DAN CULCER în 2007

„Nu ezit să precizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate să joc acest rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva”.

Cornel Nistea: Dragă Dan Culcer, parcurgându-ţi o notă existenţială, o mărturisire mai veche, am fost impresionat să constat efectele „traumelor” din copilărie şi adolescenţă ca rezultat al refugiului familiei tale din Ardeal în Dobrogea urmare a Diktatului de la Viena din august l940 , ca mai apoi să simţi cumplitul frig al dictaturii comuniste. Vorbeşti acolo de „frica de când eram copil” de „durerea” care „poate fi definitivă”. E un reper existenţial important copilăria, şocurile provocate de diferite întâmplări dramatice în viaţa omului? Pot fi acestea hotărâtoare pentru evoluţia scriitorului, a artistului de mai târziu? Vorbeşte-ne, te rog, de experienţele tale din anii copilăriei şi adolescenţei.

Dan Culcer: Da. Frica nu era doar de sursă politică. Supravegherea nu era totală, dar forţa conducătoare, partidul securistogen, dorea să menţină teama în oasele tuturor, teama care, nu-i aşa, păzeşte bostănăria. Colaboraţionismul se manifesta prin excesul de supraveghere, prin turnătoria spontană, prin invidie. Toată viaţa mea a fost un exerciţiu prin care să-mi stăpînesc frica : de securitate, de turnători, de examene, de moarte, de necunoscut, de violenţă.

Am devenit fără frică, nu curajos în momentul cînd am ieşit din ţară pe jos, în vara lui 1984, cu două sacoşe pline cu cărţi pe care urma să i le dau Monicăi Lovinescu din partea Getei Dimisianu, fără să ştiu ce va urma după ce păşeam pe pămîntul Ungariei. A fost lecţia mea de autonomie şi de autostop cînd, traversînd Europa, am înţeles că oamenii pot fi buni, generoşi, solidari fără să aştepte o răsplată. Că nu trebuie să-ţi fie frică de străin, dacă îl respecţi cînd eşti le el acasă, acesta te respectă la tine acasă.

Am fost convocat în 1986 la Securitate, dar mascat, în localul Milţiei din Târgu-Mureş. Era o încercare de intimidare. Un ofiţer mi-a cerut să dau o declaraţie despre o deplasare la Bucureşti. O simplă declaraţie. Am refuzat cerînd să mi se comunica motivul convocării mele. Nu mi s-a dat nici un motiv. În birou mai era un inginer de la o fabrică şi un ins tînăr cu statut incert, pus să stea într-un picior lîngă sobă cu mâinile pe cap. Nici unul nu ceruse nici o explicaţie şi nu au protestat. Eu am cerut explicaţii şi am ieşit în coridor unde m-am adresat primului ofiţer superior care trecea. Am cerut să mi se restituie buletinul care mi se reţinuse la intrare. Mi s-a spus că îl pot lua după ce îmi las pe o fişă amprentele digitale. Am refuzat şi am declarat că plec fără buletin şi ca protestez împotriva acestei reţineri ilegale.

Mi s-a dat buletinul şi mi s-a spus că a fost o confuzie. Am putut părăsi ograda Securităţii. Dacă nu refuzam, îmi lăsam amprentele pe o fişă care putea fi completată oricum. Dar nu am cerut nici o explicaţie ulterior în ţară. Mă pregăteam de plecare, aveam alte urgenţe. O cer, retoric desigur, acum. Am înţeles că noile cărţi de identitate vor conţine amprentele noastre. Au învins?

Cornel Nistea: Fiu de intelectuali, tatăl medic, mama profesoară, pasionat de literatură, ţi-ai propus devreme să scrii? Când s-a produs debutul tău şi ce a urmat?

Dan Culcer: Am debutat greu, fiindcă scriam greu. Din mai multe motive. Am fost mai ales un cititor. Mama scria, mai ales scrisori, iar la bătrîneţe, amintiri. Tata a fost mereu tentat să scrie articole, comunicări de istoria medicinei, legate de aniversări. Nu ştiu de ce era atît de obsedat de aniversări. Poate că era mai uşor de plasat un articol la presa locală? Dar el scria greu, cu multe greşeli de limbă. Făcuse liceul (unguresc) la Dej. Nu stăpînea ortografia română. Cum ortografia se schimbase după 1945, apărea o dificultate în plus. Astfel am ajuns, înainte de a fi scriitor, să fiu corector al articolelor Tatii, pe cînd aveam zece-unşpe ani. Nu aveam un cerc de prieteni care să fie ei înşişi aspiranţi-scriitori. Colegii mei de liceu făceau box, haltere, basket, înot, erau buni la matematică. În afară de înot şi haltere, sporturi de singuratic asocial, nimic din toate astea nu corespundea curiozităţii şi aspiraţiilor mele.

Influenţat probabil de lecturile din Jules Verne, eram pasionat de ştiinţele naturii, de chimie. Frecventam cinema «Timpuri Noi», din Piaţa Libertăţii de la Cluj, unde rulau documentare sovietice subtitrate despre cucerirea naturii de către omul nou, aproape fără pauze, şi cu posibilitatea de a intra în sală în tot timpul proiecţiei. Profitam de ocazie să ne «mozolim», pe întunericul protector, cu fete sensibile şi timide sau cu dame mature şi perverse. Mai era ceva, ambele profesoare de specialitate erau plinuţe şi apetisante, ceea ce pentru un adolescent devenea interesant.

