deschisese gură şi clămpănise eu mă blocasem. Mă întrebam doar atât: „Gigi?!”.
„Băi jgheabule!”
Pe la sfârşitul lui 1990 mă înscrisesem în Alianţa Civică. Colaboram la ziarul lor. Pe fondul plecării dirijate a lui Marian Munteanu din organizaţie, fiindcă se împiedica de mine pe acolo Ana Blandiana, ajunsesem şeful organizaţiei de tineret. Eram încă elev de liceu. Pierdeam o groază de timp prin sediul de pe Calea Victoriei, fost pe vremea lui Ceauşescu, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini( MICM ). Acolo era o atmosferă absolut deosebită. Veneau năuci, exaltaţi, entuziaşti, oameni providenţiali, incoertenţi. În acestă atmosferă veselă l-am cunoscut pe Gheorghe Gavrilescu. Era un fel de „om bun la toate al alianţei”. Funcţiona ca un fel de paznic al sediului, unde şi dormea, descărca ajutoare, vopsea lozinci pe bucăţi de pânză, monta tribunele pentru mitinguri, trăgea la xerox, făcea pe curierul. Era ţigănos, deşirat, cu un nas mare şi ceva dinţi lipsă. Unii dintre ei se duseseră în urma unor „discuţii” de prin 1987-88 cu nişte tovarăşi miliţieni şi securişti. În 1987 lucra ca macaragiu la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov. A fost unul dintre instigatorii răscoalei din 15 noiembrie 1987, treabă care îi adusese o arestare, aplicarea unor „corecţii fizice” şi expulzarea din oraş. În general era îmbrăcat ponosit, dar la ocazii speciale folosea un echipament „boem-revoluţionar”, cu un sacou, o lavalieră şi o şapcă de comunard parizian de la 1871. Cum îi cam plăcea să machească şi avea ascunse după nişte lambriuri ale pereţilor sediului diverse sticle, ne-am situat de la bun început pe aceeaşi parte a baricadei civice. Clipa de glorie a lui Gigi fusese pe 3 martie 1990, când fugise cu macaraua pe care lucra la un şantier din Bucureşti fix până-n, pe atunci încă Piaţa Scînteii. Împreună cu alţii, îmbrobodise statuia lui Lenin cu nişte cabluri de gât şi subţiori şi o dăduse jos de pe soclu. După aia, defluise, aşa cum zicea un termen pe atunci la modă, în Cotroceni, de unde îl dizlocase, prin aceeaşi pe metodă, pe Dr. Petru Groza, varianta de bronz.
De fiecare dată, după ce se terminau nişte şedinţe îngrozitor de lungi, la care se tăiau fire în 14,7, mai rămâneam cu Gigi la o „dezbatere internă”. Pentru toate persoanele faţă de care se simţea apropiat, Gigi folosea, nu se ştie de ce, un mod de adresare ciudat: „Băi jgheabule, îţi spun eu, Ilici şi comunişti nu se lasă…”. Şi prin jgheabul de mine mai curgea nişte bere…
Instituţionalizat
Încet-încet, Alianţa Civică a devenit din chestia simpatică de la început o treabă ierarhizată şi instituţionalizată. Secretar executiv fusese numit Valerian Stan, fost ofiţer participant la mişcarea CADA (alt subiect interesant), care îşi petrecea şi el o groază de timp la sediu. Atitudinea riguros-cazonă a lui Stan se potrivea ca aluna-n tavan cu bezmeticeala simpatică a lui Gigi. Pe la AC începuseră să treacă în vizită diverşi „notabili” români şi străini şi am observat că anumite persoane nu prea apreciau prezenţa lui Gigi acolo. „Eroul zdrenţăros” nu mai dădea bine în cadru. Ţin minte că la un moment dat cineva important i-a arătat Anei Blandiana că Gigi, într-un acces de infantilism, îşi tehnoredactase pe calculator (abia apăruseră) nişte cărţi de vizită pe care scria cu litere gotice: „Alianţa Civică, Gheorghe Gavrilescu, Departamentul Tehnic-Protocol”. Pe zi ce trecea, corifeii luptei civice păreau din ce în ce mai jenaţi de Gigi.
După alegerile pierdute glorios în 1992 eu am lăsat-o mai moale cu activismul. Mă angajasem la un ziar serios din epocă şi mă concentram asupra examenului de adminitere la facultate, care în perioada aia era foarte serios. De prin primăvara lui 1993 nu am mai prezidat organizaţia de tineret şi am început să trec din ce în ce mai rar pe la sediu. Oricum, AC devenise un fel de anexă a PNŢCD, treabă care nu îmi plăcea.
