Datoria morală

CD

KONTRA-KULTURA
De CD

Sa vedem ce s-a întâmplat exact cu cultura occidentală în secolul al XX-lea într-un mod foarte conștient, astfel încât astăzi ne aflăm într-o criză de existențialism și practic de cinism paralizant, în care oamenii văd lumea în care trăiesc ca pe ceva urât și ceva greșit, dar ei, ce’i mai grav ei nu pot vedea o realitate alternativă, de fapt ei nu cred că ar putea exista o realitate alternativă.
Și asta a fost programat în mod conștient în transformarea culturală care a avut loc în secolul al XX-lea.

Aldous Huxley a fost în prima linie a acestei transformări culturale, alți oameni precum H.G. Wells și Bertrand Russell au fost la început hotarati să privească lumea diferit, deoarece sa decis că vechea lume a clasicilor era de fapt la sursa problemelor lumii.
Aldous Huxley in a sa “O noua lume brava – revazuta” din 1958 a scris: “ Sub o dictatura stiintifica educatia va lucra cu adevarat – cu rezultatul ca cei mai multi barbati si femei vor ajunge sa-si iubeasca servitutea si nu vor visa niciodata la vre-o revolutie. Se pare ca nu este nci un motiv pentru care dictatura stiintifica ar trebui vreodata rasturnata.”

Ideologul WEF – Forumul Economic Mndial, Yuval Noah Harari ne spune: „You Will Own Nothing & Be Happy” – “Tu nu vei avea nimic in proprietatea ta si vei fi fericit”.

Deci, acesta este Lumea în care trăim astăzi, o dictatură științifică, dar și mai important, o lume în care am ajuns să ne iubim servitutea sau, dacă nu o iubim, nu putem vedea o alta lume în afară de ea, o viabila alternative si nu pentru ca nu ar exista.
Dictatura “stiintifica” face eforturi enorme sa discrediteze si sa acuze de autocratie orice sistem care prioriteaza binele comunitar. Iar Lumea a incetat sa creada s-au n-au putut vre-o data sa creada într-o lume în care binele nu numai că există, ci are o prioritate în toate lucrurile. Ei vin cu scuza lașa: „Am încercat, dar am eșuat și, prin urmare, nu putem decât să facem tot ce putem pentru a supraviețui în acest moment”.

Acesta este un gând laș complet conștient, ce a fost inserat în mentalitatea culturală și acest tip de idei urâte nu ar fi putut avea succes fără a se fi îngropat sau a se fi denaturat sau diluat mai întâi Cultura la care au avut acces acesti indivizi dezorientati si demoralizati. O cultura lipsita de personalitatile ei trimfale si calauzitoare, autori ai unor opere ce au luminat si calauzit generatiile anterioare. De la carturari la junii pasoptisti, la generatia efervescenta a unionistilor la clasicii literaturii universale pana la personalitatile culturii adevarate a secolului XX.

Majoritatea marilor minti creatoare de cultura au cautat si cai si mijloace de a lumina lumea ca sa vada Adevarul si Salvarea si sa-si gaseasca speranta in Marele Creator.
Christopher Marlowe – Shakespeare, Schiller, Pușkin au oferit cheia magica cu care putem uni lumea morală, lumea frumoasă și binele cu realitatea într-un mod armonios, intr-o uniune; nu este ceva care trebuie forțat, predicat asupra oamenilor, dar suntem de fapt fericiți să facem asta și ne bucurăm să formăm o astfel de uniune.

Trebuie să conștientizăm ceea ce s-a întâmplat în ultimii o sută de ani în ceea ce privește existențialismul cultural și spiritual, mai ales după Primul Război Mondial, astfel încât generația de tineret care a trăit Primul Război Mondial a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Generația pierdută”, această perspectivă a continuat de-a lungul tuturor generațiilor următoare, astfel încât astăzi avem acum cinismul debilitant ca nou cadru și acesta a fost fabricat special în scopul de a înrobi populația.

S-a mers in urmă si cei mai revolutionari si mai luminati creatori sau junimisti revolutionari si au fost scosi din manuale si din circuitul cultural ingropandu-i in uitare. Îngroparea lui Schiller s-a făcut într-un mod foarte conștient pentru că Schiller oferă de fapt antidotul, mai mult decât orice alt poet sau filosof.

Nu este nevoie de nicio utilizare a forței sau de alte măsuri extreme dacă este o populație care crede în cele din urmă într-o formă extremă de existențialism.
După cum spune Aldous Huxley, avem o mulțime de pâine, circuri, miracole și mistere în zilele noastre, dar nu asta creează în cele din urmă decat o populație care va rămâne practic paralizată, în timp ce tirania domnește din ce în ce mai mult asupra oamenilor.

Adevărata sursă a înrobirei noastre este respingerea ideii că ar putea exista o realitate alternativă, că lumea ar putea exista sub conducerea Binelui și că Armonia poate fi un lucru veșnic.

Cultura noastră, educația noastră și, prin urmare, artele noastre și deformarea învățăturilor religioase și spirituale sunt cele care i-au determinat pe mulți să accepte o realitate artificială în care nu putem exista decât într-o formă de sclav. Mulți, nu toți, dar majoritatea, care în occident măcar pretind că au religie și spiritualitate acceptă totuși această realitate artificială a unui sclav.

Tot ceea ce a scris Schiller, inclusiv piesele sale, poezia sa, eseurile sale, scrierile sale istorice a fost o investigație a modului în care s-ar putea uni moralul cu liberul. La acea vreme, Immanuel Kant era unul dintre cei mai populari filosofi și rămâne așa până în zilele noastre. Mulți dintre noi am adoptat de fapt gândirea kantiană, fie că suntem conștienți de aceasta sau nu. Etica kantiană se învârte în jurul ideii de „datorie”; acțiunile care sunt efectuate în jurul unui principiu al datoriei a fost considerată a fi singura modalitate prin care putem judeca valoarea și valoarea morală, astfel avem expresia „a fi kantian…”

Ideea lui Kant despre datoria morală este considerată de ordinul cel mai înalt, într-o astfel de lume toate celelalte vor fi supuse acestei reguli, inclusiv Artele și ceea ce considerăm a fi Frumosul, Bunul și Liberul.
Schiller nu a fost în totalitate de acord cu acest lucru și a crezut că efectele sale au fost incredibil de distructive, deoarece ne-a învățat că nu putem fi considerați decât „buni” sau „morali” sau orice alt titlu onorabil, prin intervenția cu forță asupra noastră, îmblânzinduni-se instinctele și dorințele noastre. Astfel, nu suntem în mod inerent buni, ci mai degrabă în mod inerent ne buni și trebuie să intervenim mereu asupra noastră pentru a deveni „buni”.

Din acest punct de vedere, totul devine colorat in diverse tonuri de gri. Unde sunt Viața, Bucuria și Fericirea, Frumosul și Liberul să se încadreze într-o astfel de construcție dacă nu se încadrează într-un tipar rigid al „datoriei”?
Și se pune și întrebarea „datoria față de ce anume?”

Astfel, în viziunea kantiană ar exista întotdeauna o bucată din noi pe care ar trebui să o păstrăm pentru totdeauna ascunsă, închisă și ar trebui să batem acest animal din noi pentru a nu deveni prea greu de manevrat, ar trebui să murim de foame ca să nu cedam dorințelor sale.

Ceea ce a adus nou Schiller a fost că teoria lui Kant a fost complet greșită și că INSTINCTELE ȘI DORINȚELE NOASTRE NU SUNT ÎN MOD INERENT SAU FIRESC RELE, ci mai degrabă ele trebuiesc pur și simplu educate si cultivate, așa cum ne cultivăm pe noi înșine în alte treburi, cum ar fi vorbirea. Schiller a susținut că am putea să ne cultivăm pe noi înșine în acest mod, astfel încât instinctul nostru natural, fără ezitare sau gândire, să fie în mod natural în ton cu Binele si cu Morala.

Și acea natură a noastra, nu este ceva ce trebuie privit cu dispreț sau biciuit în mod constant, ci mai degrabă este esențială pentru ca noi să accesăm această parte a noastră si sa o cultivam cu grija.
Schiller a fost un Shakespeare al Germaniei. Celebrul compozitor italian de opere Giuseppe Verdi a adus pe scena operei multe dintre lucrările lui Schiller, precum “Giovanna d’Arco” (Joana d’Arc, bazată pe piesa lui Schiller Fecioara din Orleans), “Tharii”, “Don Carlos” și “Luisa Miller”.
De cand nu a mai mers publicul nostru la operă, acum cand fotbalul(noul circ) domina preocuparile intelectuale ale consumatorilor de bere?

O altă dramă foarte faimoasă pe care a scris-o Schiller a fost “Wilhelm Tell”, care este o poveste din istoria reală, despre modul în care Elveția a devenit o republică în opoziție cu monarhia/imperiul conducător care supunea poporul la acea vreme. Iar Jurământul Rütli a fost făcut celebru datorită piesei lui Schiller “Wilhelm Tell”.
Cuvinte răsunătoare, fraze inspiratoare si mobilizatoare.

Din acest motiv s-a facut un efort mare de a îngropa lucrările lui Schiller, deoarece el s-a concentrat foarte mult pe încurajarea acestei mișcări pentru ca poporul să obțină libertatea nu doar prin stabilirea unei republici, ci și pe modul în care acest lucru ar putea fi realizat cultural, ceea ce este cu adevărat cel mai important lucru, trebuie mai întâi să ai o identitate liberă înainte de a putea comite acțiuni în sprijinul unei idei de libertate. În caz contrar, poate deveni foarte confuz și haotic, așa cum am văzut cu Teroarea Iacobină de la Revoluția Franceză, din păcate.

Schiller a fost odată, pe vremuri, foarte celebrat și nu doar în Germania, ci în toată lumea. Pușkin, poetul libertății în Rusia a fost, de asemenea, foarte influențat de Schiller și Pușkin a făcut multe pentru cultura rusă. Până astăzi, rușii îl prețuiesc pe Pușkin, britanicii continuă să îl prețuiască pe Marlowe-Shakespeare, dar, din păcate, germanii l-au uitat pe Schiller.

Nu ar trebui să ne permitem să nu mai credem, să abandonăm această idee despre Binele, Frumosul și Adevărul doar din cauza unei puteri tiranice umane care nu deține cu adevărat nicio permanență în lumea în care trăim.
Lucrările lui Schiller se concentrează asupra modului de a obține libertatea de dominația tiranică, inclusiv la nivelul culturii care este adesea uitat ca o componentă esențială a libertății și o componentă esențială în dictarea dacă o societate va fi formată din oameni liberi sau o societate de oameni slavi.
Deci de ce l-a uitat Germania pe Schiller?

Goethe, care este încă amintit și celebrat în Germania, a fost un prieten apropiat și aliat al lui Schiller. Atât Goethe, cât și Schiller au fost recunoscuți în secolul al XIX-lea drept cele mai venerate două figuri din literatura clasică germană. Ambii bărbați locuiseră în orașul Weimar, situat în centrul Germaniei și erau figurile fundamentale ale mișcării literare cunoscute sub numele de Clasicismul de la Weimar. Clasicismul de la Weimar nu a fost niciodată un umanism nou care a apărut din ideile romantismului. De fapt, mitologiile mișcării romantice au fost cele care au lansat o formă de război cultural împotriva clasicilor germani.

De la Nietzsche la Wagner, mișcarea de protest romantică a Mișcării Tineretului German, până la pesimismul cultural romantic și existențialismul perioadei post-Primul Război Mondial, cunoscut sub numele de „Generația pierdută”, toate aceste valuri de gândire au fost în esență o parte din aceeași tradiție neîntreruptă care a fost împotriva clasicismului german. Din moment ce Germania a devenit lider în lumea occidentală în crearea de genii în classicism, Germania a fost cea care a suferit cel mai greu atac. Sub acuzatia ca toate aceste așa-numite mișcări romantice au promovat forme de nihilism eroic care au contribuit mai târziu la formarea mișcării ideologice a naziștilor.

Congresul de la Viena (1814-1815) este momentul si semnalul cu care a început întregul Război Cultural, în special asupra clasicismului de la Weimar. Clasicismul de la Weimar a fost, de asemenea, motivul pentru care Germania a avut atât de mulți compozitori mari care au ieșit sau au fost influențați de această perioadă. Mulți istorici recunosc că Congresul de la Viena, care a fost responsabil pentru tăierea arbitrara si inumană a Europei după războaiele napoleoniene a fost în mare parte de vină cat si pentru impulsul politic care a dus la Primul Război Mondial un secol mai târziu.

Decretele Carlsbad care au fost adoptate la Confederația Germană în 1819 și care au susținut stăpânirea imperiului și a monarhiei au intarit si mai mult atacul cultural. Deci, din nou, aceasta a fost o reacție foarte clară la entuziasmul revolutionar inspirat de Revoluția Americana care avea loc în Europa, Decretele Carlsbad care să interziceau orice fel de artă care promova ideea de libertate a poporului, liber de imperiu și liber de monarhie și tiranie.

Decretele Carlsbad au stabilit limite severe ale libertăților academice și ale presei și au înființat o comisie federală care să investigheze toate semnele de tulburare politică din statele germane, aceasta a fost ca reacție la valul de republicanism care a cuprins Europa după succesul Revoluției americane împotriva monarhiei Marii Britanii. Astfel, organizatorii Congresului de la Viena au văzut în acest spirit al republicanismului o formă de răzvrătire revoluționară care trebuia zdrobită cu orice preț la rădăcina sa culturală.

Și de aceea, Statele Unite au avut mulți dintre cei mai buni dintre acești oameni care predau clasicii și care erau artiști ai acestei mișcări clasice, mulți au ajuns în Statele Unite pentru a scăpa de Decretele Carlsbad.
Perioada clasică de la Weimar, care începe în jurul anului 1772, a fost numită după locul în care au trăit majoritatea gânditorilor de seamă, cum ar fi Goethe și Schiller, Wilhelm și Alexander von Humboldt au trăit și ei la Weimar (reformele educaționale Humboldt au fost unul dintre lucrurile care au devenit puternic atacate în temeiul Decretelor Carlsbad). Perioada clasică de la Weimar a fost definită de un spirit revoluționar pentru creativitatea în literatură și cultură. Nu era vorba de a crea un nou tip de cultura, ci de a construi pe baza celor mai bogate tradiții clasice din trecut și a fost foarte mult influențat de clasicismul grec în special.

Goethe și Schiller au devenit liderii dimensiunii literare a acestei mișcări. Goethe va fi numit director al Teatrului din Weimar (azi Teatrul Național) în 1791 și în această perioadă dramele epice ale lui Schiller, precum “Trilogia Wallenstein”, “Fecioara din Orleans” (Ioana d’Arc), “Maria Stuart” (povestea lui Maria a Scoției și Regina Elisabeta I) și” Wilhelm Tell” au fost interpretate pentru prima dată pe aceasta scenă.

Schiller, cunoscut în timpul său și nu numai ca Poetul Libertății a scris “Wilhelm Tell” în 1804 și este considerată o capodoperă până în prezent și este iubit în special de mulți din Germania și Elveția. Este o poveste despre cum imperiul și tirania au fost învinse de un popor care și-a susținut și apărat demnitatea și libertatea. Povestea populară este plasată în Elveția din secolul al XIV-lea, în timpul stăpânirii habsburgice a Imperiului Austriac. Conform înregistrărilor istorice, menționate în Cartea Albă din Sarnen, scrisă în 1474 ca o colecție de manuscrise medievale, Jurământul de la Rütli a fost o conspirație pentru a răsturna tirania habsburgică și este cea care a declanșat rebeliunea Burgenbruch. Printre numele menționate în manuscrisul medieval se numără și cel al eroului, Wilhelm Tell.

Acest mic grup de elvețieni din doar trei cantoane la acea vreme, care a crescut la 26 de cantoane, s-a opus stăpânirii tiranice a Imperiului Austriac și a format Confederația Heveltică. Jurământul de la Rütli a fost prima declarație de independență a Elveției.
Germania, în timpul scrierii lui Schiller „Wilhelm Tell”, nu era o națiune suverană, ci mai degrabă era condusă între Monarhia Habsburgică austriacă și Regatul Prusiei.

După epoca napoleonică, Congresul de la Viena a fondat Confederația Germană (ca o înlocuire a Sfântului Imperiu Roman), formată în mod liber din 39 de state. Împăratul Austriei a deținut „președinția” permanentă a acestei confederații germane până la Războiul de șapte săptămâni dintre Regatul Prusiei și Imperiul Austriac, în 1866. Prusia a câștigat și a preluat „dreptul inerent” de a conduce ținuturile germane.
Astfel, efectele alegerii controversate a decorului istoric a lui Schiller pentru drama sa epică „Wilhelm Tell” în timpul vieții sale și nu trebuie să treacă neobservate.

Schiller a ales să sublinieze această perioadă din istorie, foarte asemănătoare cu ceea ce făcuse Shakespeare, ca o lecție pentru oamenii timpului său, ca nimeni să nu se supună prostiei și capriciului unui tiran. La rândul său, Schiller a definit spiritul care ar fi necesar pentru a se opune robiei imperiului și stăpânirii imperiale. Din acest motiv, „Wilhelm Tell” este încă printre cele mai iubite drame ale lui Schiller.

Nu întâmplător Beethoven (1770-1827) ar alege o poezie de Schiller, „Oda bucuriei” pentru a culmina munca propriei sale vieți în “A 9-a simfonie”.
Beethoven a fost, de asemenea, pentru republicanism, iar “Simfonia a 9-a” a sa este în mod clar un apel la vocea poporului să se bucure de recunoașterea faptului că toți oamenii sunt frați și că întreaga omenire a fost destinată să trăiască în armonie și pace.

Oda bucuriei a fost inițial intitulată „Oda libertății” de Schiller. Alexander Thayer, în biografia sa despre Beethoven, a scris: „Gândul este aproape că a fost forma timpurie a poemului, când era încă o „Odă libertății” (nu „Bucuriei”), care a stârnit pentru prima dată admirație entuziastă pentru ea în lucrarea lui Beethoven. macar.”
Acesta este spiritul care a fost atacat cu Decretele Carlsbad, cât de minunat este că „Oda bucuriei” a lui Beethoven a fost interpretată de un cor japonez de 10.000 de persoane, ceea ce arată cum acest lucru este înțeles universal ca un apel la libertate. Interpretarea acestei piese cu un refren de 10.000 de persoane este menită să reprezinte vocea omenirii.

Acesta a fost spiritul care a fost atacat și de mișcarea romantică, așa cum este reprezentată de Richard Wagner și Friedrich Nietzsche.
Wagner și Nietzsche sunt în mare măsură părinții mișcării artistice și culturale în care trăim astăzi și am văzut cum au prins contur aceste forme de artă și cum continuă să atace arta clasică, în special muzica clasică.

Filmele de la Hollywood au proiectat de multă vreme ideea că o apreciere profundă a muzicii clasice este acum adesea descrisă ca fiind legată de naziști sau psihopați, mai ales în ceea ce privește muzica lui Johannes Sebastian Bach (1685-1750).
Împerecherea muzicii clasice cu naziștii și psihopații nu este o coincidență. Face parte din războiul cultural în curs împotriva clasicismului de la Weimar și a clasicismului în general, ca ceva asemănător totalitarismului. În timp ce de fapt a fost chiar opusul. Totalitarismul a văzut clasicismul de la Weimar, cu înclinația sa revoluționară a libertății pentru oameni, ca o amenințare de moarte la adresa existenței sale.

După atâția ani, mai târziu, clasicismul german avea să fie o țintă majoră pentru distrugere de către noua vânătoare culturală de vrăjitoare condusă de CIA, cunoscută sub numele de Congresul pentru Libertate Culturală (noul Congres de la Viena), fondat în 1949 pentru a lansa un atac postmodernist asupra culturii clasice germane.

Talentatul dirijor german Furtwangler scria în jurnalul său în 1935 că există o contradicție totală între ideologia rasială a naziștilor și adevărata cultură germană, cea a lui Schiller, Goethe și Beethoven. El a adăugat în 1936: „a trăi astăzi este mai mult ca niciodată o chestiune de curaj”.
Această întrebare a curajului este cea care va defini ceea ce va dicta cultura viitoare nu doar a Germaniei, ci a întregii lumi occidentale.

Cultura și arta ar fi în cele din urmă judecate după standardele adevărului, frumuseții și bunătății? Sau ar fi oare astfel de lucruri îngropate în pământ și uitate, precum ceea ce s-a întâmplat în mare parte atât cu lucrările lui Schiller, cât și cu moartea sa misterioasă și bruscă în 1805, care a dus la aruncarea trupului său într-o groapă comună înainte de a putea avea loc o slujbă de înmormântare adecvată?

Deci, ceea ce s-a întâmplat cultural după cel de-al Doilea Război Mondial a fost făcut sub aceeași înfățișare ca ceea ce s-a întâmplat geopolitic sub Cortina de Fier pentru a preveni orice fel de comunicare, participare sau alianță între Est și Vest. Cortina de fier culturală a fost condusă în vest în mare parte de la Congresul pentru Libertate Culturală, despre care aproape toată lumea știe acum că era o operațiune condusă de CIA și a fost modelată după Școala de la Frankfurt, care a fost la cârma acestei noi culturi dictate.

Această nouă cultură care a fost promovată de Școala de la Frankfurt și Congresul pentru Libertate Culturală a pretins că elimina toate elementele totalitare ale culturii, astfel încât o repetare a unei alte Germanii naziste nu ar mai putea să apară niciodată, de parcă clasicismul de la Weimar ar fi responsabil pentru apariția. a nazismului. Școala de la Frankfurt și Congresul pentru Libertatea Culturală au început să eticheteze lucrurile ca inacceptabile folosind acuzația că astfel de opere de artă promovau totalitarismul care includea idei de libertate, adevăr și scop. Acestea au fost acum relegate în domeniul totalitarismului în lumea de după al Doilea Război Mondial.

Salonul de la Hollywood al lui Salka Viertel a avut multe dintre aceste nume proeminente, unii dintre ei erau conștienți de ceea ce fac și unii dintre ei nu erau atât de conștienți de ceea ce fac, dar toți au jucat roluri destul de importante în ceea ce avea să fie. cultura și de asemenea, industria divertismentului. Unul dintre indivizii care era deosebit de conștient de ceea ce făcea a fost Theodor Adorno, iar altul este Aldous Huxley.

În cazul lui Adorno, utilizarea muzicii a fost instrumentul suprem în comportamentul social de masă. De asemenea, Adorno a fost un pionier al Școlii din Frankfurt și a fost un membru important al școlii.

După cum vom vedea o mare parte din simbolismul pe care îl folosește pentru a descrie ceea ce dorește să obțină în muzica modernă și în arta modernă în general, este foarte asemănător cu modul în care practicile MK Ultra foloseau terapia de șoc pe așa-zișii săi pacienți.
Theodor Adorno în tinerețe a fost de fapt un viitor pianist concertist promițător, care mai târziu a studiat la Viena sub compozitorul atonal Arnold Schoenberg. În 1946, în timp ce se afla în Statele Unite, lucrând la agenda de pesimism cultural a Școlii de la Frankfurt, a scris cartea „Filosofia muzicii moderne” ca o diatribă împotriva culturii clasice.

Lupta impotriva muzicii clasice a fost un curent subteran major care a modelat filosofia Mișcării Contra-Culturii, care a fost din nou un atac la învățăturile clasice. Numele ei spunea totul.Așa-zisa eliberare din cătușele culturii clasice a fost să ia forma invocării trăsăturilor schizofrenice prin domeniul conștiinței estetice. Astfel, trăsăturile schizofrenice au fost induse intenționat la ascultătorii de muzică modernă, conform prescripției școlii de la Frankfurt. Acest lucru a fost realizat prin încurajarea unui fel de buclă de fragmentară. Din acest motiv muzica usoară de astăzi scrisa in 2-3 acorduri[1], [2] este atât de repetitivă si este menită doar să inducă o stare de transă și să încurajeze fragmentarea gândirii.

Muzica a fost cea mai eficientă în producerea acestui tip de efect, deoarece chiar și într-un film sau un serial TV trebuie să existe un fel de poveste coerentă, oricât de banală ar fi; cu Muzica Modernă, cum ar fi Atonalismul la care Schoenberg a lucrat cu Adorno în producție mare, povestea care era prezentă în muzica clasică a fost îndepărtată. Este ca și cum ai viziona un film care își schimbă povestea, decorul și personajele la fiecare câteva minute, nu există o direcție sau un scop coerent.

Apariția rețelelor sociale Instagram, Facebook a realizat în domeniul schimbului de informații ceea ce Muzica Modernă a realizat în promovarea atonalismului. Aceasta este o altă formă de încurajare a fragmentării gândirii. Dacă conținutul este din ce în ce mai stresant sau deranjant, va funcționa pentru a crește sugestibilitatea și a ne scădea conștientizarea a ceea ce intră în subconștientul nostru și a ceea ce creează fundalul a ceea ce mai târziu formează percepțiile noastre despre realitate, inclusiv în materie de moralitate.

Astfel, cu cât mintea este mai fragmentată, cu atât este mai sugestibilă. Și de aceea se promovau aceste tipuri de idei în artă și cultură. Pe langă cu faptul că te miști inconstient în direcția opusă a ceea ce înseamnă să fii liber.
Adorno a scris de fapt în „Critica culturală a societății” din 1949 că: “A scrie poezie dupa Auschwitz este o barbarie”.

Adorno a insistat că într-o lume post-al Doilea Război Mondial toate formele de frumusețe trebuiau curățate din cultura noastră. El a vrut să încurajeze o prăbușire mentală a societății la scară de masă pentru a reporni eficient sistemul, folosind exact aceleași metode studiate de William Sargant, care a lucrat cu Institutul Tavistock din Marea Britanie.

Pentru a afecta un control mai mare al gândirii și percepției în masă, ar trebui să induceți stress/spaimă maximă pentru a crește sugestibilitatea. Numai atunci subiectul ar putea accepta că a fost propria lui alegere, să adopte orice condiții de comportament i se sugerează.

A fost aplicarea Teoriei Critice a Școlii de la Frankfurt în care ni s-a spus că tot ceea ce a venit înaintea noastră în orice domeniu de învățare stabilit acum trebuia aruncat la gunoi și trebuia să ne confruntăm cu sarcina de a reprograma modul în care noi vedem lumea, realitatea. Acest lucru s-ar putea întâmpla doar prin invocarea unor stări extreme de fragmentare, pentru a reconstrui piesele într-un așa-zis mod mai veridic, fără “orbirile cultural clasice” din trecut.

O parte din această eliberare de cultura clasică, conform Școlii de la Frankfurt, a fost să ne eliberăm de înțelegerea clasică a Esteticii și, prin urmare, în esență, de conceptul nostru de Frumusețe. Prin urmare, un principiu central al Mișcării Contra-Culturii a fost de a considera acum urâtul ca frumos, frumosul ca urât și nebunia ca noua gandire.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că o mare parte din activitatea Școlii din Frankfurt a fost promovată și de Congresul pentru Libertate Culturală, recunoscut acum pe scară largă ca fiind finanțat și în serviciul CIA. De fapt, munca Școlii din Frankfurt și interesul lor de a crea efecte asemănătoare șocului în arte se potrivesc perfect cu ceea ce lucra CIA în programul lor MK Ultra, care era legat de Mișcarea Contra-Culturii. .

Arta fără scop a devenit noua Artă Eliberatoare, pentru că scopul devenise acum o reprezentare a totalitarismului.
Logica Războiului Rece cultural a afirmat că, din moment ce comunismul și fascismul s-au bazat pe iconografia rigidă realist, in occident, de cealaltă parte a Cortinei de Fier, pentru a avansa, „lumea liberă” se va baza pe libertatea emoțională abstractă.

Acolo unde comunismul s-a bazat pe sacrificiul individului pentru binele întregului, această „democrație” din Războiul Rece a afirmat că nevoile întregului erau separate de libertatea arbitrară a individului de a face orice „simte bine”. Gradul în care noul modernism ofensa ordinea și logica era proporțional cu gradul în care apăra democrația și capitalismul liberal.

Frumoasa devenise acum o glumă bolnavă, după cum spunea Adorno, participând la o „barbarie”. Orice a participat la Frumusetea Artelor a fost acum considerat barbar într-o lume post-Al Doilea Război Mondial, în care ni se spune că nu există altceva decât urâțenie și suferință; s-a susținut că urâțenia s-a dovedit a fi o portretizare mai exactă a realității și că orice înfățișează frumusețea era o minciună periculoasă.

Dar, dacă rămânem doar cu Urâțenie și fără Scop, nu mai există Libertate, nu mai există Libertate într-o astfel de lume.
Acestea sunt alte câteva exemple de artă modernă, „noua frumusete a Uraciunii”, ca să spunem așa.

Moartea a devenit un fel de concept frumos morbid in aceasta Artă Modernă, ce este acum considerată a fi artă „eliberatoare”.
Acela pe care zeii vor să-l distrugă, mai întâi îl înnebunesc

William Sargant este un factor foarte important în modul în care controlul minții este practicat astăzi, în special în domeniul cultural și artistic. A fost un psihiatru britanic, unul dintre părinții fondatori ai controlului minții din vest și are legături cu British Intelligence și cu Institutul Tavistock. Mai târziu, va lucra cu CIA pentru programul MK Ultra.

El a fost, de asemenea, în strânsă legatura cu Aldous Huxley, ei se refereau frecvent unul la altul în munca lor, deoarece studiau aceleași lucruri de multe ori și Huxley a fost, de asemenea, implicat în revoluția chimică a contra-culturii. Sargant a fost, de asemenea, un consilier al infamei lucrări LSD a lui Ewen Cameron la Universitatea McGill din Canada.

La început s-au gândit pentru controlul minții, că era posibil să ștergi mintea cuiva și că poți introduce propria doctrină prescrisă în mintea acestei persoane. Dar au ajuns să afle că nu era posibil; oamenii nu sunt computere, nu suntem roboți și, în cele din urmă, nu ne poți șterge total mintea. Dar ei studiau stresul post-traumatic la soldați după război și își dau seama că se putea crește sugestibilitatea anumitor tipuri de stimuli stresanți.

Ei puteau fi chiar stimuli stresanti imaginati, nu trebuiau neaparat localizati in realitate. Prin creșterea sugestibilității, poți avea o modalitate mai probabilă de a imprima anumite narațiuni pe care ați dori ca persoana respectivă să le adopte. Chiar daca nu s-ar crea o tabula rasa, dar s-ar putea încorpora într-o stare sugestivă crescută doctrine sau dogme care nu erau proprii subiectului.

Cu toate acestea, ei și-au dat seama că, cu astfel de metode, cum ar fi cocktail-urile de insulină, privarea de somn, privarea senzorială și așa mai departe, nu ar putea pur și simplu introduce orice în oricine dacă acea persoană avea deja o convingere puternică.
Așadar, doar cu oamenii care nu aveau deja o convingere puternică, o buna educatie si cultura si o fundație puternică a modului în care au localizat realitatea, rațiunea sau scopul și adevărul, într-o stare de sugestibilitate crescută s-ar putea introduce anumite lucruri, cu toate acestea, nimic din toate acestea nu era permanent. Ai putea oricând să rescrii peste ea în bine sau în rău.

Dar ceea ce este cu adevărat important pentru această rezistență la spălarea creierului a fost conceptul de „Liberul arbitru” și această idee a unui scop puternic, a unei identități puternice. Și așa, asta știau și ei ca ceva ce trebuia dislocat, cultural vorbind, și de aceea vedeam cu programul Școala de la Frankfurt încurajarea unei identități schizofrenice în artă; că încurajand lucrurile fără scop, fără direcție te face mai ușor să manipulabil.

Deci soluția de a ne relua controlul asupra minții noastre și de a părăsi această realitate artificială este să ne dăm seama mai întâi că există așa ceva ca Adevărul, Frumusețea și Bunătatea.

Și o modalitate prin care putem începe să revenim la această realizare este revenirea la învățăturile care au fost clar cenzurate în timpul nostru, în epoca noastră, la învățăturile clasice precum clasicismul de la Weimar.
Schiller a scris, de asemenea, foarte perspicace:
“PRIN FRUMUSEȚE SE AJUNGE LA LIBERTATE.”

Gândiți-vă la tot ceea ce Școala din Frankfurt a promovat în urâțenia ei, este chiar opusul și nu ar trebui să fie o surpriză, este drumul spre aservire, această adorare a urâtului.
Dacă ne permitem să nu fim conștienți de ceea ce definește conceptul nostru de Frumusețe, care se suprapune cu conceptul nostru despre ceea ce este Bine, Adevărat și Moral, poate deveni un lucru grav pentru că ne permitem să fim inconștienți de ceea ce ne motivează în cele din urmă dorințele și procesul nostru de gândire.

Natura este, în cel mai bun caz, o analogie cu libertatea, deoarece nu este liberă să-și modifice intenționat cursul de acțiune. De exemplu, atunci când observăm animale în sălbăticie, ele au un anumit tip de demnitate, dar în același timp sunt într-un fel încadrate în acea natură și, prin urmare, nu sunt complet libere. Există ceva în acea natură pe care totuși îl găsim încă frumos pentru că este dezinhibat, nu într-un mod degradat, ci într-un mod pe care îl respectăm.

La fel cum găsim demnitatea la anumite animale unde găsim o anumită cantitate de Grație. Este acea idee asupra căreia se acționează în acest concept de natură pură.
Cu toate acestea, oamenii sunt diferiți în sensul că ne putem dori și natura. Așa cum spuneam mai devreme, ne putem cultiva natura pentru a deveni și mai buni, nu pentru a o îmblânzi sau a o înghiți, ci pentru a o cultiva și a permite părților mai bune ale naturii noastre să se dezvolte.

Ceea ce spune Schiller aici este că înțelegerea noastră, rațiunea noastră se așteaptă să existe reguli și asta pentru că natura noastră, care nu este partea „gânditoare” a noastră, este, de asemenea, acordată spre bine, spre un bine armonios. Și nu este doar binele armonios al individului, este binele armonios al întregului și ne bucurăm cel mai mult când suntem acordați cu această idee armonioasă a întregului.

Arta nu ne ține prelegeri sau să predici despre ce ar trebui să fie lucrul corect de făcut, Arta, în schimb, ne ridică, ne inspiră, ne ademenește spre acele scopuri. La fel un copil vazand anumiți adulți pe care și-ar dori să-i copie, este exemplul pozitiv a ceva despre care știm că este potențialul nostru și ceva pe care ne dorim de fapt, ne dorim să avem acea parte din noi împlinită.

Kant subliniază că frumusețea în artă este aparența și, prin urmare, este îndepărtată de ideea de scop, cu toate acestea, Schiller nu este de acord cu aceasta și spune că frumusețea nu este doar despre aparență, ci trebuie să existe și o idee de scop,
Arta cu tendinta.

Binele este ceva care poate fi învățat, așa cum ar face un părinte cu un copil, în timp ce frumusețea, ca în Artă, ne ademenește, nu ne cere ceva, ci mai degrabă ne arată ceva care ne inspiră să dorim să facem față acestei pentru că suntem adaptați în mod natural la asta.
Când privim Frumusețea de la acest nivel superior, ea ne obligă la bunătate din interior, nu ne-o cere.

Ni se spune că trăim într-o lume complicată, o lume care este divizată, o lume plină de ură, război și lăcomie și, cu siguranță, Occidentul, în special, a coborât în propriul Iad creat de sine.
După cum o spune John Milton în Paradisul pierdut, „Mintea este propriul loc și, în sine, poate face un Rai al Iadului sau un Iad al Raiului”.
În mod ironic, ceea ce unii nu știu este că Milton a scris si o continuare intitulată “Paradise Regained” – “Paradisul recastigat.”

Cât de interesant că ne concentrăm doar pe pierderea Paradisului și, aparent, nu avem grijă de Paradisul recâștigat?
Sau că toată lumea a auzit de Infernul lui Dante și poate de Purgatoriu, dar puțini au auzit de Paradisul lui Dante care trebuia să fie citit în întregime.
De ce oare este asa?
Dacă alegem să mergem în această viață orbi față de ceea ce este Binele, dacă respingem posibilitatea și potențialul unei schimbări pozitive, cu siguranță ne vom condamna să trăim într-un Iad, dar asta nu este realitatea, aceasta este creația noastră autoafirmată.

Alegerea ne aparține și soluția este destul de simplă, prin propria noastră voință putem ieși din această închisoare mentală și propriul nostru sine va trebui să devină eroul nostru în acest proces.

In incheiere Schiller ne spune: „Din acest motiv, tărâmul gustului este un tărâm al libertății – frumoasa lume a simțurilor este cel mai fericit simbol al modului în care va fi cea morală, iar fiecare ființă naturală frumoasă din afara mea este un cetățean fericit, care imi strigă: Fii liber ca mine!”

Nota
1. Sute si mii de slagare ale muzicii rock, pop si restul genurilor muzicii usoare sunt scrise doar in 2 acorduri.
https://www.youtube.com/watch?v=wdLOZ1gSlAE

2. Trebuie remarcat faptul ca melodia “Inima nu fii de piatra” a compozitorului Edmond Deda ce a castigat Festivalul de la Brasov, in interpretarea Corinei Chiriac are 16 acorduri, o complexitate si profunzime mai rar intalnite in muzica usoara. Dar muzica usoara este “usoara” pentru ca de obicei este scisa in 2-3 acorduri si rare ori in 4-5 acorduri.
https://www.youtube.com/watch?v=NT6Mah82rnY