Dan Dungaciu, o analiză lucidă

Directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI), dl Prof. Univ. Dan Dungaciu, a fost invitatul unei ediții a Reporter special, un program de televiziune al TVR Cluj care își propune să abordeze subiectele delicate din spațiul public, cenzurate sau incomode pentru putere sau diverse grupuri de interese mai mult sau mai puțin oculte, după cum îl descrie moderatorul emisiunii, jurnalistul Romeo Couți.

Acesta a prezentat tema emisiunii: „s-au încheiat nu demult alegerile din Ungaria. Controversatul, dar și popularul lider politic Viktor Orban, cel care conduce Ungaria cu o mână de fier de ani buni, a rămas la putere. Asta înseamnă că a știut să joace cartea proiectului politic, dar și cea a angajamentelor morale și emoționale. Iar subiectele delicate la care se vor căuta răspunsuri în cadrul emisiunii sunt: a ajuns statul maghiar să suplinească ceea ce statul român nu face pentru minoritatea maghiară din Transilvania? De ce 95% dintre maghiarii ardeleni pun accentul pe atașamentul față de Transilvania și doar 10% dintre ei consideră că România este patria lor? Este Viktor Orban un produs al securității comuniste ungare? Unde este Bucureștiul în relația cu Budapesta?”

România nu a câștigat la nivel internațional nicio bătălie de comunicare cu Ungaria

Întrebare: Recenta vizită privată a președintelui Ungariei în Transilvania a confirmat încă o dată că strategia Bucureștiului este de a nu avea nici o reacție la provocările, afronturile, abuzurile sau manipulările lui Viktor Orban. Este eficientă? Poate opinia publică se simte ușor lezată de această atitudine de non-combat a oficialilor români.

Dan Dungaciu: Răspunsul scurt este că această strategie nu este deloc eficientă, după cum s-a văzut în ultimii ani. Reacția este limpede că nu trebuie să fie nici de tip isteric, nici agresivă, dar trebuie să fie o reacție bazată pe ideea că trebuie să evităm un rău și mai mare – adică o escaladare care nu știm unde ne poate duce. După cum spunea mai demult un mare diplomat, relația României cu Ungaria este de felul următor – Ungaria se tot apropie mereu de România, pe dosarul Transilvaniei, România atunci trebuie să îi dea peste unghii; Ungaria se retrage. Iarăși Ungaria întinde mâna spre Transilvania – România face la fel, îi dă preventiv peste unghii. Ideea care este? Nu că Ungaria ar putea lua vreodată Transilvania. Dar reacția Bucureștiului trebuie să vină prompt, pentru că dacă România nu are o reacție astfel încât Ungaria să-și retragă mâinile, mâna Ungariei se duce tot mai departe și mai departe, tot mai adânc, iar în momentul eventual în care vei vrea să scoți această mână ajunsă până peste cot în România, va fi și mai dureros și pentru Ungaria și pentru România. În această perspectivă trebuie gândită reacția. Deci reacția României este necesară, obligatorie, aș spune, și pentru ca un rău mai mare să nu se producă. Mai plastic spus, e ca și cum cineva doarme în fața curții tale, îl lași acolo, apoi îl găsești că doarme în curtea ta, nu reacționezi, apoi în pridvor, apoi îți intră în casă, în bucătărie, se instalează în sufragerie, apoi îți intră și în dormitor… Și când îl vezi și în dormitor trebui să îl scoți afară – dar va fi mult mai greu, că el o să înceapă să strige, să țipe, să facă scandal, să reacționeze, să spună lumii că tu ești cel ca i-ai permis să intre în bucătărie, în sufragerie etc., că ce te-a apucat, că de ce escaladezi, că te comporți ne-european cu minoritățile etc. etc. Deci asta e perspectiva din care trebuie privită chestiunea, pentru că Ungaria lui Viktor Orban NU se va opri.