Ultima întrevedere
Pe la începutul lunii februarie 1994, într-o seară, eram tot în pasaj la Universitate unde beam tot o cafea şi o vodcă mică. Din senin a apărut Gigi, cu un parpalac soios. Părea foarte deprimat. Mi-a spus că se certase atât cu Valerian Stan cât şi cu regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, membră în conducerea AC. I se sugerase că nu ar mai fi bani pentru salariul său de mizerie, ba chiar i se lăsase de înţeles că ar fi cazul să îşi caute alt hogeac. Am încercat să îl consolez fără prea mare efect. Peste relativ puţin timp Fane Jeg publica în Ev. Z. poza cu Gigi atârnat în ştreang, după ce îşi trăsese peste cap un tricolor găurit, vestigiu de la evenimentele din decembrie 1989.
Trei scrisori pierdute
Imediat, civicii au început să plângă de săreau izmenele de pe ei (era încă iarnă). Clamau că Gigi şi-a luat viaţa sătul de comuniştii care se perpetuau la putere. Unii îl comparau cu Liviu Babeş, braşoveanul care şi-a dat foc pe o pârtie de schi pentru a protesta împotriva lui Ceauşescu, alţii cu cehul Jan Palach. O doamnă a poeziei româneşti a depănat, cu o lacrimă-n ochişor amintiri duioase cu defunctul. În subsidiar, a transpirat informaţia că Gigi ar fi lăsat trei scrisori de adio identice, adresate Anei Blandiana, lui Petre Mihai Băcanu şi poetului Lucian Avramescu (ăsta era directorul AM Press, o agenţie de ştiri care funcţiona în aceeaşi clădire cu AC). Nici până în ziua de azi conţinutul scrisorilor nu a fost făcut public. Doar Băcanu a zis ceva vag, că Gigi a lăsat cum limbă de moarte ca societatea să aibă grijă de copiii străzii.
Macaragiul devine „Buldozerist”
Ani la rând, de câte ori evocam „cariera” mea politică, mă vizita mental şi bietul Gigi. Mă tot întrebam ce ar fi conţinut scrisoare de adio multiplicată. De când cu Covidul, m-am apucat să citesc ceva mai mult. Aşa am dat de cartea „Nu putem reuşi decât împreună-O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000”, scrisă de Dan Pavel şi Iulia Huiu, apărută la Editura Polirom în anul 2003. La paginile 340-341, autorii publică declaraţia „unui personaj important”(nu spui care, exact ca în Caragiale) din Alianţa Civică. O redau integral, cu toate că e lungă:
„Gică Bulderistul stătea tot timpul în sediu, într-o săliţă şi el cu Valerian Stan erau singurii care erau permanent acolo. Stan era totă ziua, pentru că venea la servici, Gică Buldozeristul era acolo ziua şi noaptea,pentru că dormea acolo, acolo era casa lui. Gică făcea curat, aranja totul, era curier, era om bun la toate, tot ceea ce făcea, făcea dintr-un devotament exemplar. Tot din devotament, el a venit de mai multe ori la noi- or, lucrul acesta îl ştiu toţi liderii importanţi din Alianţă-şi la Convenţia Democratică, şi la PNŢCD, şi la foştii deţinuţi politici, spunîndu-ne că are că are dovezi că Valerian Stan era omul Securităţii infiltrat în Alianţa Civică şi CDR. Ani de zile el a adunat dovezi, de pe unde lucrase înainte Stan, de la armată, de la serviciile de contrainformaţii, de la CADA, unde fusese şi acolo infiltrat. Îşi făcuse un dosar voluminos. Şi umbla cu dosarul ăsta peste tot. Îl ducea la Emil Constantinescu, la Ana Blandiana, la Ticu Dumitrescu, la Costin Georgescu. Devenise pentru el o cruciadă personală, să ne convingă de faptul că Valerian Stan era omul Securităţii. Noi nu ştiam dacă să credem sau nu, pentru că era epoca în care veneau tot felul de intoxicări, despre care toată lumea vorbea, dar cum puteai să fii sigur de ceva, dacă nu aveam acces la dosarele fostei Securităţi? Gică Buldozeristul ne spunea că Valerian Stan lucra în continuare pentru SRI, sau pentru UM0215, sau pentru contrainformaţiile militare, iar noi