La liceul – pe atunci, între 1952 şi 1956, Şcoala Medie nr. 4, fost Seminar pedagogic, devenit Liceul Emil Racoviţă, nu exista un cerc de literatură. Frecventam cercul de chimie, asta era atunci presupusa mea vocaţie. Am avut acasă o cutie de substanţe bizare, reziduurile unor produse medicamentoase, dintre cele păstrate de Tata după naţionalizarea cabinetului său medical, cu care făceam tot soiul de experienţe, în obiecte care se numeau cutii Petri, flacoane Berzelius, eprubete, încălzind cu lămpi cu gaz cu flacăra albastră, Bunzen, amestecuri despre care nu ştiam ce pot da. Unele se colorau, altele emanau mirosuri tari, dădeau în clocot şi debordau spumoase.

Ce duminici vesele! Ce misterioasă şi imprevizibilă era sau mi se părea Lumea! Şi cît de mîndru eram că puteam face experienţe alături de născocitorul meu tată, care a inventat stiloul pentru un arătător bont, closetul cu turbă portabil pentru mineri, care a studiat reacţiile nervoase ale plantei carnivore Drosera Rotundifolia din tinoavele Bucovinei, adormind planta cu eter şi morfină, ca să dovedească natura comună a transmisiei fluxului nervos la plantele de acest tip şi la om, cel care a indetificat cultul Şarpelui Glykon în statuia descoperită la Constanţa.

Citeam mult. Basmele Românilor de Ispirescu sau culegerea de basme aromâne tipărită de George Murnu, în colecţia Cartea Satului. Toată literatura cu partizani, «Amintirile unui partizan» de Ignatiev era cartea cu copertă albastră pe care o purtam în ghiozdan, pentru a o înlocui uneori cu «Copiii Căpitanului Grant» sau cu «Minunata călătorie a lui Nils Hölgersson în Suedia», opera cea mai populară a Selmei Lagerlöf.

Visam să am o pará ca să evit scufundarea oraşului blestemat de pe ţărmul mării, să zbor deasupra României cu unul dintre gînsacii cei voinici pe care îi îndopa Mama Lenca, străbunica mea sălbatică şi blîndă, în pivniţa casei din Sighişoara, făcînd să lunece pe gîtul alburiu -gestul prelung mângâietor dar hotărît al mâinii sale nervoase, pergamentoase – boabele umede de porumb.

Dar mi-au fost recomandate timpuriu şi cărţi de filosofie, cam pe la 14 ani, de neuitatul meu meditator la matematici, Atanasie Popa, fost preot şi specialist în carte veche. Ca să iau cărţi de la el străbăteam, în 1954 şi 1955, Clujul în diagonală, de pe Donath spre strada 11 Iunie, din cartierul Andrei Mureşan.

Mă cutremuram cu Emil Cioran a cărui «Schimbare la faţa a României» are, cred, destinul unei cărţi de căpătîi, tocmai fiindcă exagerează, sau geometrizam excesul cu «Mathesisul sau bucuriile simple» ale lui Noica. Dar lecturile mele eclectice şi fără hotare erau. Citeam ungureşte aventuri vînătoreşti, imaginarele călătorii exotice ale lui Donászi Ferenc, franţuzeşte romane de duzină, traduceri bîlbăite din Colecţia celor 15 lei a lui I. G. Hertz, Cei trei cercetaşi, dar şi Sadoveanu, biografiile Stefan Zweig, romanele lui Jakob Wasermann – trilogia «Cazul Maurizius», «Etzel Andergast», «A treia existenţa a lui Joseph Kerkhoven» sau Cronin, «Citadela», «Castelul pălărierului». Caut o veche lectură (şi regăsesc acum), un roman bizar scris de Theodor Kröger, despre «Un sat uitat» locuit de huni undeva în Siberia. Am găsit recent indicaţii despre original : Das vergessene Dorf, Pröpyläen-Verlag, Berlin 1934, ISBN 3872300261. Autorul era născut la Sankt-Petersburg.

Atunci am descoperit că Noica era şi traducător pentru Colecţia lui Hertz. Dacă nu mă înşel el este traducătorul unei roman de Jack London, «Rătăcitor printre stele».
Am început să scriu în facultate în anul trei (1962) prin imitaţie, la contactul cu literatura avangardei. Nimic important, cum de altfel acum toată literatura avangardei mi se pare fără importanţă. O literatură pentru adolescenţi buboşi şi tineri rentieri culturali.

Am avut un moment de cutremur : întîlnirea cu moartea într-un peisaj lunar de iarnă la Bonţ, lîngă Lacul Ţaga. Am scris un an mai tîrziu prima mea proză, «Despre moarte de vreme ce există». Citită lui Vasile Spoiala, pe atunci locuitor al Tîrgu-Mureşului, băutor de vodcă, de ceai, amator de pogăcele, fumător de Carpaţi, om cultivat, inteligent şi stilat, care a fost primul meu lector şi critic. Parcimoniosul prozator, devenit ulterior orădean, mi-a tăiat trei pagini de la început şi m-a învăţat să ajung in media res.

Cornel Nistea: Cum ai ajuns în redacţia revistei «Vatra» din Târgu-Mureş, ce făceai acolo, cum ţi se părea fenomenul literar din perioada aşa-zisă de dezgheţ ideologic din perioada aceea? Mi-aduc aminte că «Vatra» era socotită una dintre cele mai curajoase reviste din ţară. Care erau riscurile?