Intruziunea Ungariei continuă pe toate fronturile, iar în momentul în care se va atinge un punct de fierbere sau o linie roșie – deși din păcate reprezentanții Statului Român nu par să mai aibă astfel de linii roșii, dar ea există măcar la nivelul populației -, și cu cât reacția Statului Român întârzie, cu atât va fi totul mai dureros în final. Pentru că una este să îți intre cineva în curte, să îl lași să doarmă acolo, una este să îți intre în pridvor, în bucătărie, în sufragerie, dar când îți intră în dormitor trebuie să reacționezi. Și atunci problema se va pune din două puncte de vedere: cât de dureroasă va fi această reacție și cine va câștiga campania de comunicare internațională pe subiectul acelei eventuale confruntări. Noi trebuie să ne punem aceste probleme obligatoriu, căci România nu a câștigat nicio campanie de comunicare la nivel internațional cu Ungaria de după război, nici chiar înainte de 1989 România nu a fost capabilă să contracareze propaganda maghiară în timpul regimului comunist, când unii oameni consideră că statul era, chipurile, mai puternic și mai bine articulat decât astăzi. Când, în 1986, Budapesta publica „Istoria Transilvaniei” în 3 volume, în toate limbile importante de circulație internațională, reacția Bucureștiul a fost o colecție de texte tipărite mizerabil, calitativ vorbind, netradusă în nicio limbă internațională, în care contesta anemic ce face Ungaria… Atât a putut statul român atunci. Iar la acuzațiile internaționale ale Ungariei și nu numai că minoritatea maghiară este decimată și suprimată în satele din Transilvania, România comunistă a fost complet depășită, iar singura soluție a fost permisiunea sosirii în România a unei echipe de sociologi și antropologi americani care să evalueze situația la fața locului și să scrie rapoarte… Deci a fost o soluție de ultimă instanță, pentru că bătălia de comunicare fusese pierdută. Și lucrurile au continuat în aceeași notă. Reamintiți-vă cum, printr-o uriașă lovitură de imagine aplicată României, evenimentele tragice de la Târgu-Mureș din martie 1990 au fost distorsionate de către un reporter Sky News care a prezentat lumii întregi un film cu un etnic român bătut cu sălbăticie de etnici maghiari în care se pretindea în mod fals că situația era de fapt invers, adică un etnic maghiar bătut de etnici români; printr-o „coincidență”, în 2016 același post TV în cadrul căruia același reporter din 1990 are astăzi funcții importante dădea o nouă lovitură de imagine României prin care tot unii etnici maghiari pretindeau într-un scenariu regizat că sunt români care fac trafic de arme inclusiv către teroriști).

Deci, dacă noi am pierdut practic toate campaniile de comunicare publică cu Ungaria, mă tem că o vom pierde din nou dacă acel moment de reacție și de confruntare între Budapesta și București o să apară. Tocmai de aceea trebuie să evităm cu orice preț să ajungem acolo. De aici și nevoia de reacție pentru a opri escaladarea, pentru a opri ca un rău mai mare să nu se producă. Un rău mai mare pentru ambele tabere.

Întrebare: Prestația publică a noului președinte al Ungariei, Katalin Novak, anticipează o schimbare radicală în strategiile de comunicare ale Ungariei față de România? Sau va continua politica de comunicare a lui Viktor Orban?

Dan Dungaciu: Doamna președinte a Ungariei va continua politica de comunicare a lui Viktor Orban, dar îi va spori enorm calitatea. Pentru că la Budapesta s-a înțeles foarte bine că dl Orban este un personaj politic uzat internațional, ineficace la nivel de comunicare publică – deși redutabil și feroce la jocurile și negocierile de culise, mai ales când își asumă tacit inclusiv roluri primite de la alții, cum am văzut recent – și este greu să se afișeze cineva alături de Viktor Orban. Adică e greu să fii convingător când te afișezi alături de el și este greu chiar pentru Viktor Orban să mai pledeze public o cauză identitară în afara Ungariei. Prin urmare, Budapesta a inventat un nou instrument de comunicare, suntem în fața unui președinte care vorbește bine, este hiper activ, care se comportă altfel decât Orban, este femeie – deci o lovitură pentru „progresiștii” occidentali care acuzau Ungaria. În realitate, este „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Președinta Ungariei este tot un Viktor Orban, chiar dacă în fustă, care zâmbește mult și face jogging. Katalin Novak este un produs „orbanist”… pentru Occident!

Premierul Orban a inventat-o pentru a spune exact ce gândește el, dar altfel. Rolul ei este să-și compenseze deficitul de imagine publică a lui Orban, să intre pe ușile care îi sunt lui închise.

Dacă vă uitați pe programul președintelui Ungariei, ritmul este halucinant: vizite la cel mai înalt nivel în Polonia, Germania, cu mult fast și multă comunicare publică. Complet altceva decât fostul președinte al Ungariei, Janos Ader, despre care nu știam aproape nimic în afară de declarația aproape neverosimilă când a comparat anul trecut anexarea Crimeii cu Trianonul.

Deci Budapesta schimbă radical strategia de comunicare – nu conținutul! Doamna președinte compensează neajunsurile lui Viktor Orban (care oricum conduce ostilitățile acolo) la nivel de comunicare și imagine. Deci România va avea o situație și mai complicată – pentru că dl Viktor Orban este un personaj inacceptabil pentru multă lume, dar dna Katalin Novak vine să îi ia locul la microfon, pretinzând că e împotriva invaziei ruse din Ucraina, vrea pace, și care face, evident, prima vizită în Transilvania.

