Meciul cu Ucraina mi-a adus în minte câteva texte publicate de-a lungul anilor pe acest site dedicate fotbalului. Îl publicăm pe primul, poate și încă vreo două, dacă le voi mai găsi prin arhiva site-ului.

Cine a dat golul calificării Barcelonei?

Este clar că Dumnezeu a asistat la acest meci, Chelsea – Barcelona, la fel cum mi-a fost clar că şi-a făcut timp şi pentru finala de anul trecut de la Moscova. Îi place bătrânului sportul, întrecerea, competitia şi mai ales îi place fotbalul. A asistat la semifinala de la Londra neutru, fără simpatii şi partizanat, conform principiului „cel mai bun să învingă”. Iar cel mai bun părea că este jocul lui Chelsea, adică cel mai eficient, care îţi aproprie mult râvnita victorie. Îi auzeam pe comentatorii TV consemnând încă o dată victoria realismului şi a pragmatismul britanic în faţa romantismului hispanic. Lucrurile mergeau inexorabil spre eliminarea catalanilor, care aproape că deveneau ridiculi punând mai mult preţ pe o pasă printre picioarele adversarului decât pe golul care nu mai venea. Se vedea că unii joacă ca să se joace cu mingea aia buclucaşă, iar alţii jucau serios şi încrâncenaţi, concentraţi şi metodici, chitiţi pe victorie şi numai cu gândul la scorul final, al calificării. Cu gândul poate şi la banii aferenţi…

Iar când un jucător catalan a fost eliminat de acel arbitru căzut din lună, părea că Barçei i se oferă astfel şansa de a avea ce scuză să invoce pentru înfrângerea profilată tot mai clar. Când însă s-a dat reluarea fazei pentru care a fost eliminat fundaşul spaniol, am văzut că atacantul englez simulase faultul… Nu-i în regulă, mi-am zis! Dar, mă rog, aşa ceva se întâmplă des în fotbal. Toţi fotbaliştii fac la fel. (Mai puţin Dobrin.)

Apoi s-a întâmplat ceva ce nu am mai pomenit la vreun meci: antrenorul Guardiola, când s-au încheiat cele 90 de minute regulamentare, s-a dus la adversarul său, la antrenorul echipei Chelsea, şi l-a felicitat pentru joc, pentru victorie, pentru calificare. A făcut-o cu un zâmbet trist, dar sincer, un gest de o nobleţe şi un cavalerism care nu putea descinde decât în linie directă de la acel nemaipomenit hidalg Don Quijote de la Mancha….. Gest, repet, nemaivăzut. Căci meciul încă nu se terminase. Dar mare lucru nu se mai putea întâmpla, jocul Barcelonei nu putea fi altul, antrenorul Guardiola nu era nemulţumit de joc, băieţii săi jucaseră fotbal, cu drag de minge şi de spectatori, nu marcaseră niciun gol, dar asta nu era chestiunea cea mai importantă…

Eh, când am văzut gestul catalanului, am simţit că asist la ceva extraordinar care abia acum urmează să se întâmple, iar acel ceva nu putea fi decât golul egalizator al calificării. Acel gol l-a dat Guardiola. Căci l-a câştigat de partea sa pe Dumnezeu cu gestul său care nu putea să nu-i placă la nebunie Marelui Spectator. Nu putea să nu devină de neuitat. Dar numai victoria calificării, prin golul marcat în secundele următoare, ne dă siguranţa că acest gest al antrenorului Guardiola va intra în istorie. Aşa se explică „ieşirea din neutralitate” a Domnului. N-a făcut-o pentru Barcelona, ci pentru Guardiola, pentru spiritul lui Don Quijote afirmat cu atâta sinceritate, căci totuşi viitorul lumii aparţine acestei viziuni senine asupra competiţiei. Aparţine donquijotismului, chiar şi în fotbal.

Ion Coja