Dan Culcer: Ţi-aş întoarce întrebarea pentru a afla de ce era socotită revista pe care o făceam, nu singur şi nu mereu în răspăr cu colegii, deci revista pe care o făceam noi, una dintre cele mai curajoase? Ai putea să-mi dai un singur exemplu de curaj? Dezgheţul ideologic dintre 1964 şi 1970 a fost un simulacru. Numărul trei al Vetrei a apărut în iulie 1971, adică a reflectat la Tezele din iulie. E drept că s-au publicat după 1964 cărţi interesante, că arestările s-au mai rărit. Dar trăiam în limitele mereu prezente ale unei ideologii care dădea tonul remodelării, remodelare controlată din seria căreia fac parte şi evenimentele din decembrie 1989.

Nu am ajuns în redacţia Vetrei ci am făcut «Vatra». Ea există doar fiindcă, împreună cu cîţiva colegi de facultate -toţi absolvenţi de română- am vrut să existe o revistă românească la Tîrgu-Mureş. Gradul de vrere a fost diferit. Am forţat mîna activiştilor de partid, cărora le era frică să facă cu adevărat ceea ce se prefăceau că fac: cultură şi politică românească în Ardeal, în capitala fostei Regiuni Autonome Maghiare.

Arhivele vor dovedi că vrerea mea a fost cea mai activă, răzbătătoare şi roditoare : probă stau cele cîteva sute de scrisori şi de contacte cu persoanele care, atunci, puteau să aibă un cuvînt de spus în realizarea acestui proiect. În bună parte aceste arhive se află la Institutul pentru memoria exilului românesc (INMER) din Bucureşti, alte documente sunt depuse la Institutul Sextil Puşcariu de lingivistică şi istorie literară din Cluj. E vorba de actele din arhiva personală.

În mod normal, dacă legea a fost respectată de administratorii succesivi ai redacţiei şi de instituţiile de care depindeam, adică Comitetul central al PCR, Comitetul judeţean PCR, Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Mureş, Direcţia Generală a Presei şi tipăriturilor (la nivel central şi judeţean), Uniune Scriitorilor din R. S. R. – cu toate modificările de statute, denumire, subordonare – istoria acestei reviste va putea fi scrisă.

Vreau să subliniez, chestiune metodologică esenţială, că studierea coerentă şi inteligentă a presei nu s-a realizat pînă acum în România. Este evident că laud eforturile unor bibliografi şi monografi, fără de care nimic nu s-ar putea porni. Dar înţelegerea vremii şi a oglinzii vremii – care este presa- se face nu doar în diacronie ci şi în sincronie. Presa trebuie studiată orizontal, la nivele specifice şi comparabile. Altfel se creează falsuri de genul celor pe care a încercat să le impună, fără succes, istoriografia slugoilor comunismului. Foi adesea nici măcar periodice, de circulaţie confidenţială sau secretă, cu una sau două numere, dispărute sau interzise, citite în cercuri intime, au fost transformate în purtătoare ale unor mesaje creatoare de istorie.

Pe de altă parte, unii cercetători au crezut că simpla citare a editorialelor este suficientă pentru a descrie orientarea unei publicaţii, programul ei. Ori mi se pare evident că programul unei reviste se defineşte în timp, că temele şi subiectele puse în faţă nu sunt, mai ales în condiţiile cenzurii, cele care definesc publicaţia, că rolul ei se vede doar dacă comparăm o linie editorială cu altele, din acelaşi moment istoric.

Rolul Vetrei în presa română poate fi judecat în comparaţie cu revistele lunare de cultură dintre 1971 şi 1989. Aici se va vedea -tulbure dar continuu – ce voiam, ce puteam şi în ce mod ne diferenţiam de rest. Ecologia, literatura sf, istoriografia, recuperarea filosofiei româneşti, cultivarea programatică a prozei scurte, a satirei, a dramaturgiei novatoare, a reportajului non-festiv, critica confuziei dintre romanul politic (succedaneu meliorist reformist, de istoriografie şi sociologie) şi romanul despre politica (ilustraţie a tezelor de partid) au fost cîteva din liniile de forţă ale revistei. După decembrie 1989 e vorba de o altă revistă, chiar dacă scoasă de cam aceeaşi redacţie o vreme.

Înainte de «Vatra» (mai 1971), adică de la Unirea din 1918 şi pînă la Tezele din Iulie 1971, nu au existat decît încercări firave ale unor ambiţioşi oameni de bine pentru realizarea unor publicaţii locale de cultură în zonă. Reviste şcolare, reviste ale unor grupări de învăţători sau profesori, nici una cu adevărat importantă, durabilă şi profesionistă. «Vatra» a fost prima revistă românească din toată zona de la Est de Cluj pînă la Carpaţi. Ceva mai la Nord, la Bistriţa şi la Nasăud, în zonele grăniţereşti, au mai existat publicaţii importante, cum, de pildă, cea intitulată «Arhiva Someşeană», la Năsăud.

Cornel Nistea: Ai fost şi constat că mai eşti unul dintre spiritele revoltate care nu a suportat cămaşa de forţă a dictaturii comuniste şi mizeria morală, ai riscat să ai relaţii „tainice” cu exilaţi români importanţi, să-i numim doar pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, vârfurile de lance care analizau la Europa Liberă dezastrul lipsei de libertate a scriitorului român şi eventuale expresii ale revoltei mocnite. Tot în această vreme, dar mai ales după moartea prematură a regretatului Romulus Guga, redactorul-şef al revistei «Vatra», în interiorul redacţiei apar „turbulenţe”, ba şi mai grav începi să-ţi faci griji că eşti urmărit de securitate. Relatează-ne câteva aspecte ale dramei scriitorului Dan Culcer din această perioadă.