O înfrângere la nivel de comunicare strategică

Întrebare: Poate că nu a considerat că vine în Transilvania în vizită? Poate a considerat că este la ea acasă?

Dan Dungaciu: Pe de o parte, această idee promovată obsesiv de Ungaria e de înțeles, chiar dacă nu de acceptat, face parte din strategia lor de comunicare, și nu de azi de ieri, dar ce nu este de înțeles este de ce unii politicieni români, de cel mai înalt nivel, admit participarea la reuniuni, conferințe care au în centru „Transilvania”, ca „regiune” europeană, alături de oficiali europeni care se ocupă explicit de problematica regionalizării, sugerând indirect prin însăși prezența lor acolo că de fapt Transilvania ar fi o asemenea regiune, așa cum ar fi ea chipurile identificată în legislația sau abordarea politico-administrativă europeană. Dar Transilvania nu este așa ceva, a credita ideea aceasta nu înseamnă decât a da apă la moară mesajului venit de la Budapesta. Deci, revenind, dna Katalin Novak a făcut asta, a transmis că ea s-ar afla de fapt la ea „acasă” în Transilvania, fotografiile postate inclusiv cu ea făcând jogging la Cluj nu sunt întâmplătoare, sugerează ideea că ea se simte ca acasă și că de fapt distincția nici nu ar mai fi relevantă între Ungaria și Transilvania. A venit, pur și simplu, într-un oraș din Transilvania, țara nici măcar nu contează. În plus, a spus răspicat, fără nuanțe, că „îşi asumă calitatea de reprezentant al tuturor maghiarilor, indiferent unde aceştia locuiesc, în interiorul sau în exteriorul graniţelor Ungariei”.

Suntem în fața unei înfrângeri majore în fața Budapestei, la nivel de comunicare strategică.

Ne amintim cum, în anii ʼ90, premierul Antal, șeful așa-numitului „guvern de istorici”, naționalist și revizionist, a lansat ideea că ar fi „premierul a 16 milioane de unguri” (deși ungurii nu erau atâția nici dacă îi numărai ca Pristanda din Caragiale steagurile!). Această idee a stârnit reacții la București, reacții ale ambasadei României la Budapesta, iar Ungaria a trebuit să facă un pas înapoi și să afirme, ca scuză, că declarația oficială a premierului ungar era că „sunt premier, în spirit, a 16 milioane de unguri”.

Ați înțeles diferența? Atunci, Ungaria se temea de reacțiile României. Reacționa, corecta, făcea pași înapoi! Astăzi, MAE a avut și el o reacție la declarația impardonabilă a președintei Ungariei, dar Budapesta nu a dat două parale pe ea…

Diferența majoră dintre ieri și azi, respectiv cea care arată înfrângerea României la nivelul comunicării strategice de către Ungaria, este că doamna Katalin Novak nici măcar nu se mai sinchisește de vreo reacție a României și spune că este președintele maghiarilor de peste tot, oriunde ar trăi aceștia, practic nu îi mai pasă de ceea ce spune Bucureștiul. O doare în cot.

Cam aici a ajuns „parteneriatul strategic” bilateral…

O capcană deloc inocentă

Întrebare: Un înalt oficial din statul român, Astalos Csaba, a declarat că: „statul maghiar suplinește ceea ce statul român nu face pentru minoritatea maghiară din Transilvania”. Până unde se poate merge cu o astfel de politică?

Dan Dungaciu: Din păcate, în comparație cu mulți politicieni de la București, politicienii de la Budapesta sau diverși comunicatori mai mult sau mai puțin apropiați de comunitatea maghiară sunt de admirat din unele puncte de vedere – au capacitatea de a lansa mesaje în fața cărora politicienii de la București tac asurzitor. Sunt incapabili să riposteze. Se blochează sau le înghit precum peștele momeala. Acest tip de mesaj ca cel de mai sus, aparent de bun-simț, este cea mai mare capcană în care mare parte a clasei politice sau publicului din România au căzut. Dacă mergem pe ideea aceasta, că în momentul în care există disfuncționalități și neputințe guvernamentale într-o țară (care, în România, nu sunt numai față de ungurii din Transilvania, Harghita sau Covasna – există disfuncționalități și neputințe față de diferite categorii de cetățeni români răspândite aproape în întreaga țară), deci dacă pornim de la ipoteza că ce nu poate face un stat trebuie să facă altul, atunci noi oferim unor state ca Federația Rusă sau China cel mai bun argument pentru a-și justifica intruziunea decisivă, definitorie în alte spații. Dacă un politician sau comunicator rus, de exmplu, ar spune „Kazahstanul nu este în stare să facă…, mergem noi, Uzbekistanul, Kârgâzstanul sau celelalte state din Asia Centrală din fostul URSS nu ar fi capabile să ofere cetățenilor lor ceea ce aceștia și-ar dori (poate pe bună dreptate, pentru că nu sunt tocmai impecabile din multe puncte de vedere), mergem noi”? Cum am reacționa? Cum ar fi ca Rusia să spună că „noi compensăm ceea ce statul respectiv nu face”? Cum ar fi ca Moscova să spună „hai să mergem în Republica Moldova ca să compensăm ceea ce statul nu face pentru vorbitorii de limbă rusă”? Dar dacă Moscova ar adopta exact același limbaj în raport cu… Ucraina? Am fi de acord?

Păi dacă suntem în cazul Ungariei, să fim și în cazul Rusiei!

Și nu e vorba doar despre Rusia. Ce ar face China cu o astfel de teorie în Asia și, poate mai abitir, în Africa? Beijingul, care este plin de bani, în Africa, dacă ar spune că facem în statul cutare asta, în statul cutare asta, pentru că statul nu poate? Deci justificarea că un stat nu poate să își asigure toate capacitățile la un moment dat nu este deloc o justificare pentru ca altcineva să intervină nestingherit.

Sigur că, în principiu, statul român ar trebui să facă foarte multe și nu le-a făcut, și nu doar pentru maghiarii din România – unde, ca să fim sinceri, de multe ori tocmai reprezentanții locali ai comunității maghiare au blocat proiecte de conectare a celor două județe cu restul țării! – , dar și pentru o mare parte a populației, majoritatea  români, dar asta nu înseamnă că este îndreptățit statul ungar să vină și să facă orice îi convine lui din punct de vedere strategic. Să ne intre bine în cap: ajutorul acordat sau intervenția acestui stat ungar în Transilvania nu este o intervenție dezinteresată, ci este un joc de putere pe care noi trebuie să îl înțelegem ca atare. E un joc de putere și o confruntare de putere la nivel regional. Este un joc de putere, pe de-o parte, față de comunitatea maghiară din România, pe care o ia în posesie, o controlează, elimină liderii politici sau culturali care nu sunt cu Viktor Orban, deci transformă UDMR într-o filială FIDESZ în România, pe de altă parte, este un joc de putere față de România, respectiv o tentativă de de-suveranizare a României și co-suveranitate în Transilvania, despre care s-a vorbit de nenumărate ori.

Dacă noi nu înțelegem lucrurile în acest fel, adică al unui joc de putere, în care Ungaria, un stat cât jumătate din România, îl joacă în acest moment mai eficient decât Bucureștiul, înseamnă că în ceea ce privește statul Român apar foarte multe semne de întrebare, inclusiv la nivelul înțelegerii, nu doar la nivelul acțiunilor efective ale statului Român.

România nu este Ungaria și nici românii, unguri

Întrebare: Totuși, suveranismul premierului ungar impresionează chiar și opinia publică din România în comparație cu obediența politicienilor români față de Bruxelles. Poate fi o carte câștigătoare o strategie de a juca la mai multe capete?

Dan Dungaciu: România nu este Ungaria din acest punct de vedere, deși există anumite opțiuni, anumite nemulțumiri în populație. Totuși, ar fi inimaginabil astăzi la nivelul atmosferei publice, al atmosferei administrative, al atmosferei politice, ca în România o universitate de tipul CEU să fie alungată. Sau de-a lungul unei autostrăzi să vedem afișe enorme cu imaginea lui George Soros și șeful Comisiei Europene Juncker portretizați zâmbind dizgrațios aproape ca în caricaturile interbelice, și cu premierul României transmițând cetățenilor români mesaje anti-Bruxelles.

Acest tip de patologie nu există în România, patologie care, din păcate, trebuie mult mai atent decelată, pentru că ea s-a cultivat, a ajuns vector politic, iar din nefericire dl Orban, oaia neagră a Europei și a spațiului euro-atlantic, a ajuns să aibă iarăși majoritate constituțională prin vot public. Deci, repet, România nu este Ungaria din acest punct de vedere. Sigur că există nemulțumiri, există și se vede în sondaje, inclusiv în barometre făcute de noi, respectiv de Centrul de Cercetare Sociologică LARICS (CCSL), un public relativ consistent care se simte nedreptățit la nivel de reprezentare – el simte că Bruxelles-ul nu este un spațiu al negocierilor, cel puțin din perspectiva României, că România dă, dar nu cere nimic în schimb, că România nu negociază, că poziția României este net inferioară capabilităților pe care le are, PIB-ului pe care îl are, dimensiunilor pe care le are, cel puțin în regiune.

Există un public nemulțumit, dar nu este un public anti-european, este un public pro-european dar care este nemulțumit pentru că prestația politicienilor nu se ridică la nivelul prezenței României în Uniunea Europeană în special și în alte instanțe, pentru că li se pare că România nu negociază nimic, România nu obține nimic, reprezentarea României la nivel regional și internațional este nesatisfăcătoare. Deci există nemulțumire, dar comparația dintre publicul din România și publicul din Ungaria, din fericire, nu se poate face. Nu este vorba despre un politician de tipul lui Viktor Orban pe care românii îl visează, ci ei visează un lider politic capabil să reprezinte un pic mai bine, mai eficient, adecvat pentru dimensiunile României această țară în instanțele internaționale. Românii vor, într-un procent semnificativ, un lider relativ suveranist, în sensul de mai sus, dar în haine euro-atlantice și nu apropiat în niciun caz de Rusia.

Întrebare: Revenind la Transilvania, se poate spune că, după 3 mandate, Viktor Orban a câștigat în domeniul comunicării și mass-media din România. Studii arată că maghiarii din Transilvania se informează preponderant de la sursele media din Ungaria, 70% dintre ei având încredere în acestea, în timp ce doar 30% au încredere în sursele de informare în limba română.

Dan Dungaciu: Aceasta este consecința acelei pierderi în confruntarea de comunicare strategică pe care Bucureștiul a suferit-o în fața Budapestei. LARICS a încercat să înțeleagă acest fenomen pe parcursul analizelor noastre.

Dincolo însă de asta, ceea ce ați invocat este una dintre consecințelor acestor pași înapoi pe care i-am făcut în relația de comunicare cu țara vecină. Am permis Budapestei să omogenizeze opinia maghiarilor din Transilvania, să o șabloneze. Am făcut dintr-o diversitate de opinii și viziuni, cum era, până la un punct, UDMR prin intelectualii și comunicatorii ei, unii remarcabili, un monolit.

La un moment dat, populația maghiară din Transilvania era mult mai diversă din punctul de vedere al opțiunilor. În Transilvania există, firește, un anumit tip de nostalgie, de respect, nu doar din partea maghiarilor, pentru ceea ce a însemnat Imperiul Austro-Ungar, care suna bine și impozant, uitând că de fapt ceea ce este acum la Budapesta prin regimul Viktor Orban este total opusul a ceea ce se înțelegea din Imperiul Austro-Ungar, cel puțin la un anumit nivel. Am numit asta fenomenul celor două Ungarii.

Dincolo de toate excesele încă de pe atunci ale ungurilor, Budapesta din Imperiu reprezenta inclusiv un spațiu al diversității. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreieşti sofisticate şi aristocratică, a superiorităţii de civilizaţie, nu neapărat de rasă sau de etnie. Pentru mulţi, foarte mulţi unguri din Transilvania, ca pentru mulţi români, de altfel, asta însemna Budapesta – prin extensie, Ungaria. Doar că astăzi suntem în cu totul alt registru. Ungaria lui Viktor Orban este complet opusul acelei Ungarii. Proiectul lui e altceva decât Ungaria din cărţile despre Mitteleuropa. Orban nu este produsul nici cultural nici mental al Budapestei, al urbanităţii şi tradiţiilor ei. Orban nu iubeşte Imperiul, decât dimensiunea lui etnicistă şi rasistă, care au existat şi ele, indiscutabil. Ca tipar şi extracţie, este un personaj de provincie, crescut cu cheia la gât în vremea gulaş-comunismului maghiar, departe de Budapesta, şi fără mari valenţe culturale sau fără respect pentru acest tip de îndeletniciri. Interesul lui pentru Imperiu este, cum spuneam, strict pe dimensiunea naţională. Dl Viktor Orban este un etnicist, el se folosește de carcasa imperială pentru a o umple cu conținut strict maghiar, strict unguresc, el detestă ideea Budapestei, care nici ea nu îl iubește, așa cum a detestat și universitatea CEU, nu-i plac elitele budapestane pentru că sunt prea sofisticate și cosmopolite, deci dl Viktor Orban este chiar opusul a ceea ce mulți maghiari din Transilvania apreciau la Imperiul Austro-Ungar.

Iar noi am ajuns în timp să nu sesizăm cum Viktor Orban, punând mâna pe resurse, oferind resurse reprezentanților comunității maghiare din Transilvania, i-a selectat într-un mod nemilos, cei care nu erau cu Viktor Orban au fost eliminați din aceste subvenții, orice diversitate a opiniilor intelectualilor maghiari din Transilvania a fost anihilată și toate organele de presă de acolo sunt de partea lui Viktor Orban. În timp, această strategie a Budapestei a avut succes și din acest punct de vedere noi ajungem acum să ne confruntăm cu o situație pe care e foarte greu să o mai îndreptăm, să o corectăm. S-a uniformizat într-un mod aproape periculos comunicarea publică a intelectualilor maghiari din Transilvania, iar prețul este cel arătat în sondajul de mai sus.

Dincolo de comunicare, conectarea populației maghiare din Transilvania cu Budapesta se face inclusiv prin investițiile pe care ungurii le fac acolo, dincolo de cetățenia ungară, conectarea nemijlocită cu Viktor Orban – oamenii își duc copiii la o grădiniță făcută de Viktor Orban, la o sală de sport făcută de Viktor Orban, se uită la televizor la Viktor Orban, folosesc pașaportul ungar pentru a pleca fără viză în SUA etc., deci dincolo de media sunt și conexiuni nemijlocite, fizice, care leagă cetățeanul român din unele părți ale Transilvaniei direct cu regimul de la Budapesta, iar acesta este unul dintre lucrurile pe care necorectându-le la timp ne explodează acum aproape în față și, din păcate, tot așa se poate întâmpla cu lucruri mai grave – necorectate la timp ajung să fie aproape fără soluție, iar ultima soluție riscă să fie dureroasă pentru ambele părți, cum am vorbit la început.

Serviciilor sovietice și ungare l-au creat pe Viktor Orban

Întrebare: Deși s-a scris foarte mult despre asta, în timpul campaniei electorale Viktor Orban a scăpat destul de ușor de suspiciunea că ar fi un produs al serviciilor secrete comuniste ungare. De unde a pornit această suspiciune?

Dan Dungaciu: Din punctul nostru de vedere, al Laboratorului pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), care a scris în premieră despre asta și a publicat texte despre acest subiect (aici), lucrurile trebuiau să fie clarificate, iar Bucureștiul trebuia să fie mai apăsat în asemenea tipuri de mesaje. Ideea de Viktor Orban ca un dizident, ca un luptător împotriva dictaturii opresive sovietice, care a apărut din neant, ca un Lohengrin wagnerian din altă lume, pe 16 iunie 1989, la reuniunea din Piața Eroilor din Budapesta, când doar 6 oameni au vorbit atunci în fața a 250.000 de unguri, iar Viktor Orban era unul dintre cei șase, aproape un necunoscut, este o mitologie. Asiduu și profesionist creată. Cum a ajuns necunoscutul Viktor Orban să vorbească în fața a 250.000 de oameni la cea mai importantă reuniune anticomunistă din Ungaria, cu trupele ruse și consilierii sovietici pe teren?

Este un mister doar dacă nu te duci un pic înainte și constați că în pofida a tot ce s-a spus, în pofida mitologiei construite în jurul său, el era unul dintre participanții la Colegiul Bibó din 1986 finanțat de Soros, într-o Ungarie înțesată de consilieri KGB sovietici până în 1991 când au plecat trupele ruse de acolo. Deci suntem într-o Ungarie cu consilieri KGB, cu trupe ruse, cu servicii secrete rusești care se uită și nu observa, chipurile, că Soros finanțează Colegiul Bibó și că de acolo se naște viitoarea pepinieră de oameni „pro-europeni”, „euro-atlantici” și lideri politici ai Ungariei? Cum n-o fi observat KGB-ul aceste lucruri? A observat și a controlat foarte bine, pentru că acest colegiu Bibo era condus de István Stumpf, ginerele lui István Horváth – cel mai important și puternic om din sistemul maghiar, ministru de interne, șef al serviciului de securitate al Ungariei, care fuseseră trecute sub controlul Ministerului de Interne, și membru CC. Acesta era deci cel care patrona inclusiv activitatea lui Viktor Orban, pentru că acesta, împreună cu logodnica sa Anikó Lévai, se întâlneau regulat cu șeful Colegiului Bibó și soția acestuia, care, repetăm era fiica lui István Horváth. Presa maghiară chiar a publicat la un moment dat din arhivele securității relatări pe care agenți ai serviciilor maghiare le făceau despre aceste întâlniri. Și ei scriau stupefiați că acești oameni se întâlnesc, adică dl Orban, logodnica sa, șeful Colegiului Bibó și soția acestuia, și discutau și știau tot ce se întâmpla la nivel politic, știau evoluții ale unor evenimente care nu fuseseră făcute publice, știau evoluțiile politice interne și internaționale la care publicul nu avea acces, ba chiar logodnica lui Viktor Orban spunea că acestuia și anturajului său nu li se poate întâmpla nimic, pentru că domnul István Horváth va interveni. Ca să tragem linie – Viktor Orban nu a fost un dizident, el a fost crescut sub aripa lui István Horváth, adică cel mai important om din Ministerul de Interne și securitatea Ungariei, instituții care avea atunci consilieri KGB.

Deci toată această creație, a Colegiului Bibó, a dlui Orban, toată această aură de dizidență a fost un construct sub oblăduirea securității ruse și ungare de la vremea respectivă. După ce a câștigat puterea, a intrat în Parlament, dlui Viktor Orban i s-a dat funcția de Șef de Comisie de Politică Externă, o funcție în care practic nu faci nimic, dar te întâlnești cu toată lumea, călătorești peste tot, ești văzut, ești agreat. Atunci dl Viktor Orban arăta altfel decât tipicii politicieni comuniști, iar toate aceste lucruri i-au asigurat o traiectorie fulminantă. Pe lângă acestea a contat, evident, și ecuația personală: el însuși s-a dovedit a fi un politician pur-sânge, o „fiară” politică pe care România nu a avut-o nici pe departe, un om extrem de cinic și de talentat, care, împreună cu mare parte din echipa sa cu care este alături de aproape 30 de ani au înțeles mecanismele europene, cinismele europene, jocurile de putere și acționează în consecință. Deci un produs al securității ungaro-sovietice este astăzi unul dintre cei mai semnificativi lideri ai Ungariei.

Ministrul de externe al Ungariei și șeful serviciilor secrete premiat la Moscova

Pe lângă acestea, mai spre zilele noastre, iată cum Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei și șef al serviciilor de securitate externe maghiare, primește la sfârșitul anului trecut de la Vladimir Putin cea mai mare distincție a Federației Ruse care poate fi acordată unui străin. În ce calitate primește Ministrul de Externe al Ungariei această distincție, în calitate de ministru de externe sau în calitate de șef de servicii secrete? Când se întâlnește de atâtea ori cu dl Lavrov, nu este clar în ce calitate se întâlnește. Astfel, oare de ce a fost el recompensat de Moscova? Pentru că trebuie să știm că Ungaria, ca stat NATO și stat european, se află în toate formatele de colaborare ale serviciilor secrete din NATO și din UE, deci el are acces la toate aceste tipuri de informații. Iar toate aceste lucruri ar fi trebuit spuse, pentru că Ungaria nu este o vulnerabilitate doar pentru România, ci Ungaria poate fi o vulnerabilitate și pentru spațiul euro-atlantic.

Pentru că prin Ungaria au intrat în spațiul UE interesele Federației Ruse prin Rosatom, mult discutata centrală nucleară de la Paks II care merge înainte chiar și în acest context al războiului din Ucraina, deși nu e clar dacă vor mai fi fonduri pentru ea, la care România la vremea aceea nu a avut nicio reacție, tot prin Ungaria intră și interesele chineze în spațiul european și spațiul NATO, deci ușile sunt deschise acolo pentru interesele chineze și ruse. În aceste condiții este de neînțeles de ce România, care spune pe bună dreptate că nu trebuie să lăsăm state din afara Uniunii Europene în sectoarele strategice, tace atunci când vede că interese ale Federației Ruse sau ale Chinei sunt prezente tocmai în sectoarele strategice (adică energie, infrastructură, transporturi) tocmai în Ungaria. Despre aceste lucruri noi nu spunem nimic, noi nu comunicăm cu partenerii noștri sau la nivelul opiniei publice. Iar dacă România nu face asta, cine să ne așteptăm să o facă? Pentru că aici avem de a face și cu o mică ipocrizie, statele din grupul de la Vișegrad și mai ales Polonia par că abia acum își dau seama de jocul Ungariei lui Viktor Orban cu Federația Rusă. Cam mult timp i-a luat Poloniei să își dea seama de aceste lucruri. Deci este un cinism în aceste jocuri de putere, dar aici sunt lucruri pe care România ar fi trebuit să le spună și polonezilor sau împreună cu polonezii – dacă sunt corecți până la capăt – astfel încât aceste lucruri să se audă.

În plus, atâta timp cât noi ne prefacem că relația Budapesta-Chișinău este doar o simplă relație bilaterală, noi intrăm în jocul Ungariei. Ungaria întotdeauna vrea să regleze lucrurile la nivel bilateral, iar România nu are curajul și anvergura politică de a face din relația cu Ungaria o chestiune europeană, chiar euro-atlantică! Aici este cheia eșecului românesc. Încrâncenarea de a menține la nivel bilateral o relație cu niște lideri care oricum te domină copios la nivel personal este fundătura în care am intrat. Și asta îi permite Budapestei să-și facă jocurile în România, să scape la nivel public european de multe acuze pe care le-ar merita copios și pe care România nu le face din frică și lipsă de viziune.

În Republica Moldova, Ungaria vizează România

Întrebare: De ce își dorește Ungaria să fie un jucător activ în Republica Moldova, începând chiar cu problematica integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană?

Dan Dungaciu: Interesul Ungariei față de Republica Moldova are doi vectori. Pe de-o parte, este un suport pentru politica Federației Ruse în regiune, Federației Ruse căreia îi convine ca Ungaria să fie prezentă acolo. Pe de altă parte, Budapesta nu joacă doar pentru Rusia, ci și pentru ea, în sensul că Ungaria vrea să blocheze o prezență mai semnificativă a României în Republica Moldova. Aceste scopuri erau și sunt scopurile Ungariei, dar și ale Federației Ruse, ambele state vor aici același lucru. Asta nu înseamnă că Ungaria este subordonată intereselor Federației Ruse, Viktor Orban face aceste lucruri pentru că el crede că este și în interesul Ungariei și este evident un mijloc de a contracara prezența regională mai consistentă a României. Ungaria vrea să fie un hub regional și să oprească oarecum prezența euro-atlantică pe Carpați. Acesta este deci scopul Ungariei, de a diminua prezența regională a României și de asta se duce la Chișinău.

Ungaria a avut acest proiect de implicare în R. Moldova imediat de la integrarea sa în UE. Deci NU este un proiect recent sau conjunctural. Chiar de la început, înainte ca România să se integreze în Uniunea Europeană, Ungaria și-a asumat rolul de emisar al UE la Chișinău. Ungaria a dat primul reprezentant special al UE pentru Transnistria, din 2005, care ulterior și-a arogat mai multe calități pe teren, diplomatul ungur Kalman Mizsei, care se află și astăzi la Chișinău ca și consilier al Ministrului pentru Reintegrare. Ca o paranteză, România nu are astăzi niciun consilier în guvernul de la Chișinău, germanii au, ungurii au, noi nu avem, dar suntem campioni la retorică și… la plătit bani.

Revenind, Ungaria și-a asumat la început, adică tot din 2005, și conducerea misiunii EUBAM, așa-numita Misiune a Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina, adică cea care controla frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina, condusă de un general ungur, Ferenc Banfi. În plus, la alegerile Parlamentare din Republica Moldova din 2005, șeful comisiei, șeful delegației europene care controla aceste alegeri era tot un europarlamentar ungur. Deci Ungaria și-a asumat de la început aceste 3 reprezentări, agreate de UE la vremea respectivă inclusiv pentru că erau agreate și de Federația Rusă. Federația Rusă a fost foarte atentă de fiecare dată și a transmis mesaje la Bruxelles să nu pună reprezentanți în Republica Moldova din România sau din statele Baltice sau Polonia, dar Ungaria a fost acceptată de la început, chiar încurajată.

Deci încă din 2005 Ungaria s-a dus acolo și de fiecare dată când asistam la o răcire a relațiilor dintre Republica Moldova și România, adică când acolo erau guvernări pro-Est, Ungaria era prezentă în peisaj – atunci când dl Voronin expulza diplomați români, în 2009, el mergea la vânătoare cu ambasadorul Ungariei, care era un mare apropiat, alături de ambasadorul Rusiei. Când dl Dodon era la putere, Ungaria era foarte prezentă, iar vizitele dlui Szijjártó erau nenumărate.

Budapesta a știu să monetarizeze relația bilaterală, Bucureștiul, nu

Dar și investițiile Ungariei în Republica Moldova sunt consistente – la nivel financiar Ungaria stă mult mai bine decât România acolo, fiind prezentă cu o bancă de stat, OTP Bank, pe când din România este doar o bancă privată, Banca Transilvania, cea care încearcă să țină sus steagul prezenței investitorilor din România acolo. De asemenea, Ungaria este prezentă și prin multe afaceri private, mai ales industria farmaceutică din care are o bună cotă de piață, a înfiinţat o linie de credit de 110 milioane de dolari – ca să depășească România cu cele 100 de milioane ale ei! – pentru finanţarea cooperării economice şi comerciale dintre companiile maghiare şi cele moldoveneşti. Deci Ungaria, dincolo de prezența ei politică a știut să și monetarizeze această prezență, lucru pe care din nou România nu l-a făcut în pofida faptului că are o prezență politică semnificativă, este de departe cea mai mare piață europeană a republicii sau în pofida faptului că finanțează aproape necontenit Republica Moldova fără să monetarizeze în vreun fel aceste lucruri.

În concluzie, Ungaria se duce în Republica Moldova pe doi vectori: unul este pro-Rusia, al doilea este anti-București. Aceste lucruri nu se vor schimba indiferent de evoluțiile din regiune. Cooperarea ruso-ungară în regiune este, vorba lui Iorga, o „permanență a Istoriei”.