DAVID DUKE
Trezirea la realitate
Capitolul unu Capitolul unu

Problema evreiască Problema evreiască

În ultimul deceniu al secolului XX, orice critică la adresa poporului evreu, a religiei sale
sau a statului Israel este considerată cea mai cumplită crimă morală. Evreii sunt cea mai
sacră dintre toate vacile sacre şi oricine are de spus un cuvânt negativ despre ei se pomeneşte
etichetat ca „antisemit“. O dată ce un om primeşte acest calificativ, adevărat sau nu, nimic
nu-l mai poate exonera de vina pe care mass-media o echivalează cu păcatul suprem. Prin
urmare, irecuperabil cum sunt, am libertatea de a scrie şi a vorbi deschis despre un tabu pe
care puţin îndrăznesc să-l abordeze. Nu sunt antisemit şi resping acest epitet. Totuşi, trebuie
să atac „principala problemă a lumii“, cum a numit-o Henry Ford1, o problemă critică pentru
supravieţuirea şi libertatea poporului nostru.
În lumea noastră saturată de Holocaust este aproape imposibil să rosteşti cuvântul
„evreu“ fără a trezi emoţii. Acesta este rezultatul acţiunii întreprinse de mass-media lumii
occidentale, care a experimentat şi reexperimentat la nesfârşit reţeta „Holocaustului“. După
cum spune respectabilul istoric britanic David Irving, «Se scrie „Holocaust“ cu „H“ mare
marcă înregistrată.»2 Holocaustul a evoluat de la statutul de adnotare a celui de-Al Doilea
Război Mondial până la situaţia în care Al Doilea Război Mondial a devenit o notă istorică de
subsol a Holocaustului. Pe parcursul anului dinaintea publicării acestei cărţi, care a avut loc
la peste cincizeci de ani după încheierea războiului, ziarul meu local (de fapt, „local“ este o
denumire greşită, întrucât proprietarii lui sunt newyorkezii), „The Times-Picayune“, a
publicat zeci de reportaje şi articole de fond explorând diversele aspecte ale Holocaustului. În
anul acela, acelaşi ziar abia dacă menţionase lagărele sovietice în care au murit între douăzeci
şi patruzeci de milioane de oameni şi publicase numai un singur material care menţiona cele
trei milioane de victime ale crimelor din Cambodgia. Nu a apărut nici un articol despre
masacrarea a treizeci-patruzeci de milioane de oameni în China Roşie.
Cercetând arhivele ziarului, am descoperit că la sfârşitul anilor 1990 au apărut de cel
puţin zece ori mai multe articole de presă despre Holocaust decât la sfârşitul anilor patruzeci
şi pe tot parcursul anilor cincizeci. Rareori se întâmplă ca un eveniment să devină tot mai
comentat, în presa scrisă şi vorbită, pe măsură ce rămâne tot mai departe în timp. De
exemplu, subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial ocupa o proporţie mult mai mare în
filmele artistice, emisiunile de televiziune, documentarele, cărţile şi articolele de presă de la
sfârşitul anilor cincizeci decât în cele dinaintea anului 2000. Nu la fel s-au întâmplat lucrurile
şi cu Holocaustul: cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest eveniment, cu atât el ne agresează
mai tare, pe măsură ce industria Holocaustului se dezvoltă şi se extinde.
Ar fi o muncă herculeană să numărăm, măcar, toate reportajele şi emisiunile speciale de
televiziune dedicate Holocaustului, filmele documentare şi „istorice de ficţiune“, cărţile (atât
de ficţiune cât şi documentare), articolele din reviste şi ziare, piesele de teatru. Povestirile
despre victimele Holocaustului, despre rude, supravieţuitori, crime de război, criminali,
daune, literatura şi arta dedicate Holocaustului, amintirile şi memorialele ne bombardează
aproape zilnic. În Washington D.C. există un muzeu al Holocaustului, în valoare de milioane
de dolari. Se află pe cel mai sacru sol al Pantheonului american, în apropiere de Institutul
Smithsonian de pe lângă Mall, finanţat în mare proporţie cu dolarii contribuabililor noştri. În
mod interesant, a fost construit cu mult timp înainte de a se fi făcut orice efort real pentru
înălţarea unui memorial al celui de-Al Doilea Război Mondial. Este o masivă versiune
modernă a „Camerei ororilor“ din „Muzeul statuilor de ceară al lui Madame Tussaud“.
Holocaustul nu este singurul traumatism al evreilor pe care trebuie să-l deplângem cu
toţii, căci vedem multe relatări istorice dureroase şi producţii dramatice hollywoodiene şi
despre alte persecuţii istorice ale evreilor. Evreii sunt victimizaţi de teroriştii arabi din
Orientul Mijlociu, de fasciştii din Europa şi chiar şi de membrii Ku Klux Klan-ului din Statele
Unite. Există resurse virtualmente inepuizabile de cărţi, articole, filme şi piese de teatru
despre evreii individuali care au avut de suferit din vina antisemiţilor.
În fiecare an, zeci de mii de scenarii despre evrei inteligenţi, generoşi, altruişti, creatori,
morali şi curajoşi inundă ecranele de şaizeci de centimetri ale televizoarelor şi ecranele de
zece metri ale cinematografelor, ziarele, revistele şi cărţile noastre, teatrele, estradele şi
amvonurile, undele radio şi transmisiunile prin satelit. Există mii de portretizări ale evreilor
persecutaţi ca fiind nevinovaţi, nobili şi eroici, câtă vreme adversarii lor sunt reprezentaţi ca
nişte întruchipări ale răului. Nici un grup omenesc de pe Pământ nu are un sistem de public
relations mai eficient decât poporul evreu.
Indiferent dacă vedem armata Faraonului, cu săbiile scoase din teacă, fugărindu-i pe
israeliţi, cazacii antisemiţi ai Ţarului, ofiţerii SS ai lui Hitler îmbrăcaţi în negru, un terorist
palestinian fără nume încercând să răpească elevi israelieni sau povestea mai intimă a unui
evreu sensibil maltratat de un om de afaceri antisemit, cu toţii am văzut stereotipul
antisemitului, am văzut trupurile scheletice şi am împărtăşit durerea evreiască. O ştiu din
proprie experienţă, căci mi s-a întâmplat şi mie în tinereţe.
La vârsta de doisprezece ani, citind Jurnalul Annei Frank în biblioteca şcolii, am fost
oripilat de inumanitatea antisemitismului. Când am terminat cartea, aveam senzaţia că
pierdusem nişte membri ai propriei mele familii. Mi-am şters pe furiş, cu mâneca, lacrimile
care-mi umpluseră ochii.
Nu am discutat decât de câteva ori cu tatăl meu despre evrei, pentru care el avea numai
cuvinte de laudă. Vorbea despre unchiul meu, Nathan, un pastor metodist care se convertise
de la confesiunea mozaică şi se însurase cu sora bunicului meu, mătuşa mea Gussie. Tata îl
respecta enorm pe Nathan şi extindea aceste sentimente şi asupra celorlalţi oameni pe care-i
numea „ebraici“, considerând că acest termen inspira mai multă demnitate decât cuvântul
„evrei“. În felurite momente, el i-a descris pe „ebraici“ ca fiind muncitori, inteligenţi, economi
şi realizaţi. Atributul de „economi“ mi-a făcut o impresie deosebită, întrucât ştiam că tata
considera această calitate drept una dintre cele mai importante. Detesta risipa de orice fel.
Am învăţat de o sută de ori această lecţie, la masa de cină, unde trebuia să mănânc totul din
farfurie înainte de a mă putea ridica. Eu crezusem că acumularea era o trăsătură la fel de
scoţiană ca familia Duke, dar am fost impresionat să aud că era evreiască.
Relatările despre Holocaust şi povestirile biblice au conturat primele mele impresii
despre poporul evreu. Filmele clasice ale lui Cecil B. DeMille, cum ar fi „Cele zece porunci“,
m-au făcut să-i identific pe evreii contemporani cu „israeliţii“ eroici din Vechiul Testament.
Mi-am format o profundă admiraţie faţă de „Neamul Ales“.
Şi-atunci, cum am ajuns ca, după primele mele opinii despre evrei, să fiu calificat în cele
din urmă ca un „antisemit“ periculos, de către puternica organizaţie de propagandă evreiască,
A.D.L. (Liga Anti-Defăimare a B’nai B’rith, cu denumirea ei ciudată)? Nici un evreu nu-mi
făcuse vreodată un rău, în mod direct; n-am fost influenţat în spirit antisemit de părinţi sau
prieteni, nici nu-i învinuiesc pe evrei pentru crucificarea lui Iisus Christos. Deşi resping
categoric calificativul de antisemit, consider cu fermitate că evreii, la fel ca oricare alt popor,
merită laude pentru realizările lor şi, totodată, nu trebuie să fie imuni la criticile faţă de
neajunsuri. Singura problemă este aceea că, în lumea de după Al Doilea Război Mondial,
orice critică la adresa evreilor ca grup este considerată un echivalent moral al justificării
omorurilor în masă.
Dacă cineva critică orice parte a istoriei sau conduitei evreieşti, ori aspectele intolerante
ale religiei mozaice, sau fie şi numai politica sionistă a Israelului, dobândeşte inevitabil
eticheta de „antisemit“, un termen care presupune mai multe prejudecăţi şi daune decât
oricare altul. Dacă, însă, vorbeşte despre maltratarea curentă a indienilor pe parcursul
istoriei americane, nimeni nu-l acuză că ar fi „anti-american“. Cei care-şi exprimă oroarea
faţă de excesele Inchiziţiei spaniole nu sunt declaraţi nici „anti-creştini“ şi nici „antispanioli“.
Aceleaşi mijloace de informare care interzic până şi cea mai modestă critică a evreilor nu
se codesc să înjosească alte grupuri. Sudiştii albi, germanii şi creştinii evanghelici sunt numai
trei dintre colectivităţile care au parte cu vârf şi îndesat de ridiculizare şi umilire. Portretul
Sudistului Alb, reprezentându-l ca un ţărănoi fălcos, cu dinţii stricaţi, ignorant, rasist, ucigaş
şi plin de ură, a devenit un stereotip al filmelor hollywoodiene. Una dintre cărţile cu cel mai
mare succes de la sfârşitul anilor nouăzeci este Călăii benevoli ai lui Hitler 3, cea atât de
trâmbiţată în mass-media, o carte care spune că germanii sunt caracterizaţi de o răutate
inerentă, o trăsătură care-i face să fie vinovaţi cu toţii de atrocităţile Holocaustului. Printr-un
contrast accentuat, ori de câte ori evreii sunt menţionaţi ca grup, acest lucru se face într-un
fel de şoaptă reverenţioasă. Ce anume are poporul evreu ca să evoce o asemenea adulaţie
deşănţată şi ură viscerală?
După ce m-am convins că rasa era importantă şi că populaţiile de origine europeană
trebuie să-şi apere moştenirea şi cultura, am devenit un tânăr membru al Consiliului
Cetăţenesc. Adeseori, după cursuri, în zilele ploioase de vară, mă duceam la biroul de pe
Carondolet Street, în New Orleans, pentru a presta muncă voluntară.
Biroul era năpădit de numeroase publicaţii fascinante de la sute de organizaţii de Dreapta
de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Într-o zi, când terminam de ajutat la o corespondenţă a
consiliului, am găsit nişte exemplare dintr-un ziar de senzaţie numit „Bun simţ“; logică,
raţiune . Era o publicaţie conservatoare de Dreapta, după modelul clasicului periodic al lui
Thomas Paine; dar mesajul arăta cu totul altfel decât cel al lui Paine. „PORŢIUNEA
CONDUSĂ DE EVREI DIN PLANUL COMUNIST AL N.A.A.C.P. (National Association for
the Advancement of Colored People = Asociaţia Naţională pentru Progresul Oamenilor de
Culoare) PENTRU AMERICA!“ proclama un titlu. „COMUNISMUL ESTE EVREIESC!“
trâmbiţa altul. Am găsit şi câteva numere mai vechi. Într-unul dintre ele, un titlu enorm
prezicea: „DICTATURA ROŞIE, CEL TÂRZIU ÎN 1954!“ La drept vorbind, un asemenea
avertisment nu prea avantaja credibilitatea ziarului, când era citit în 1965! Aceste titluri gen
„National Enquirer“ mi se păreau hilare, însă mi-era greu să mă abţin de la a citi ceva atât de
scandalos, fie şi numai ca să mă amuz.
Cuvintele tăioase ale lui Mattie Smith
Una dintre persoanele care făceau cu regularitate muncă voluntară, Mattie Smith, o
doamnă în etate, cu rochie înflorată şi pălărie excentrică, m-a văzut râzând pe înfundate de
titlurile ridicole şi a spus doar atât:
– Dar e adevărat, să ştii.
– Dictatură Roşie în 1954? am replicat eu, zâmbind.
– Nu, a răspuns ea, dar comunismul este evreiesc. Ei sunt cei care stau la baza lui.
M-am gândit să-i fac placul bătrânicii, discutând politicos cu ea.
– Cum să fie comunismul evreiesc, doamnă? am întrebat eu. Comuniştii sunt atei; nu
cred în Dumnezeu. Evreii cred în Dumnezeu, deci cum ar putea ei să fie comunişti?
– Ştii cine e Herbert Aptheker? mi-a întors-o ea, răspunzându-mi tot printr-o întrebare.
– Nu, am răspuns, prefăcându-mă nepăsător.
Doamna Mattie Smith părea un arc încordat, gata să plesnească.
– Are rolul oficial de teoretician principal al Partidului Comunist din S.U.A. şi figurează
în „Ghidul personalităţilor din evreimea mondială“4. Leon Troţky, comunistul care a
subjugat Rusia împreună cu Lenin, era inclus şi el în „Ghidul personalităţilor din evreimea
americană“5. Adevăratul lui nume era Lev Bronstein. Amândoi sunt comunişti atei şi
amândoi apar cu mândrie ca mari evrei în aceste cărţi publicate de cele mai importante
organizaţii rabinice ale lumii.
Umil, am îndrăznit să spun:
– Poate au fost incluşi pentru că au fost odată evrei.
– Mai ai încă atâtea de învăţat, a oftat Mattie Smith. Conform Legii Întoarcerii din Israel,
chiar dacă eşti comunist ateu, poţi totuşi să emigrezi în Israel. Şi ca ei mai sunt atâţia alţii. Nu
te poţi califica pentru emigrare decât dacă eşti evreu, iar a fi evreu nu înseamnă altceva decât
să te fi născut din părinţi evrei. Vezi, prin urmare, că poţi să fii evreu şi, în acelaşi timp, să
rămâi ateu şi comunist îţi spun eu, comunismul este evreiesc!
– Şi toţi evreii sunt comunişti? am replicat eu, sarcastic.
– Nu, nu, nu, a răspuns ea cu emfază şi într-un ritm foarte răbdător. Nu toţi evreii sunt
comunişti, cum de asemenea nu toţi şerpii sunt veninoşi. Dar majoritatea evreilor americani
cu funcţii de conducere sunt comunişti, precum şi cei mai mulţi dintre spionii ruşi
condamnaţi în America şi liderii Noii Stângi. Şi, în plan istoric, majoritatea revoluţionarilor
comunişti din Rusia au fost şi ei evrei!
Ceea ce spunea Mattie Smith mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Deşi încă nu era
timpul să plec, am susţinut că trebuia să prind autobuzul spre casă. Am ieşit grăbit din birou.
Nu se putea ca Mattie Smith să aibă dreptate, dar eu nu deţineam suficiente date concrete
pentru a-i contrazice afirmaţiile. M-am hotărât să cercetez problema, ca să-i dovedesc că se
înşela. Şi mă mai deranja încă ceva, căci mă simţeam puţin cam vinovat că discutasem,
măcar, cu o persoană care spunea asemenea lucruri despre evrei. Eram un anticomunist
feroce, iar a sugera că evreii se aflau la baza ororilor comunismului era, pentru mine, o
afirmaţie atât de cumplită încât inima îmi spunea că pur şi simplu aşa ceva nu putea fi
adevărat. Mi se întâmplase pentru prima oară să stau faţă în faţă cu o persoană pe care o
presupuneam antisemită. Nu peste mult, fugeam să prind autobuzul.
În următoarele două zile, am evitat să mă mai gândesc la acea problemă şi nu m-am mai
dus la biroul Consiliului Cetăţenesc. În cele din urmă, am deschis şi am citit cele două
numere din „Common Sense“ pe care le luasem cu mine acasă. Într-un exemplar se susţinea
că N.A.A.C.P. era o organizaţie de tip front comunist angajată să răstoarne în cele din urmă
modul nostru de viaţă. Articolul afirma că frontul N.A.A.C.P. fusese înfiinţat de doisprezece
evrei şi un negru şi că toţi membrii fondatori erau marxişti devotaţi, cu antecedente de
afiliere comunistă, atestate documentar, de zeci de ani. În articol se mai spunea că singurul
fondator negru important al N.A.A.C.P., W.E.B. Dubois, era membru juruit al partidului
comunist care emigrase în Ghana comunistă (unde a şi fost înmormântat, în cele din urmă).
Mai mult, scandaloasa publicaţie declara că N.A.A.C.P. era finanţat cu bani evreieşti şi
avusese întotdeauna un preşedinte evreu. Mai spunea că actualul preşedinte al organizaţiei
era tot un evreu, Kivie Kaplan, acesta fiind adevăratul lider al frontului, nu „omul de faţadă“,
negrul Roy Wilkins. Deşi publicul îl credea pe Wilkins conducătorul N.A.A.C.P., ziarul afirma
că de fapt el deţinea funcţia inferioară de secretar naţional.
Celălalt număr din „Common Sense“ era la fel de surprinzător. Conţinea un lung articol în
care se proclama că şi comunismul internaţional era tot o creaţie evreiască şi că revoluţia rusă
nu fusese, în realitate, deloc rusească. Evreii, chipurile, finanţaseră şi conduseseră
comunismul încă de la începuturi, şi dominau complet mişcarea comunistă din Statele Unite.
Acest „National Enquirer“ al Dreptei cita numeroase nume, date şi surse, pentru a-şi
susţine incredibilele afirmaţii. Eram foarte sceptic faţă de nişte aserţiuni ca acestea, dar
informaţiile erau prea impresionante ca să le ignor. Căci învăţasem, încă de la începuturile
cercetărilor mele pe teme rasiale, să nu resping cu prea multă uşurinţă opiniile nepopulare.
În pofida documentaţiei lor aparent serioase, articolele mi se păreau pur şi simplu prea
bizare ca să fie adevărate. Cum ar fi fost posibil ca organizaţia cea mai numeroasă şi mai
puternică a negrilor din America să fie fondată, finanţată şi condusă de evrei, ba chiar evrei
marxişti, pe deasupra şi nu de negri înşişi? Cum se putuse ţine sub tăcere un lucru atât de
incredibil, astfel încât majoritatea oamenilor să nu aibă habar de el? Dacă revoluţia rusă era
cu adevărat o revoluţie condusă de evrei, nu de ruşii marxişti, cum se putea ca un fapt istoric
atât de enorm să fie necunoscut în cărţile noastre de istorie şi în mijloacele de informare
populare? Mai mult, nu puteam înţelege de ce evreii bogaţi şi puternici ar fi cultivat
amestecul raselor şi comunismul.
Tatăl meu îmi vorbise de multe ori despre relele comunismului, iar eu eram cu
desăvârşire anticomunist, de când citisem cărţi cum ar fi Conştiinţa unui conservator de
Barry Goldwater6, Nimeni să nu cuteze a o numi trădare, de John A. Stormer7, şi Puteţi avea
încredere în comunişti (că sunt comunişti), de Frederick Charles Schwarz8. Aceste cărţi, şi
altele, îmi relevaseră penetrarea ideologiei comuniste în societatea, guvernarea şi mijloacele
noastre de informare.
Criza Rachetelor Cubaneze avusese loc cu doar trei ani în urmă, iar planurile tatei de a
construi un adăpost antiatomic îmi erau încă proaspete în minte. Cumpărase chiar şi
alimente şi alte provizii pentru supravieţuire. În acea perioadă, ideea războiului nuclear
trecuse de la faza de concepţie abstractă la realismul pregătirilor practice. La începutul anilor
şaizeci, majoritatea comunităţilor verificau starea de funcţionare a sirenelor antiaeriene,
sunând din ele zilnic, la amiază. Uneori, când eram la şcoală şi pierdeam noţiunea timpului,
iar sirenele antiaeriene începeau să sune, ne întrebam un moment dacă nu cumva începuse
războiul.
În timpul Crizei Rachetelor Cubaneze, majoritatea adulţilor considerau că războiul
termonuclear nu va avea loc, pentru că nu trebuia să aibă loc fiindcă însăşi ideea era pur şi
simplu prea monstruoasă pentru a te gândi măcar la ea. Un copil de unsprezece ani este mult
mai predispus să creadă că cineva ar putea să apese pe buton. Peste ani de zile, lumea a
descoperit că de fapt ne clătinaserăm mult mai aproape de războiul nuclear decât ştiau în
acea perioadă majoritatea americanilor. Faptul că familia mea fusese cu adevărat în pericol să
piară arsă de explozii atomice, din vina comuniştilor, contribuise enorm la viscerala mea
atitudine anticomunistă.
Unul dintre exemplarele din „Common Sense“ menţiona un articol de-o pagină întreagă,
scris de Winston Churchill, cu titlul „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul
poporului evreu“. Articolul apăruse iniţial în numărul din 8 februarie 1920, al ziarului
„Illustrated Sunday Herald“. Churchill susţinuse că evreii din lume oscilau între
devotamentul faţă de comunism, pe de o parte, şi cel la adresa sionismului, pe de altă parte.
Churchill îşi exprima speranţa ca evreii să adopte sionismul ca alternativă la ceea ce el numea
bolşevismul „diabolic“ şi „sinistru“. În acest articol contemporan cu primii ani ai revoluţiei
ruse şi foarte bine scris, Churchill descria comunismul ca pe o „confederaţie sinistră“ a
„evreilor internaţionali“, care „i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii
necontestaţi ai acelui enorm imperiu“.9
Articolul m-a şocat destul de tare pentru a mă face să mă simt dator să-i verific
autenticitatea. A reieşit că era veritabil. Mai mult, am găsit şi câteva referiri evreieşti la el,
deplângând faptul că lucrarea lui Churchill le dăduse apă la moară antisemiţilor din întreaga
lume. În continuare urmează un citat din acest uluitor articol:
„În opoziţie violentă cu toată această sferă a eforturilor evreieşti se profilează planurile
evreilor internaţionali. Adepţii acestei confederaţii sinistre sunt în marea lor majoritate
oameni care au crescut în rândurile nefericite ale populaţiei din ţările unde evreii sunt
persecutaţi din motive de rasă. Cei mai mulţi, dacă nu toţi, au renegat credinţa înaintaşilor şi
şi-au alungat din minte toate speranţele spirituale la lumea de Apoi. Această mişcare nu este
nouă printre evrei. Încă de pe vremea lui Spartacus-Weishaupt şi până în epoca lui Karl
Marx, ajungând până la Troţky (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxembourg (Germania) şi
Emma Goldman (Statele Unite), această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei
şi pentru reconstruirea societăţii pe bazele dezvoltării oprite, a invidiei răuvoitoare şi a
imposibilei egalităţi a crescut permanent (…) iar acum, în sfârşit, această bandă de
personalităţi extraordinare din lumea subterană a marilor oraşe europene şi americane i-a
înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu.
Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a
revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“10
Oricât de important era Churchill ca personaj istoric, el reprezenta totuşi doar un singur
glas. Am judecat că se putea înşela cu privire la natura revoluţiei ruse. Unul dintre articolele
pe care le-am citit în „Common Sense“ se referea la o serie de documente explozive (cu tot cu
numerele de înregistrare) din Arhivele Naţionale ale Statelor Unite. I-am scris
congresmanului meu local, F. Edward Hebert, întrebându-l dacă în numele cabinetului său
îmi putea obţine unele exemplare ale documentelor. Peste două săptămâni, întorcându-mă
acasă de la şcoală, am găsit aşteptându-mă un plic mare de manila de la congresman.
Atestate cu sigiliul Statelor Unite ale Americii, documentele proveneau din Arhivele
Naţionale. Se refereau la rapoarte informative de la guvernele străine şi rapoarte extinse de la
principalii noştri ofiţeri de informaţii din Rusia, în perioada Războiului Civil de la
începuturile revoluţiei comuniste. În anii douăzeci mai era mult până să se înfiinţeze O.S.S. şi
C.I.A. Pe-atunci, munca informativă cădea în sarcina armatei S.U.A. Unul dintre ofiţerii
noştri militari de informaţii din Rusia, în această perioadă revoluţionară, fusese Căpitanul
Montgomery Schuyler. Schuyler a trimis cu regularitate în ţară rapoarte pentru şeful de statmajor al Informaţiilor din Armata S.U.A., care apoi i le-a transmis Secretarului de Război şi
Preşedintelui Statelor Unite.
„Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a
revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“
Winston S. Churchill
SIONISM versus BOLŞEVISM – O LUPTĂ PENTRU SUFLETUL POPORULUI EVREU
Lectura rapoartelor detaliate m-a ajutat să înţeleg mai bine o perioadă istorică despre
care foarte puţini americani au cunoştinţe. Documentele raportau masacrarea oribilă a mii de
aristocraţi şi intelectuali ruşi, asasinaţi pur şi simplu pentru că puteau asigura o conducere
eficientă, în opoziţie cu comuniştii. Numeroşi americani ştiu măcar aproximativ că Stalin a
omorât peste douăzeci de milioane de oameni. Totuşi, multe milioane de ruşi au fost
măcelăriţi şi la începuturile bolşevismului, sub conducerea lui Lenin şi a lui Troţky, căci
aceşti doi oameni au fost cei care au iniţiat primele ucideri în masă şi Gulagul.
De asemenea, rapoartele declarau fără echivoc natura evreiască a revoluţiei. Într-unul
dintre rapoartele oficiale ale lui Schuyler, scos de sub regim confidenţial în anul 1958, la
aproape cincizeci de ani după redactarea şi expedierea lui, Schuyler afirmă:11
„Probabil ar fi neînţeles să spunem pe faţă acest lucru în Statele Unite, dar mişcarea
bolşevică este şi a fost, încă de la începuturile ei, orientată şi controlată de către evreii ruşi de
cea mai sordidă teapă…“
Citând limbajul pitoresc al acestui document oficial, nu intenţionez să jignesc pe nimeni;
dar raportul lui Schuyler spune ceea ce spune, indiferent dacă ne convine sau nu. Într-un alt
raport, scris cu patru luni mai târziu, Căpitanul Schuyler trece la citarea probelor despre
Robert Wilton, care pe-atunci era principalul corespondent de presă din Rusia al
prestigiosului ziar „London Times“. Ulterior, Wilton a semnat mai multe best-seller-uri
despre revoluţie, inclusiv celebrele Agonia Rusiei şi Ultimele zile ale Romanovilor 12. La data
de 9 iunie 1919, Schuyler îl citează pe Wilton cu următorul paragraf:
Un tabel întocmit în 1918, de Robert Wilton, corespondentul din Rusia al ziarului
„London Times“, arată că în acea perioadă existau 384 de comisari, incluzând 2 negri, 13 ruşi,
15 chinezi, 22 de armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă, 264 veniseră din
Statele Unite, după căderea Guvernului Imperial.13
Din raportul oficial al Căpitanului Schuyler, ofiţer de Informaţii al Armatei americane în
Rusia.
Desigur, nu exista nici un motiv de a pune la îndoială veridicitatea ziarului „Times“, sau
pe aceea a Căpitanului Schuyler. Nu-mi venea să-mi cred ochilor, în timp ce parcurgeam
hârtiile răspândite peste faţa de masă de plastic din sufrageria mea. Mă întrebam cum era
posibil ca „revoluţia rusă“ să fi fost făcută de numai 13 militanţi de etnie rusă, dintre cei 384
de membri ai principalului grup de conducere. Formula folosită de Churchill, despre
„înşfăcarea de păr a ruşilor“, se trezea la viaţă în paginile pe care le primisem de la propriile
noastre Arhive Naţionale.
După ce am început să verific indiciile pe care le putusem obţine din lectură, Arhivele
Naţionale au continuat să-mi trimită cele mai incredibile documente. Nu numai principalul
nostru ofiţer de Informaţii îi scrisese Preşedintelui Statelor Unite despre natura evreiască a
comunismului, ci acelaşi lucru îl făcuse şi ambasadorul Statelor Unite în Rusia, David R.
Francis. Într-o cablogramă trimisă guvernului nostru în luna ianuarie a anului 1918, Francis
anunţa:
Liderilor bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia nouăzeci la
sută sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare altă ţară, ei fiind
internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi. –
David R. Francis, ambasadorul american în Rusia din perioada revoluţiei.14
De asemenea, Arhivele Naţionale mi-au trimis cópii după documentele din dosarele
Comunicaţiilor cu Scotland Yard-ul şi Intelligence Service-ul britanic. Directorul britanic al
Informaţiilor a trimis în America şi în alte ţări un raport amănunţit, cu data de 16 iunie 1919,
despre răspândirea bolşevismului în alte ţări. Era intitulat „Trecere lunară în revistă a
evoluţiei mişcărilor revoluţionare în străinătate“. Acest lung raport enumeră mişcările
comuniste din principalele naţiuni ale lumii. Prima propoziţie a primului paragraf de pe
prima pagină din acest raport al guvernului britanic afirmă că evreii controlează comunismul
internaţional.15
Peste ani de zile, fiind student la Louisiana State University, am urmat un curs dedicat în
întregime revoluţiei ruse. Nici profesorul meu, în cadrul prelegerilor, şi nici manualul
„Izbânda sovietică“16 nu făceau nici o referire la conflictul ruso-evreiesc şi la dominaţia
evreiască din partidul comunist.
Rolul evreilor în revoluţia comunistă a fost, însă, menţionat în numeroase publicaţii
evreieşti importante, cum ar fi „Enciclopedia evreiască“ şi „Enciclopedia evreiască
universală“. Am descoperit cu uimire că evreii se laudă efectiv cu rolul lor de pivot din cadrul
revoluţiei ruse. Ba chiar scot în evidenţă efortul evreilor comunişti de a deghiza rolul evreiesc,
un efort încununat de succes întrucât majoritatea goyimilor din America şi Europa nu îl
cunosc nici acum.
„În prezent există probe concludente că bolşevismul este o mişcare internaţională
controlată de evrei.“
– Directorul Serviciului Britanic de Informaţii, către secretarul de stat al S.U.A.
Mişcarea şi ideologia comunistă au jucat un rol important în viaţa evreilor, mai ales în
anii douăzeci, treizeci şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi după
încetarea acestuia (…). Evreii individuali au jucat un rol important în etapele timpurii ale
bolşevismului şi ale regimului sovietic (…). Marea atracţie a comunismului pentru evreii ruşi
şi, mai târziu, occidentali, a apărut numai o dată cu instituirea regimului sovietic în Rusia
(…).
Prin urmare, mulţi evrei din întreaga lume considerau concepţia sovietică asupra
soluţionării „problemei evreieşti“ o atitudine intrinsec pozitivă (…). Comunismul s-a
răspândit în virtualmente toate comunităţile evreieşti. În unele ţări, evreii au devenit
elementul conducător al partidelor comuniste legale şi ilegale, iar în unele cazuri au fost chiar
instruiţi de Internaţionala Comunistă să-şi schimbe numele cu sonoritate evreiască şi să se
dea drept non-evrei, în scopul de a nu confirma propaganda aripii drepte care prezenta
comunismul ca pe o conspiraţie străină, evreiască.17
Cartea lui Troţky, Stalin, scrisă în exil, încerca să arate că Stalin jucase doar un rol
nesemnificativ în primele zile ale victoriei comuniste. Troţky a încercat să ilustreze acest
aspect reproducând o carte poştală ilustrată care se bucurase de o largă circulaţie în lunile
imediat următoare revoluţiei. Ilustrata îi reprezenta pe cei şase lideri ai revoluţiei. Se văd
Lenin (care era cel puţin pe sfert evreu, vorbea acasă limba yiddiş şi era căsătorit cu o
evreică), Troţky (pe adevăratul său nume evreiesc: Lev Bronstein), Zinoviev (pe adevăratul
său nume evreiesc: Hirsch Apfelbaum), Lunacearsky (ca goyim), Kamenev (pe adevăratul său
nume evreiesc: Rosenfeld) şi Sverdlov (Edgar).18 Cartea poştală nu numai că demonstrează
dominaţia evreiască a revoluţiei, ci şi ilustrează faptul că liderii comunişti evrei reprezentaţi
îşi schimbaseră numele, întocmai cum se spune şi în Enciclopedia iudaică.
Deşi adevărul privitor la ascendenţa evreiască a lui Lenin a fost ţinut secret ani de zile, în
prezent scriitorii evrei iau notă de el. David Shub, autorul cărţii „Lenin Biografie“ declara
într-o scrisoare trimisă ziarului rusesc de emigraţie „Novyi Zhurnal“ 19 că mama lui Lenin
era evreică cel puţin după tată, probabil şi după mamă.20
În plus, un periodic evreiesc francez, „Revue du Fond Social Juif“ 21, relata că o
romancieră sovietică, Marietta Shaguinian, a fost împiedicată de cenzura sovietică să publice
dovezi despre ascendenţa evreiască a lui Lenin. Un număr de publicaţii evreieşti din ultimii
ani au dezvăluit moştenirea evreiască a lui Lenin, inclusiv „Cronica evreiască“.22
„Cronica evreiască“, 26 iulie 1991
O revistă moscovită scrie despre originile evreieşti ale lui Lenin
de Zeev Ben-Shlomo
Corespondent în Europa de Est
Vladimir Ilici Lenin, creatorul Uniunii Sovietice, adeseori lăudat oficial ca întruchipare a
geniului naţional rusesc, a avut un bunic evreu, potrivit săptămânalului moscovit cu tiraj de
masă „Ogonyok“.
Au circulat zvonuri cu privire la această (…)
Ceka, sau poliţia secretă, era condusă de un evreu, Moses Uritzky, iar majoritatea
celorlalţi comandanţi erau de asemenea evrei, inclusiv Sverdlov şi Genrikh Yagoda (forma
rusească a cuvântului „Yehuda“ „evreul“), care a coordonat masacrele soldate cu zeci de
milioane de victime. Ministrul sovietic al propagandei în timpul războiului era un evreu, Ilya
Ehrenburg, care s-a distins în mod notoriu prin îndemnurile adresate trupelor sovietice în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial să violeze şi să asasineze femeile şi copiii din
Germania.23 Anatol Goldberg îl citează pe Ehrenburg în cartea sa, Ilya Ehrenburg, ca
spunând: „…germanii nu sunt fiinţe omeneşti… nimic nu ne dăruieşte atâta bucurie ca
hoiturile germanilor“.24
Poliţia secretă comunistă, a cărei denumire a suferit multe schimbări, trecând prin
formele Ceka, O.G.P.U., G.P.U., N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. şi K.G.B., a fost cea mai temută
agenţie poliţienească din istoria lumii, închizând, torturând sau ucigând peste patruzeci de
milioane de ruşi şi est-europeni. Până şi istoricii sovietici mai conservatori din anii şaizeci
situau numărul victimelor asasinate între treizeci şi cinci şi patruzeci de milioane, cifre care
nu includ milioanele de oameni deposedaţi, încarceraţi, exilaţi, torturaţi şi dislocaţi.
Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, estimează în opusul său
Arhipelagul Gulag, folosind cercetările unui statistician sovietic care avea acces la dosarele
secrete ale guvernului, pe nume I.A. Kurganov, că între 1918 şi 1959 au murit cel puţin şaizeci
şi şase de milioane de oameni, victime directe ale conducătorilor comunişti ai Rusiei. În
volumul II al Arhipelagului Gulag, Soljeniţîn afirmă că evreii au creat şi administrat sistemul
sovietic organizat al lagărelor de concentrare în care au murit zeci de milioane de oameni. La
pagina 79 a volumului II din Arhipelagul Gulag figurează principalii administratori ai celei
mai mari maşini de ucis din istoria lumii.25 Aceştia sunt: Aron Solts, Yakov Rappoport, Lazar
Kogan, Matvei Berman, Genrikh Yagoda şi Naftaly Frenkel. Toţi şase sunt evrei.
Interesant însă este că pe tot parcursul acestei perioade de haos şi omoruri evreii au
rămas o clasă protejată, ajungându-se până la situaţia în care partidul comunist a luat
măsura fără precedent de a echivala exprimările antisemite cu o ofensă contrarevoluţionară,
pasibilă astfel de pedeapsa cu moartea.26
Numărul din ianuarie 1942, al revistei „The Jewish Voice“ declara: „Poporul evreu nu va
uita niciodată că Uniunea Sovietică a fost prima ţară şi, până în prezent, singura ţară din
lume în care antisemitismul este o crimă.“27 „The Congress Bulletin“ (publicaţie a
Congresului Evreiesc American) afirmă:28, 29, 30
Antisemitismul era catalogat ca însemnând contrarevoluţie, iar pedepsele severe aplicate
pentru actele de antisemitism erau mijloacele prin care ordinea existentă îşi proteja propria
siguranţă.
Codurile Penale ruseşti din 1922 şi 1927 au mers până la a declara antisemitismul un
delict pasibil de pedeapsa cu moartea. Cartea Rusia sovietică şi evreii, de Gregor Aronson,
publicată de Liga Evreiască Americană Împotriva Comunismului (1949, N.Y.), îl citează pe
Stalin ca remarcând, cu privire la această politică, în cadrul unui interviu dat în anul 1931
pentru Agenţia Telegrafică Evreiască:
…Comuniştii nu pot fi altceva decât duşmani declaraţi ai antisemitismului. În Uniunea
Sovietică, luptăm contra antisemiţilor cu ajutorul celor mai puternice metode. Antisemiţii
activi sunt pedepsiţi, potrivit legii, cu moartea.31
Începutul unui război etnic
În şcoală, am adus aceste fapte fascinante în atenţia unora dintre profesorii mei. Şi ei, la
rândul lor, au fost la fel de neîncrezători cum fusesem eu însumi. Unul a sugerat că
implicarea evreiască în revoluţia comunistă ar fi putut să fie rezultatul îndelungatelor
persecuţii istorice ale evreilor de către ţari şi, mai mult, de o mare parte a intelighenţiei ruse.
De exemplu, Tolstoi, Dostoievski şi mulţi alţi scriitori ruşi celebri au criticat în cărţile şi
articolele lor maşinaţiile evreieşti. Ruşilor nu le plăcea faptul că evreii foloseau limba rusă
pentru a face tranzacţii printre goyimi, dar între ei vorbeau în limba yiddiş. De asemenea,
evreii erau acuzaţi că aveau o mentalitate de genul „noi contra lor“, în loc de a se asimila în
majoritatea creştină.
Între ruşi şi evrei a existat o feudă continuă, secole de-a rândul, iar aceste conflicte au
generat „pogromurile“ pentru suprimarea evreilor. Acest război fără frontiere poate fi ilustrat
de reacţia evreilor din anii 1880 faţă de legile antisemite ruse din luna mai. Legile din Mai
1882 încercau să îngrădească accesul evreilor la anumite profesiuni şi sancţionau reaşezarea
majorităţii evreilor în zona originară a imperiului, Tărâmul Aşezării (o regiune imensă,
delimitată iniţial în anul 1772, care cuprindea o zonă mare cam cât jumătate din Europa de
Vest, întinzându-se din Crimeea până la Marea Baltică, în care era restrâns dreptul de locuire
al evreilor).
Ca represalii, marii financiari internaţionali evrei şi-au dat toată silinţa să distrugă
economia rusească. Encyclopaedia Britannica descrie evenimentele în felul următor:
Legile din Mai ruse au fost cel mai ostentativ monument legislativ realizat de
antisemitismul modern (…). Rezultatul lor imediat a fost o criză economică devastatoare ale
cărei efecte s-au simţit în tot imperiul, afectând profund creditul naţional. Ministrul rus de
Finanţe nu mai ştia cum să facă rost de bani. S-au iniţiat negocieri cu Casa Rothschild pentru
un mare împrumut şi s-a semnat un contract preliminar, când (…) ministrul de Finanţe a fost
informat că, dacă persecuţiile la adresa evreilor nu încetau, marea Casă bancară avea să fie
nevoită să se retragă din operaţiune (…).32
Ca reacţie la presiunile economice şi de alte feluri exercitate asupra Rusiei, Ţarul a emis
în ziua de 3 septembrie 1882, un edict care declara:
De câtva timp, guvernul a acordat atenţie evreilor şi relaţiilor acestora cu restul
locuitorilor imperiului, având în vedere să aprecieze trista condiţie a locuitorilor creştini
determinată de conduita evreilor în chestiunile de afaceri (…).
Cu câteva excepţii, ei şi-au îndreptat atenţia, toţi ca unul, nu spre îmbogăţirea sau
propăşirea ţării, ci spre înşelarea prin vicleşuguri a locuitorilor ei şi mai cu seamă a
locuitorilor săraci. Această conduită a lor a provocat proteste din partea oamenilor, (…)
[astfel încât] am socotit o chestiune de urgenţă şi dreptate să adoptăm măsuri stringente în
scopul de a pune capăt opresiunii practicate de evrei asupra locuitorilor şi să eliberăm ţara de
malversaţiunile lor, care au fost, cum se ştie, cauza agitaţiilor.33
Prin urmare, evreii aveau cu prisosinţă motive să răstoarne guvernarea ţaristă a Rusiei şi
există probe concludente că au făcut tocmai acest lucru. „The Jewish Communal Register of
New York City 1917-1918“, redactat şi publicat de comunitatea evreiască, îl prezintă pe Jacob
Schiff, care în acea perioadă era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, în fruntea
enormei Case bancare Kuhn, Loeb & Company. În articol se arată cum firma Kuhn, Loeb &
Company „a girat marile împrumuturi japoneze de război din 1904-1905, astfel făcând
posibilă victoria Japoniei asupra Rusiei“. În continuare, articolul spune:
Domnul Schiff şi-a folosit întotdeauna averea şi influenţa în interesul poporului său. El ia finanţat pe duşmanii Rusiei autocratice şi şi-a folosit influenţa financiară pentru a ţine
Rusia la distanţă de piaţa banilor din Statele Unite.34
Practic, Jacob Schiff a dat în total o sumă cuprinsă între şaptesprezece şi douăzeci şi
patru de milioane de dolari pentru a-i finanţa pe revoluţionarii comunişti evrei din Rusia,
sumă care ar echivala cu multe sute de milioane de dolari, la valoarea zilei de azi. Rabbi
Marvin S. Andelman citează, în cartea sa Pentru a elimina narcoticul, două surse care atestă
documentar sprijinul financiar acordat de Schiff revoluţiei comuniste şi compensaţia finală
din partea comuniştilor.
Jacob Schiff şi Leon Troţky, două personaje-cheie din revoluţia rusă, şi-au găsit baza de
sprijin în New York City.
Jacob Schiff este creditat cu o donaţie de douăzeci de milioane de dolari pentru revoluţia
bolşevică. La un an după moartea lui, bolşevicii au depus peste şase sute de milioane de ruble
la firma bancară Kuhn & Loeb a lui Schiff.35, 36
Mă nedumerea faptul că violent anticapitalistul partid comunist era sprijinit de unul
dintre cei mai proeminenţi capitalişti din lume. În cele din urmă, însă, mi-am dat seama că
revoluţia rusă nu se referea, în ultimă instanţă, la triumful ideologiei economice, ci la punctul
culminant al secularei lupte dintre două popoare puternice evreii şi ruşii, într-un război etnic
care s-a sfârşit în mod tragic prin tirania totalitară a dictaturii comuniste. Mai rău chiar,
finalmente socotelile s-au încheiat în teroarea catacombelor însângerate ale Ceka şi în
moartea îngheţată din Gulag.
Faptul că nişte super-capitalişti ca Jacob Schiff au putut susţine un regim socialist
declarat cum este comunismul m-a făcut să mă întreb dacă acest sistem politic nu ascundea
ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber. Ce anume avea comunismul ca să fie atât de
atrăgător pentru evrei, în mare măsură non-proletari instruiţi, când comunismul era
presupus a fi, ca să folosim cuvintele lui Lenin, o „dictatură a proletariatului“? Evident, evreii
nu erau nici pe departe, în mare, „muncitorii lumii“ despre care vorbea Marx, căci nici un
grup nu a fost mai implicat în capitalism sau în manipularea şi folosirea capitalului decât
comunitatea evreiască.
Am cercetat personalităţile comuniste despre care Mattie Smith îmi spusese că figurau în
Who’s Who in World Jewry. Ateul Leon Troţky, precum şi ateul Maxim Litvinov, ministrul
sovietic al Afacerilor Externe, sunt enunţaţi cu mândrie pe lista evreilor celebri compilată de
principalele grupuri rabinice din lume.
Winston Churchill, în elocventul său articol „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru
sufletul poporului evreu“, argumentase că sionismul şi comunismul erau două ideologii
distincte aflate în concurenţă, cum se exprima el, „pentru sufletul poporului evreu“. Dar în
această luptă titanică ceva nu părea tocmai cuşer, întrucât reieşea că mulţi sionişti susţineau
şi comunismul, iar mulţi comunişti, cel puţin în primii ani, simpatizau cu sioniştii. Milioane
de evrei, chiar şi super-capitalişti ca Jacob Schiff, au sprijinit revoluţia comunistă din Rusia.
Lupta părea să semene cu aceea între doi fraţi care pot uneori să se certe între ei, dar
întotdeauna fac front unit în faţa duşmanilor comuni.
În 1975, am citit o carte intitulată Troţky şi evreii, scrisă de Joseph Nedava şi publicată de
Jewish Publication Society (Philadelphia, 1971). Cartea subliniază că, înainte de revoluţia
rusă, Leon Troţky (născut cu numele de Lev Bronstein) obişnuia să joace şah cu Baronul
Rothschild, din celebra familie de bancheri Rothschild.
Un ziarist evreu (M. Waldman), care-l cunoştea pe Troţky din perioada şederii acestuia la
Viena („când obişnuia să joace şah cu Rothschild în Cafeneaua Centrală şi frecventa
cafeneaua zilnic pentru a citi acolo presa“) (…).37
Ce putea să aibă în comun familia Rothschild, cea mai mare Casă bancară din Europa, cu
un lider care urmărea să distrugă capitalismul şi proprietatea privată? De asemenea, de ce
era un comunist înveterat prieten apropiat cu cel mai puternic „opresor capitalist“ din lume?
Era oare posibil ca şi unul şi ceilalţi să considere comunismul şi sionismul două căi foarte
diferite spre atingerea aceluiaşi scop de putere şi răzbunare împotriva ţarilor?
Se ridicau mai multe întrebări: 1) Era posibil ca pur şi simplu comunismul să fi fost un
instrument pe care l-au adaptat pentru a-i învinge şi domina pe antagoniştii lor ruşi? 2)
Existau şi alte popoare cu care evreii considerau că se aflau în conflict? 3) Făcuse parte iniţial
comunismul dintr-un imperativ strategic care se extindea cu mult dincolo de graniţele Rusiei
sovietice? Toate aceste întrebări erau deosebit de importante. Mă aşteptam să le găsesc
răspunsurile în originile filosofice ale comunismului.
M-am hotărât să investighez rădăcinile ideologice ale comunismului. Am găsit la
biblioteca publică Capitalul 38 şi Manifestul Partidului Comunist 39. Cărţile lui Karl Marx
erau obtuze, în special fragmentele care dezvoltau dialectica hegeliană, dar aveau o anumită
logică, dacă presupuneau că omenirea ar avea o natură de maşină ca aceea descrisă de Marx.
Unul dintre profesorii mei a emis neinspiratul comentariu că comunismul este minunat în
teorie dar deficitar în practică. După părerea mea, o idee bună în teorie trebuie să se aplice şi
în practică, ceea ce e clar că nu se întâmplă în cazul comunismului. Niciodată nu a existat o
teorie care să promită mai multă fericire omenească şi totuşi să genereze mai multă sărăcie,
opresiune mintală şi fizică şi mai multă nefericire şi moarte.
Până când am studiat fundamentele comunismului, crezusem întotdeauna că Marx a fost
german. De fapt, citisem că tatăl lui Karl Marx fusese creştin. A reieşit că tatăl lui, un avocat
de succes, era evreu convertit la creştinism după emiterea unui edict care le interzicea
evreilor să practice dreptul. Mult mai târziu, în 1977, am citit un articol din „Chicago Jewish
Sentinel“ care dezvăluia faptul că Marx fusese nepotul unui rabin şi „descendentul multor
generaţii de cărturari talmudici“.40 Un excelent articol din „Barnes Review“ evidenţiază
„Rasismul lui Marx şi al lui Engels“.41
Karl Marx nu numai că făcea parte dintr-o lungă genealogie de cărturari talmudici, dar îi
şi ura pe ruşi cu o pasiune care nu poate fi descrisă decât ca patologică. L-am căutat pe Karl
Marx în enciclopediile evreieşti şi am descoperit, spre marea mea uimire, că omul care-l
învăţase multe dintre principiile comunismului a fost Moses Hess. Oricât de incredibil ar
putea să pară, liderii sionişti contemporani îl venerează pe Moses Hess ca fiind „înaintaşul“
sionismului modern. În Enciclopedia sionismului din Israel, la rubrica Moses Hess, se
găseşte următorul paragraf:
Pionier al socialismului modern, filosof social şi înaintaş al sionismului (…) Hess a fost
astfel un precursor al sionismului cultural şi politic şi în special al sionismului socialist. S-a
implicat profund în mişcarea socialistă în ascensiune. Karl Marx şi Frederick Engels au
recunoscut faptul că învăţaseră mult de la el, în anii de formare a mişcării (…) The
Encyclopedia of Zionism in Israel 42
După luni de lectură din numeroase surse creditabile, mi-am dat seama că doamna
vârstnică din biroul Consiliului Cetăţenesc avusese în esenţă dreptate, cel puţin cu privire la
originile revoluţiei comuniste. Aveam senzaţia că stăteam pe marginea craterului unui
vulcan. Fiecare nouă informaţie părea să confirme şi să clarifice şi mai mult problema.
În Ultimele zile ale Romanovilor, Robert Wilton, care a lucrat în Rusia pentru „The
London Times“ timp de şaptesprezece ani, rezumă „revoluţia rusă“ cu aceste cuvinte:
Întreaga istorie a bolşevismului în Rusia poartă pecetea de neşters a unei invazii străine.
Asasinarea Ţarului, planificată cu deliberare de evreul Sverdlov şi executată de evreii
Goloşekin, Sîromolotov, Safarov, Voikov şi Yurvski, nu este fapta poporului rus, ci a
invadatorului său ostil.43
În 1990, o importantă editură din New York, Free Press, divizie a companiei Simon &
Schuster, a publicat o carte scrisă de istoricul israelian Louis Rapoport, cu titlul Războiul lui
Stalin împotriva evreilor. În cuprinsul volumului, autorul recunoaşte cu dezinvoltură un
lucru pe care noi, goyimii, n-ar trebui să-l ştim:
Mulţi evrei erau euforizaţi de numeroasa lor reprezentare în noul guvern. Primul
Politburo al lui Lenin a fost dominat de persoane cu origine evreiască (…).
Sub conducerea lui Lenin, evreii s-au implicat în toate aspectele revoluţiei, inclusiv cele
mai murdare acţiuni. În pofida jurămintelor comuniştilor de a eradica antisemitismul, acesta
s-a răspândit rapid după revoluţie parţial datorită proeminenţei atât de multor evrei în
administraţia sovietică, precum şi în traumatizantele şi inumanele elanuri de sovietizare care
au urmat. Istoricul Salo Baron a remarcat că un număr de evrei disproporţionat de mare s-au
înrolat în noua poliţie secretă sovietică, Ceka (…). Şi mulţi dintre cei pe care Ceka nu-i vedea
cu ochi buni aveau să fie împuşcaţi de anchetatorii evrei.
Conducerea colectivă care s-a conturat în ultimele zile ale lui Lenin îl avea în frunte pe
evreul Zinoviev, vorbăreţ şi cu părul cârlionţat (…).44
Cunoaşterea cândva larg răspândită a rolului jucat de evrei în conducerea „revoluţiei
ruse“ a dispărut din conştiinţa celor mai mulţi oameni. Un exemplu se poate găsi în numărul
din mai 1907 al „National Geographic Magazine“. Un articol intitulat „Revoluţia din Rusia“
descrie conducerea evreiască a teroristei revoluţii comuniste.
ÎNVERŞUNAREA EVREILOR
(…) liderii revoluţionari fac parte aproape în totalitate din rasa evreiască, iar cea mai
eficientă agenţie revoluţionară este organizaţia evreiască Bund, (…). Guvernul a suferit de pe
urma acestei rase mai mult decât din cauza tuturor celorlalţi supuşi ai săi la un loc. Ori de
câte ori are loc o faptă disperată, aceasta este comisă de un evreu, şi în tot imperiul nu există
aproape nici un membru loial al acestei rase.45
Faptele erau indiscutabile. O enormă realitate a istoriei fusese eradicată din conştiinţa
intelectuală a Occidentului la fel de complet pe cât poate fi şters un fişier de pe hard disk-ul
unui computer de birou. În romanul său clasic 1984 46, George Orwell a scris despre
adevărul istoric care „dispare în Gaura memoriei“, cum a fost şi soarta adevărului privitor la
adevăraţii autori ai „revoluţiei ruse“.
Mi-am pus două întrebări: „De ce a fost suprimat adevărul istoric despre revoluţia
comunistă?“ şi „Cum s-a putut realiza această suprimare, într-o lume liberă?“ Prima
întrebare îşi găseşte un răspuns evident în faptul că forţele evreimii internaţionale nu vor să
se ştie, în general, că evreii au fost principalii autori ai celui mai represiv şi mai ucigaş regim
din istoria omenirii: comunismul. Evident, cunoaşterea acestui fapt nu creează public
relations avantajoase pentru evrei.
Răspunsul la întrebarea a doua, „cum“, este mai greu perceptibil. Mi-am dat seama că
numai nişte forţe foarte puternice pot suprima părţi importante din trecutul istoric, creând
falsa impresie a unei „revoluţii ruse“, când de fapt la cele mai înalte niveluri ale guvernării
bolşevice nu au existat decât numai treisprezece etnici ruşi. Evident, evreii au avut multă
putere pe plan istoric după cum dovedeşte cazul lui Jacob Schiff, al familiei Rothschild şi
altele, mai puţin puterea de a schimba percepţia istoriei, aşa ceva părând ridicol. Şi totuşi, cu
numai câteva luni în urmă, când Mattie Smith îmi spusese, la Consiliul Cetăţenesc, că
revoluţia rusă a fost evreiască, eu însumi considerasem că o asemenea idee era ridicolă. Acum
eram de altă părere şi ştiam că tocmai începeam să descopăr o nouă realitate din lume.
Faptele pe care ajunsesem să le cunosc generau noi întrebări interesante:
• Faptul că accept realitatea istorică a „revoluţiei ruse“ ca nefiind de fapt o acţiune a
ruşilor, ci o cucerire a Rusiei ţariste de o naţionalitate non-rusă, ostilă, face din mine un
antisemit?
• Există un naţionalism istoric între evrei care este ostil faţă de alte popoare?
• Interesele evreieşti şi interesele Occidentului creştin corespund sau contravin?
• Dacă aceste interese intră uneori în conflict, efortul mondial bine coordonat al evreilor
de a lupta cu ferocitate pentru interesele lor declarate în Rusia are implicaţii asupra Europei
de Vest şi asupra Americii?
• Cum a creat puterea lor organizată „relaţia specială“ dintre noi şi Israel, în epoca
modernă?
• Şi, în sfârşit: formularea oricăreia dintre aceste întrebări are ceva în comun cu „ura“?
Când vedeam la televiziune emisiuni despre antisemitism, cuvântul „ură“ era folosit
aproape întotdeauna pentru a descrie orice opinie negativă despre evrei. Eu, unul, nu
simţeam nici un fel de ură la adresa evreilor. Investigaţiile mele constituiseră strict un
exerciţiu intelectual. Eram un neofit care examina o lume unde nu-şi avea locul, dar lumea
aceea mă intriga. Analizând chestiunea „urii“, am întrebat o profesoară din şcoală de ce massmedia nu foloseau niciodată cuvântul „ură“ pentru a descrie motivaţia asasinării în masă a
milioanelor de creştini ruşi din Uniunea Sovietică. Desigur, era nevoie de foarte multă ură
pentru a fi comis asemenea crime monstruoase. Profesoara nu a avut nici un răspuns, iar eu
mai aveam încă destule întrebări.
O dată ce am descoperit rădăcinile comune ale comunismului şi sionismului, m-am
hotărât să examinez istoria poporului evreu, atât a iudaismului istoric, cât şi a dezvoltării
sionismului modern. Simţeam că, pentru cercetările mele, aveam acces la cele mai
competente surse de informaţii din lume. Şi am început cu trei excelente şi exhaustive
enciclopedii evreieşti.