nu mai ştiam ce să credem. Iar dacă ar fi existat pe atunci o lege a accesului la dosarele Securităţii, nu în forma propusă de Ticu, ci în forma pe care au maltratat-o tipii de la noi, tot nu am fi avut dovada, pentru că foştii agenţi ai Securităţii, care sunt în continuare agenţi ai actualelor servicii, nu pot fi deconspiraţi. Şi pentru că noi nu l-am crezut pe deplin, ba chiar unii făceau băşcălie, Gică Buldozeristul s-a sinucis. L-am găsit într-o dimineaţă spânzurat. Ne-a lăsat o scrisoare, în care explica de ce s-a sinucis, şi spunea că sinuciderea lui este dovada de care noi aveam nevoie, că el se sacrifica, pentru că, dacă nu îl vom da afară pe Valerian Stan, atunci el avea să ne facă mult mai mult rău mai târziu. Şi a avut dreptate, pentru că Valerian Stan ne-a făcut mult rău. Scrisoarea nu a fost publicată. Mă întreb dacă mai există. Ea a fost luată de anumite persoane de la Alianţă şi ascunsă, pentru a nu compromite oamenii Alianţei Civice. Gică Buldozeristul s-a sinucis degeaba, dorind în felul acesta să ne provoace să-l dăm afară pe Valerian Stan, iar el nu a fost dat afară, pentru că sinuciderea cuiva în sprijinul dovedirii unei realităţi nu putea fi considerată o dovadă. Nu putea fi în sensul juridic, este adevărat. Dar în sens moral, ce dovadă îţi mai trebuie? Iar când Valerian Stan a făcut mai târziu tot ceea ce ştim, unii dintre noi şi-au adus aminte de episodul cu Gică Buldozeristul. Nu îmi dau seama dacă Stan poate dormi cu conştiinţa împăcată, dar dacă totul este adevărat?”.
Deci, să recapitulăm. Gică Buldozeristul este de fapt Gheorghe Gavrilescu, zis Gică Macaragiul, dar memoria i-a jucat o festă „anonimului important”. Habar n-am cine e acesta exact, dar am o vagă bănuială că e vorba de profesorul Gheorghe Ceauşescu (Ghighi), vicepreşedinte al AC în acel moment, viitor deputat PNŢCD. Ştiu că intrase printre primii în sediu când a fost găsit Gigi spânzurat şi că citise una dintre copiile scrisorii de adio. Între timp şi el a plecat la Orientul Etern. Nu ştiu ce relaţii avea Stan cu serviciile, dar e cert că era să rupă coaliţia de guvernare CDR-PD în 1997. Ajuns şef al Corpului de Control al Primului Ministru, el a scos în spaţiul public nişte dosare intrumentate de antecesorii săi pedeserişti şi a tensionat la maximum relaţiile dintre partenerii de guvernare.
Dreptul la cuvânt, post-mortem!
Cu o manevră de aikido politic, şefii de atunci ai Alianţei Civice au dat vina pentru moartea lui Gigi pe „ciuma roşie”. De fapt, omul care-l spânzurase pe Lenin de macara şi-a pus ştreangul de gât dezamăgit de ce se întâmpla în opoziţia de atunci. Manevra liderilor AC din acel moment, chiar dacă nu a fost deloc morală, era explicabilă în „focul luptei politice”. Au trecut mai bine de 26 de ani de când Gigi s-a sinucis. Este posibil ca scrisoarea lui să mai existe pe undeva. Cei trei destinatari ai ei sunt în viaţă. Chiar dacă ea conţine chestii foarte subiective, enormităţi, e o mărturie a acelor vremuri. Poate că Gigi spunea şi ce s-a ales de ajutoarele pe care le primea AC în anii ăia şi care a fost soarta lor, chestie care s-ar putea să supere încă, dar nu cred că e important. Cred că sărmanul macaragiu ar avea dreptul la cuvânt după atâţia ani de la moarte. Sper ca textul meu să fie citit de cei care poate mai deţin scrisoarea. Cred că e mai important să-ţi asumi ruşinea unor fapte reprobabile din trecut decât să-ţi fie scârbă să te uiţi în oglindă. Dacă epistola nu apare, am totuşi o satisfacţie ipotetică. Gigi, acolo unde se află, cred că e mulţumit că s-a gândit cineva la el şi a încercat să clarifice în ce circumstanţe a plecat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească