Nu am avut nici un motiv personal atunci când, în mai multe rânduri, l-am criticat pe dl Ion Iliescu şi am declarat că este principalul vinovat pentru răul de care am avut noi parte după decembrie 1989. Fireşte, vinovăţia o împarte cu alţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Iar foarte sau poate chiar şi mai vinovaţi or fi fiind şi unii despre care eu nu ştiu nimic, nici măcar numele lor nu l-oi fi auzit! Ceea ce ar dilua mult vinovăţia celor care s-au expus la vederea tuturor, un Petre Roman, un Brucan sau Voican, Stolojan sau Băsescu etc. Simple marionete, probabil: ei traşi de sfori, noi traşi pe sfoară!…
Din păcate, dl Ion Iliescu nu m-a onorat vreodat cu niscaiva explicaţii, din care să înţeleg cât de mult mă înşelam în privinţa sa. M-aş bucura să am motive să-mi fac mea culpa pentru toate acuzaţiile proferate la adresa nu numai a sa, ci a oricui. Să mi se demonstreze, de pildă, cât de mic, de neînsemnat este ceea ce eu numesc „tot răul de după 1990”! Îs gata să rostesc dezicerea de propriile mele afirmaţii şi acuzaţii, chiar şi de cele adresate UDMR-ului sau unui Radu Ioanid ori Elie Wiesel, adversari şi duşmani declaraţi… Iar dacă nimeni nu mă ajută să aflu adevărul care mă contrazice, sunt gata şi capabil să mă descurc şi singur, adică să descopăr eu însumi faptele care nu se potrivesc cu opiniile mele. Care mă contrazic, demonstrând că persoanele de mine incriminate vreodată, grav incriminate câteodată, nu sunt chiar aşa de vinovate! Şi sincer m-aş bucura să pot să constat că nu sunt chiar deloc vinovate… Nici Iliescu, nici Roman, şi aşa mai departe! Toată liota de animale politice de pe malurile Dâmboviţei…
Consemnez de aceea cu satisfacţie o informaţie extrem de favorabilă despre Ion Iliescu, pe care o datorăm dnei Zoe Petre. Domnia sa, recent, în „Ziua”, într-un comentariu închinat zilei de 1 Decembrie, valenţelor acestei zile de a fi proclamată şi simţită ca zi naţională, ne dezvăluie că Ion Iliescu ar fi vinovat de hotărîrea luată în CPUN(?), în 1990, de a se declara 1 Decembrie drept zi naţională a României. Altminteri, zice dna Z.P., dacă nu se amesteca Ion Iliescu, din nou atât de inoportun, „opoziţia” ar fi reuşit să-şi impună punctul de vedere, anume propunerea, mult mai inspirată, zice dînsa, ca ziua naţională să fie declarată 16-20 decembrie… Citez: „16-20 decembrie”… Exact aşa!
Mărturisesc că n-am cunoscut acest episod postdecembrist! Sau l-am uitat! Merită rememorat în toate detaliile! Aşadar opoziţia, zice tovarăşa Zoe, s-a opus zilei de 1 Decembrie! Adică cine? Ţărăniştii prin Corneliu Coposu? Dan Amedeo Lăzărescu sau Radu Câmpeanu de la liberali? Parcă nu-mi vine să cred. În orice caz, ce este clar este că Zoe Petre regretă ea, încă şi azi, că ziua naţională a României este ziua de 1 Decembrie… Dînsa ar fi vrut să sărbătorim ca zi naţională victoria KGB-ului şi a Kominternului reactivat! Victoria lor asupra românilor! Căci ce altceva a fost în decembrie 1989 decât o ispravă a KGB-ului, a Kominternului?! Au trecut de atunci 17 ani şi ne-am lămurit cu toţii! Dacă în 1990 au mai fost printre noi, inclusiv printre opozanţii noului regim, naivi care mai credeau că s-a fost petrecut o revoluţie, a poporului român, împotriva regimului comunist, ceauşist etc., azi numai Ion Iliescu mai susţine această enormitate. Ion Iliescu şi Zoe Petre… Ion Iliescu însă, care ştie bine ce a fost în Decembrie 1989, iată că a avut bunul simţ, încă din 1990, să nu meargă cu batjocura atât de departe încât să facă dintr-o cacealma, dintr-o zi propriu zis de „jenă” naţională, o zi de sărbătoare! Nu ne era destul că vreme de 40 de ani am sărbătorit ca zi naţională 23 august 1944, adică ziua în care s-a produs un act de maximă trădare naţională, act săvârşit chiar de rege, de şeful statului, caz fără precedent în analele lumii, când armata este predată la inamic de însuşi şeful ei?! Dacă mergeam pe mâna Zoii Petre, şi instituiam ziua naţională pe 16-20 decembrie, ar fi fost să facem sărbătoare naţională din reveniriea la putere a cominterniştilor, a oamenilor Moscovei şi a altor „oficine”, adică revenirea la putere a celor care au profitat de 23 august 1944 şi care, de bine, de rău, au fost pe la sfârşitul anilor 1960 obligaţi să se mai dea puţin la o parte. Nu mult, doar până în decembrie 1989…. (Manevră pentru care au plătit cu viaţa amândoi liderii români: Gheorghiu Dej şi Ceauşescu.) Cine este însă individa care face o propunere atât de năucă? O propunere care face cât două de fapt: anume (1) să nu dăm prea mare importanţă zilei de 1 Decembrie 1918 şi (2)să vedem în evenimentele din decembrie 1989 şi în ce a urmat acestora momentul de culminaţie a istoriei naţionale!
Numita Zoe Petre este de meserie istoric, profesor la Facultatea de Istorie. În această calitate, dublată de cea de propagandist al PCR, tovarăşa Zoe a ţinut la Facultatea de Litere, prin anii 1980, la învăţământul politic, câteva prelegeri despre manifestările iredentismului maghiar, cu care ocazie nu putea să nu pomenească, cu înflăcărare, despre importanţa zilei de 1 Decembrie. La vremea aceea am citit într-o revistă săptămânală, sub semnătura unui viitor lider politic postdecembrist, că 1 Decembrie 1918 este cea mai importantă zi din istoria noastră. Cam aşa gândeam cu toţii, că în nici un caz 23 august… Numai Zoe Petre nu gândea ca noi, conchid şi pricep eu acum.
Cred şi eu că Zoe Petre binecuvîntează cele petrecute după 16-20 decembrie 1989, evenimente care i-au oferit ocazia de a ajunge foarte sus în ierarhia socială: ditamai consilierul prezidenţial, cel mai important, vreme de patru ani de zile, cu toate beneficiile adiacente, inclusiv cele ulterioare. Păi ce fusese Z.P. înainte de 89? O biată activistă de partid, fără „operă”, care, oricât s-a dat peste cap, prea sus nu a urcat în ierarhia de partid! Pasămite, trecea destul de greu de votul din organizaţia de bază, singura instanţă democratică din PCR-ul de odinioară. Iar cînd studenţii şi colegii de catedră o tăiau pe Zoe Petre de pe lista candidaţilor, doamna, deloc ca o doamnă, se ducea să plângă, literalmente să plângă – există martori, şi să se plângă că ea nu poate trăi fără o funcţie de partid. Asupra votului din organizaţia de bază, adică din facultate, nu se mai putea reveni. Era bătut în cuie pentru comunişti. Dar se putea aranja ceva pe la eşaloanele superioare, la Comitetul PCR pe Universitate, bunăoară, unde era cooptată sau numită, numai să nu mai plângă cu lacrimi lacrimi! Deh, nu era de glumit cu suferinţa atât de sinceră a unei fiice de ilegalist! (Altminteri om serios Emil Condurache, l-a cam făcut de rîs progenituta!)
…Dar mai sus de statutul de activistă de duzină a PCR este lucru sigur că nu ar fi ajuns Zoe Petre dacă nu venea eliberarea din decembrie 1989! Cum să nu faci zi naţională din ziua de 25, de exemplu, când am scăpat de fiara apocaliptică a comunismului naţionalist! Da, Zoe Petre a fost activistă PCR, dar al acelui PCR care încă din anii de ilegalitate îşi legase existenţa de idealurile internaţionalismului proletar, „întinate” aşa de rău în ultimii 25 de ani, 1965-1989! Iar cariera atât de strălucită pe care a făcut-o după 1990 ce poate să însemne, în comparaţie cu C.V.ul din anii anteriori, decât că pe vremea lui Ceauşescu numita Zoe Petre a fost o victimă, care nu a primit ce merita, nu i-au fost recunoscute competenţele şi meritele! Aşa însă, datorită copiilor, vreo trei mii, care au murit în decembrie 1989, Zoe Petre s-a salvat din anonimatul la care o condamnase societatea socialistă multilateral dezvoltată. Cum să nu facem zi de sărbătoare din revenirea PCR la internaţionalismul de altădată?! Şi din revenirea la putere în România postcomunistă a kominternismului bolşevic?!
Aşadar, dacă ne-a ferit Dumnezeu de Zoe Petre şi ideile sale în 1990, aflăm că este (şi) meritul lui Ion Iliescu. Iată, nu ezităm să recunoaştem şi să consemnăm, să subliniem acest merit! Ba chiar suntem bucuroşi să descoperim încă o dată că nu-i dracul chiar atât de negru. Şi nimeni nu este ticălosul perfect, căruia să nu-i poţi pune în seamă vreo faptă bună. Iată, mă bucur s-o spun, este şi cazul dlui Ion Iliescu!
Dar aşteptăm de la Ion Iliescu să recunoască şi dînsul în ce fel se face personal vinovat de ascensiunea tovarăşei Zoe Petre la Cotroceni, în tandem cu tovarăşul Emil Constantinescu. Căci fără acceptul şi concursul Iliescului, nu ar mai fi existat nici tu Emil Constantinescu, nici dumneata Zoe Petre! Aşa că, stimată doamnă, poartă-i respectul cuvenit şi toată recunoştinţa celui care te-a inventat! Din nimic!

Ion Coja

Nota bene: Altminteri, pentru istorie, consemnez că prima voce care a cerut instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a fost a Uniunii Vatra Românească, atât în public, cât și într-una din audiențele la Cotroceni.

Decembrie 2009