Dan Culcer: Nu voi răspunde acum la această întrebare. Dacă mă ajută timpul, ăsta va fi subiectul cărţii care va trebui să se nască din dosarul de urmărire informativă deschis pe numele ”DINU” şi din «Jurnalul unui vulcanolog» pe care l-am ţinut în aceeaşi perioadă, adică între 1971 şi 1987. Doar atît: nu a fost o dramă, ci un soi de guerilla urbană, care putea deveni dramă. Nu e vorba de inventarea unui nou disident – EU egolatru, nici de judecarea unor prieteni, amici sau confraţi de pe poziţia unei diferenţe, superiorităţi şi purităţi reale sau de principiu.

Am să încerc să separ faptele de opiniile mele şi ale altora, să arăt, când va fi cazul, divergenţa, contradicţia, slăbiciunea, unuia sau altuia, aşa cum o simţeam atunci. Să precizez sursa diferenţelor de comportament. Să încerc să fac psihologie şi microsociologie aplicată. Cu toate riscurile, desigur. Să evit anacronismul şi să nu mă umflu în pene.

Cornel Nistea: Scrii articole despre cenzură şi ai „tupeul” să pretinzi să fie publicate în revista la care eşti redactor. Nu era periculos, sau se instalase undeva în subconştientul tău modelul vreunui disident şi-ţi plăcea riscul? Ce sperai de la această atitudine?

Dan Culcer: Nu făceam decît să iau în serios, conştient că mă aflam în faţa unui simulacru, decizia privind desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (adică a cenzurii instituţional organizate) din 1977. Plenara C.C. al P.C.R. hotărăşte desfiinţarea cenzurii instituţionale şi transferă întreaga răspundere pentru conţinutul publicaţiilor, programelor de radio şi tv, redactorilor şefi, redacţiilor şi editurilor, pe lîngă care se constituie consilii de conducere, formate din activişti, specialişti, muncitori.

Mă bazam pe faptul că scrisesem deja o analiză critică a sistemului presei din România – lucrare pentru reciclarea obligatorie pe care o făceam în vara lui 1976, cred, la cursurile organizate la şcoala de partid «Ştefan Gheorghiu», care avea un preambul plin cu exemple despre absurdităţile şi incoerenţele cenzurii, aşa cum era cea suportată la «Vatra» de la înfiinţare (mai 1971) din partea celor doi activişti-cenzori : Gheorghe (Gyuri) Pascu şi Gidolfalvi (nu mai ştiu cum).

După prezentarea textului la reciclarea respectivă, unde mă aşteptam să fiu bubuit ideologic, am trăit uimirea de a mă vedea felicitat de responsabilul nostru de grupă. Nu reuşesc să-mi amintesc numele său. Ar fi interesant de aflat ce a devenit după 1989. Eram coleg de grupă cu George Bălăiţă, care poate îşi mai aduce aminte de atmosferă.

Nu am avut modele de urmat, nici disidenţi de imitat. Era temperamentul meu de adolescent întîrziat, poate.
Unde ne erau atunci disidenţii? Goma era din 1977 în Franţa. Restul sunt legende, gogoaşe. Îi includ la gogoaşe pe Ana Blandiana, Mircea Dinescu. Dorin Tudoran şi cei ca el care au devenit legendari fiindcă au făcut gesturi patetice legate de saturaţia lor, dar nu uit totuşi de acţiunile lor pe linie de UTC şi de paginile din «Flacăra».

Alţii au protestat, mai ales şi doar cînd li s-au interzis cărţile.
Chiar dacă nu erau activişti comunişti, nu am întâlnit printre scriitori acelei vremi promotori ai unui model social diferit. Era epoca cârpăcelii. Şi cei mai mulţi confraţi au rămas tot la cârpăceală. Nu cunosc nici o reformă socială propusă de un scriitor român contemporan. Criticism mărunt dar supunere la modelul dominant, care se pare că nu mai este acelaşi. Dar scriitorimea română, care se mai consideră disidentă, opozantă sau rezistentă, nu a contribuit cu nimic la construirea unui nou model de dezvoltare organică pentru România. Nici măcar aceia care au fost sau sunt în Senat sau în Parlament.

Dacă, înainte de 1990, au existat printre scriitori unii care se opuneau ideologiei oficiale, această opoziţie nu a căpătat forme politice decît în rare cazuri. Operele cu vagabonzi şi asociali ale lui Valentin Şerbu erau mai radical anti-socialiste decît ale lui Ţoiu, care se înscria în falsele dezbateri despre comuniştii buni şi răi.
Nu ezit să reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol.

Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei. Ideea comunistă egalitară nu-mi era străină. Nu descind dintr-o familie de privilegiaţi, ci doar dintr-un neam de maramureşeni nobili de opincă. Nu voiam şi nu vreau întoarcerea urmaşilor lui Malaxa şi nici a regelui Mihai. Soluţia regalităţii, deşi ştiu bine că a fost ridiculizată excesiv de propaganda comunistă, nu mai este pentru mine, nici măcar simbolic, cea bună.

Pentru mine modelul se află în «jus valachicum», în morala obştilor, în refacerea ruralităţii – la un nivel superior – ca soluţie de autonomie, în păstrarea tradiţiei, în economia şi ecologia locală, în cultivarea meseriilor, a manualităţii, a lucrului bine făcut, în demofilie şi abia apoi în democraţie. Nu în spectacolul electoralist stupid unde li se dă rolul principal unor mase tot atît de puţin reprezentate şi reprezentative cît erau de nereprezentate şi nereprezentative sub comuniştii care vorbeau în numele lor şi despre ele.

Referendumul din anul acesta, urletul mitocanului parlamentar cvt, mitingurile fanilor lui Traian Băsescu, rapoartele de condamnare care nu servesc la nimic, fac parte dintr-un circ intolerabil.
Politica nu poate fi practicată şi realizată decît în cunoştiinţă de cauză. Ori electorul care, undeva la Băneasa-sat îmi explica, în februarie 1990, că el e contra lui Coposu, cel care vinde ţara, că agenţii acestui duşman al Patriei au vrut să-i cumpere votul în Piaţă Matache propunîndu-i dolari, nu a dispărut şi nu a devenit mai bine informat sau mai inteligent.

În actuala formă, democraţia este un spectacol mai bine sau mai puţin bine organizat, caracter spectacular exacerbat prin telenovelizarea politicii şi reformei.
Revin : pentru mine istoria lui Michael Kolhaas, scrisă de Kleist, este modelul după care analizez disidenţa. De la o nedreptate personală se ajunge la un protest care pârjoleşte Germania. Doar că ai noştri disidenţi nu sunt la originea pârjolului nostru. Unii sunt doar beneficiarii acestuia.

Ceea ce a făcut după 1990 Ana Blandiana ca persoană publică şi mai ales activitate de organizarea a Muzeului de la Sighet sunt lucruri bune. Dar frecventarea cercului de umbrelari din jurul lui Gogu Rădulescu îmi dă măsura exactă a pseudo-disidenţei. Eu eram în provincie, prietenii mei erau colegii mei, fierbeam încet, ne înfierbîntam verbal, credeam că literatura este rezistenţă, dacă nu se practica jocul linguşelii şi conformismele obişnuite.

Eram minimalişti, nu maximalişti. Dar aveam copilăria reperistă ca experienţă fundamentală şi frica care ne intrase în oase era blocaj şi pavăză faţă de orice exces politic. Aveam saturaţia ca margine şi bancul nostru preferat era : «Mai rău nu se poate! Ba se poate, ba se poate!»

Mai ştiu că speram să dau exemplu şi să încurajez rezistenţa la presiuni a aceluia care era redactor-şef, scriitorul Romulus Guga.
Dar între conversaţiile noastre şi poziţiile sale, deşi iniţial părea dispus să-şi asume riscurile unor decizii, şi uneori şi le-a asumat (realitatea riscului nu poate fi studiată decît dacă se compară sumarele revistelor din aceea epocă la aceeaşi dată şi pe acelaşi tip de revistă -adică lunarele provinciale de cultură de la Iaşi, Cluj, Oradea, Craiova, cum am spus deja), a cedat, mai lent decît alţi redactori-şefi, fricii şi presiunii organelor mascate de control : Securitatea, Comitetul Central şi cel judeţean al P.C.R., secţiile de propagandă.

Nu ştiu ce li se spunea acestor redactori şefi la telefon sau cînd erau convocaţie la instructaje. Guga nu mi se confesa pe aceste teme. Probabil fiindcă îi era jenă de propriile sale frici, conformisme şi carierisme. Constatam doar că promisiunile de a tipări anumite texte nu sunt respectate, că mi se dau argumente fictive sau că se amînă sine die publicarea lor. (Pilde : texte de N. Steinhardt, cerute de mine.)

Cornel Nistea: În 1987, destul de târziu, cu doar doi ani înaintea prăbuşirii dictaturii comuniste în România, ajungi, sub pretextul unui tratament medical, în Franţa (ca disident sau ca spion?), unde ţi se acordă azil politic imediat. „Fuga” ta în occident putea fi interpretabilă, aşa cum deja am sugerat în paranteză. Cum au fost primii ani de azilant în capitala Franţei? Te întâlneai cu scriitori români ajunşi prin diferite împrejurări acolo? Ce discutaţi?

Sau exista suspiciunea ca nu cumva celălalt să fie securistul care te urmăreşte şi-ţi pune viaţa în pericol? Să fie oare exilul tău o problemă de soartă, ai crezut cu adevărat că eşti ocrotit acolo de „îngerul rătăcitor” cu care te identificai în momentele grele, în care încercai să te convingi că nu te-ai smuls „degeaba din rădăcini”, deşi cu „atâtea zdruncinări sufleteşti şi trupeşti” ale omului „desţărat” ce erai.

Dan Culcer: A fost vorba de o saturaţie a mea şi nu de o misiune de infiltrare ordonată şi facilitată de Securitate «agentului» Culcer. Ce poţi afla, şi oferi unor oficine interesate contra avantaje eventuale, din secretele lumii, adică ce poţi spiona ca literat? Nimic, doar dacă intri într-o agenţie de presă sau la vreun post de radio. Ceea ce nu a fost cazul meu. Am fost audiat o dată la Paris – într-un hol de hotel – de unul din directorii de la Europa Liberă. Cred că mă propusese Monica Lovinescu. Dar nu am fost reţinut.

Două texte de Dim. Sturdza şi, respectiv, de A. de Flers, ambii foşti redactori sau documentarişti la Europe Free dau o imagine mai puţin legendară despre acest post de radio care a reprezentat mereu interesele americane şi uneori chiar pe acelea ale cetăţenilor Europei de Est.
Ar fi interesant să se scrie o istorie a recrutărilor de ziarişti la Europa Liberă în perioadele recente. Unii au fost recomandaţi şi reţinuţi fiindcă erau şi homosexuali, alţii – şi fumători de pipă, alţii masoni.

Fiindcă e de precizat că, în România, francmasoneria nu a fost tot timpul inactivă după 1945. Iar pe la 1984 o mică reţea de foşti masoni a reînceput să se reconstituie şi să tatoneze eventuali noi recruţi. O scenă în acest sens este probabil cea a întîlnirii, la un restaurant, dintre Alecu Paleologu, Zigu Ornea, poate şi alţii, precum şi cel care mi-a povestit scena pe cînd eram în ţară, un critic literar pariziano-bucureştean, care atunci nu ştia cum să interpeteze convocarea la aceea agapă, ce-i părea fără obiect.

Mai toţi cei recomandaţi sau selectaţi pentru astfel de funcţii de «prinţii electori» erau buni, dar criteriul suplimentar, decisiv, a fost unul de clan sau gaşcă.
De aceea, în general, studiul mişcărilor politice şi al curentelor culturii nu se poate face pe criteriile inadecvate şi superficiale ale cronologiei generaţionale ci pe acelea ale afinităţilor de tot soiul, cele pe baza cărora se constituie şi reconstituie mereu reţelele şi nodurile. Ridicolul paşte ansamblul serialismelor incoerente, formale, de generaţie :optzecişti, nouăzecişti etc.

Plecarea în Franţa a fost o decizie luată în acord cu Maria Culcer (Mailat), soţia mea pe atunci. În vara lui 1986, în aşteptarea paşaportului, Maria Mailat a terminat de scris direct la maşină un roman. Ea a plecat cu un pretext medical, un tratament chirurgical la ochi pentru Tudor, fiul ei şi al lui Constantin Pricop, criticul şi poetul ieşean pe care îl ştii probabil. Am manipulat Securitatea cu zvonuri. Am spus peste tot că vrem să ne cumpărăm o casă. Aveam un apartament de bloc moştenit de la Mama.

Am zvonit despre boala de ochi a lui Tudor, exagerînd o realitate nepericuloasă, şi am făcut, paralel, microfilme, printr-un prieten neamţ a cărui nevastă era fotograf, cu toate actele de stare civilă ale familiei. Ştiam că actele astea vor fi necesare şi filmul a ieşit din ţară într-o centură a nevestei. Din dosarul de urmărire informativă pe care l-am copiat din arhivele CNSAS, aşa ciumpăvit cum este de probabil sute de pagini, reiase că eram suspectaţi, că telefoanele ne erau ascultate, că prietenii erau puşi să dea note informative.

Dar mai reiese că i-am păcălit pe toţi. Ceea ce este extrem de încurajator într-un sistem ca acela în care ne duceam veacul. Supravegherea totală s-a dovedit imposibilă. Încă nu s-a inventat aparatul de citit gândurile şi am avut norocul să nu fim supuşi la presiuni sau torturi (ca pe vremea lui Dej şi Drăghici), fiindcă gradul nostru de periculozitate socială nu era considerat aşa de mare, fiindcă Securitatea avea sarcina preîntîmpinării acţiunilor negative şi represiunea devenise aleatorie, nu sistematică.

Astfel Maria Mailat, Tudor Pricop şi fiica mea cea mică, Bogdana Culcer au obţinut vizele de ieşire şi au plecat prin Otopeni, cu manuscrisul (dactilograma) romanului Mariei Mailat într-o pungă de plastic purtată de Tudor. Astfel a fost scos din ţară «S’il est defendu de pleurer», roman editat în 1988 de Robert Lafont la Paris, transpus în frâncă de Alain Parruit, talentat traducător şi fluturaş, pretextul violentei separaţii şi a divorţului fostului cuplu Maria şi Dan Culcer.

Adevărata cauza pare să fi fost convingerea Mariei Mailat că nu-i mai pot fi util. Nu eram traducător. Ea nu scria încă direct în franceză. O convieţuire nu ar mai fi fost posibilă, în orice caz, date fiind imensul efort de adaptarea oportunistă la care se supusese scriitoarea Maria Mailat, abandonînd limba română, refuzînd să o mai folosească chiar şi în relaţiile personale şi, mai ales, declaraţiile ei provocatoare, andosarea unei identităţi fictive, lepădarea agresivă de identitatea sa, cîtă va fi fost clară pentru sufletul dînsei.

Opţiunile noastre deveniseră prea divergente. Nu pot judeca cu destulă detaşare rezultatul literar francez, care e singurul ce ar putea da preţul şi măsura sacrificiului lepădării de sine. Ştiu că prozele scurte din volumul de debut erau bune şi ele merită să rămînă în patrimoniul literaturii din care Maria Mailat a vrut să se smulgă, în căutarea unei glorii literare pe care doar Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Constantin Virgil Gheorghiu au reuşit să o atingă.

Cornel Nistea: Din 1987 până în decembrie 1989, ai încercat să intri în legătură cu oameni de cultură români importanţi din occident? Ce experienţe ai încercat în acest timp?

Dan Culcer: Am avut atunci doua proiecte, din care s-au realizat doar fragmente. Primul era o carte de interviuri cu sociologi din Franţa şi Germania. Contactasem epistolar vreo 50, fiind eu membru din 1985 al Association internationale des sociologues de langue française (A.I.S.L.F), grupare profesională prin care întreţineam contacte în direcţia cercetărilor mele de sociologia literaturii şi sociologia imaginarului, cu privre specială asupra utopiei. Voisem să încurajez astfel dezvoltarea unor direcţii de cercetare deviante în raport cu temele impuse de tematica obligatorie de partid şi de stat. O parte din chestionarele formulate de mine a fost difuzată de Maria Mailat, cealaltă de mine.

Am primit răspunsuri care nu au putut apărea. Atunci – ar fi fost o bombă. Discutam despre realitate virtuală, despre chesoanele de izolare senzorială, despre homosexualitate, despre moarte şi sinucideri, despre reînvierea tribalismului în societatea modernă, despre imaginar şi violenţă, despre violenţa mimetică, cu René Girard, Michel Maffesoli etc.

Al doilea proiect era o carte despre literatura exilului românesc. Am avut scurte sau mai lungi schimburi epistolare cu Ştefan Baciu, cu Leonid Mămăligă, cu Virgil Ierunca (de la Budapesta, desigur, nu din ţară). Din pricina corespondenţei pe care am întreţinut-o cu unii scriitori, a cărţilor acestora pe care le ceream şi le primeam (pe unele, altele fiindu-mi confiscate la graniţele ungureşti sau româneşti), în urma micilor scandaluri pe care declaraţiile mele de protest le produceau în interiorul strîmtei lumi scriitoriceşti din România, infiltrată de informatori şi puricată de agenţii Serviciiilor III şi V ale Securităţii, nu am putut duce pînă la capăt adunarea şi cercetarea materialului bibliografic. Apoi am plecat şi avînd alte priorităţi, am abandonat acest drum.

De aceea îl înţeleg perfect şi îl invidiez prieteneşte pe (dispărutul ?!) Marian Popa, care, mai înţelept şi mai tenace ca mine, a găsit calea cea bună pentru a evita ca proiectul său să fie blocat de activişti sau securişti imbecili, care se mai şi declarau sau se mai declară patrioţi. Istoria literaturii lui Marian Popa a apărut la timpul potrivit, dar este ignorată sau tratată cu condescendenţă, dacă nu chiar demascată ca operă a unui informator al Securităţii. Cîtă superficialitatea şi prostie pripită!

Am fi putut, împreună, noi doi, să scriem cartea care să dea seama cît mai aproape de esenţe, de realitatea culturală, socială şi valorică a lumii prin care am trecut. Partea de sociologia şi estetica receptării ar fi fost de scris încă. Dar datele se află în cărţile publicate şi cine va şti să le citească cu folos, va afla lucruri pe care va trebui să le ştie despre sine cultura română.

Cornel Nistea: Afirmi undeva că după 1990 ai redescoperit România în compania etnologului francez Claude Karnoouh. Ai putea fi mai explicit?

Dan Culcer: Am călătorit cu Claude Karnoouh prin România în februarie 1990 pe un lung traiect, de la Oradea, prin Cluj, la Baia-Mare, Bistriţa, Năsăud, Sfântu Gheorghe, Braşov, Bucureşti şi retur pe Valea Oltului, spre Oradea, pe care nu l-aş fi putut străbate singur, dacă nu conducea el o maşină rusească de teren, închiriată la Budapesta. Am scris despre această călătorie în reportajul (scenariu de film documentar filmat şi montat dar niciodată difuzat) publicat în revista pariziană anarhistă «Iztok», editată de vlahul Nicolae Trifon sub titlul «Periplu în căutarea ţării mele» (în franceză). Textul este vizibil în revista Asymetria (http://www.asymetria.org ).

Am văzut atunci în România scene de istorie pe care reportajul meu încerca să le interpreteze: înfiinţarea UDMR la Cluj, minerii în Piaţa Victoriei la 19 februarie 1990. Am discutat cu martorii zilelor din decembrie la Cluj şi am înţeles că mişcarea a fost provocată oficios şi nu a fost spontană, cum li se părea unora. Am avut intuiţia teatralizării mişcărilor cînd mi s-au comunicat elementele prezenţei unor actori cunoscuţi şi apreciaţi în fruntea manifestaţiilor televizate, în cel puţin trei oraşe, Timişoara, Cluj şi Bucureşti. Mărturisesc că am crezut şi cred că nu a fost revoluţie în România.

Tineri au căzut sub gloanţe. Dar asta nu înseamnă revoluţie ci represiunea unei mişcări de protest. Alţii au vrut să introducă o radicalitate, inoportună din unghiul manipulatorilor, şi au fost urgent izolaţi şi îndepărtaţi. Ca să fie revoluţie se impune un proiect social diferit. În loc de asta s-a realizat restauraţia unui sistem abolit (capitalismul) din iniţiativa urmaşilor creatorilor regimului comunist, acum escamotat, nu revoluţionat, benficiarii escamotării fiind chiar privilegiaţii vechiului regim. Nu e prea complicată fraza, sper.

Cornel Nistea: În 2000 înfiinţai revista electronică (on line) Asymetria ca mai apoi să iniţiezi grupul de discuţii Yahoo „Societatea de mâine”. Este un efort considerabil care presupune multă energie pe care ai fi putut să o dedici scrisului, sau consideri că acum e oportună încă lupta pentru Adevăr, să numim aici şi militantismul pentru procesul comunismului, cu ce rezultat oare de vreme ce după aproape două decenii de la executarea dictatorului Nicolae Ceauşescu, cei care fac jocurile politice în România sunt aceiaşi emanaţi ai ideologiei comuniste. Ce este de făcut? E suficient oare să facem cunoscute crimele dictaturii comuniste, să-i demascăm pe torţionari, pe foştii potentaţi ai dictaturii comuniste care iau astăzi pensii exorbitante şi ne sfidează cu atitudinea lor?

Dan Culcer: Nu e suficient să demascăm. Oricum, nu stă în putinţa mea să o fac cu adevărat. Cred că de-abia acum începe cu adevărat bătălia pentru adevăr. Cei 17 ani de …recapitalizare a societăţii româneşti au fost o imensă cacealma. Orice evoluţie organică ar fi cerut nu doar o recuperarea istorică şi instituţională ci şi un efort de imaginaţie colectiv. Pornind de la ceea ce am fost, prin ceea ce devenisem în cei 50 de ani de comunism, spre ceea ce doream şi puteam să fim. Despre cine vorbesc? Despre noi, adică despre români ca subiect colectiv al istoriei.

Pentru realizarea acestui efort de imaginaţie am organizat grupul de discuţii Societatea de mâine. Grup dedicat lui Mircea Zaciu, care a înfiinţat şi dînsul, în momentele de euforie prospectivă de după decembrie 1989, un grup – club politic de reflecţie. Mort tînăr. Avea o referinţă în grupul intelectualilor, unii sociologi, de la «Societatea de mâine», cu ziaristul Ion Clopoţel în frunte.

Cornel Nistea:Ţi-ai făcut timp, printre altele, să ajuţi românii din Franţa care, din motive diferite şi-au uitat limba maternă, îndemnându-i să purceadă în „căutarea rădăcinilor” pentru a redobândi stabilitatea sufletească. Vorbeşte-ne de asemenea realităţi ale deznaţionalizării şi ale redobândirii conştiinţei naţionale.

Dan Culcer: Nu am destule informaţii generale, voi vorbi despre ce ştiu pe piele proprie. Cu fetele mele vorbesc franţuzeşte de ani de zile. Bogdana, fata mea cea mică, a ajuns în Franţa cînd avea 11 ani. A făcut restul studiilor în franceză, a devenit relativ repede independentă, o văd rar deşi locuim la mai puţin de o oră cu automobilul. Lucrează sîmbăta şi duminica, deci ne era greu să ne vizităm, programele fiindu-ne decalate. De cînd sunt la pensie e ceva mai uşor. Copiii ei, o fată şi un băiat, de şapte şi trei ani, nu vorbesc nici ei româneşte. Aici e şi opţiunea mamei în cauză.

Dar printre elevii mei la cursurile de română dintr-o grupă de 12, şase sunt motivaţi de relaţiile cu o româncă sau un român, alţii trei fiind români francizaţi, la a doua sau a treia generaţie, doritori să-şi re-cunoască originile. Toţi caută să afle ceva despre România reală. Le-am dat instrumentul lingvistic elementar. Anul şcolar viitor sper să pot continua. Proiectez un curs de cultură şi civilizaţie la care să invit să conferenţieze intelectuali români din zona pariziană. Nu sunt puţini. Cu un program coerent, în funcţie de specialităţile fiecăruia. Dar va trebui găsită o modalitate de finanţare. Independentă de Institutul Cultural Român.

Cornel Nistea: Eşti de mai multă vreme redactor al revistei «Vatra» din Târgu-Mureş pentru Franţa, cum revista târgumureşană are asemenea redactori în alte ţări ale Uniunii Europene şi nu numai. Nu ţi se pare că literatura europeană contemporană şi fenomenul cultural european în genere nu sunt încă suficient reflectate şi cunoscute publicului românesc prin intermediul revistelor de cultură din ţară?

Dan Culcer: Cunoaşterea culturii europene, care de altfel e un concept prea vag, totuşi, nu poate fi susţinută decît prin programe de import de carte, de comentare şi de traducere. Toate astea cer bani nespus de mulţi. De unde? Nu mai există decît iniţiativa privată, care nu e străbătută de dorul cunoaşterii decît în subsidiar (de unde şi principiul subsidiarităţii, aş zice glumind). Dorul cîştigului, cît se poate de normal, nu e neapărat negativ dar lasă la o parte un polog de cultură care nu se vinde, dar care este necesară pentru formarea cultivaţilor noştri mai tineri intelectuali.

E adevărat că, dacă mă iau după bibliografiile citate de doctoranzii universităţilor actuale, aceştia sunt în mod evident mai docţi decît eram, la vremea tinereţii sau maturităţii noastre, noi. Mai docţi, uneori chiar şi în aceste condiţii, adică năpădiţi de bibliografie şi de citate, dar destul de originali şi liber cugetători.

Deşi, în cele cîteva ocazii în care mai tineri confraţi mi-au cerut consultaţii pe teme de sociologia literaturii, am fost obligat să le vorbesc/scriu despre necesitatea de a evita simpla aplicare a unor concepte pritocite de alţii (Bourdieu, de pildă, cu al său câmp) în favoarea deducţiei din chiar materialul studiat al metodelor şi conceptelor lămuritoare, mai puţin lămuritoare, dar mai adecvate materiei studiate.

Cornel Nistea: Şi acum o întrebare pentru toţi participanţii la ancheta noastră: Crezi că există cu adevărat o literatură a exilului românesc, date fiind şi epocile diferite şi spaţiile în care s-a scris, sau trebuie să vorbim de o singură literatură rămână de după al doilea război mondial şi instaurarea dictaturii comuniste în România?

Dan Culcer: Nu cred că există o literatură a exilului. Cred că există scriitori exilaţi, expatriaţi, care au ştiut uneori să scrie chiar despre acest exil. Veţi observa că materia exilului este secundară, că totuşi se scrie din exterior despre o realitate/materie de ficţionare/ pe care scriitorul expatriat o ştie mai bine, despre şi din care scrie. Toţi cei care scriu în română aparţin literaturii române. Scriitorii români care scriu în altă limbă se iluzionează că aparţin acelei literaturi. Nu cunosc caz de integrare, de recunoaştere totală a unui «metec» în literatura franceză. Originea îi va recupera mereu.

Cornel Nistea: Ce pericole ameninţă scriitorul român şi literatura română de azi? Este scriitorul român de acasă şi din exil liber cu adevărat?

Dan Culcer: Nu există o libertate dată, ci doar o libertate cucerită. Eşti liber dacă te simţi liber şi vrei să rămîi liber, adică dacă faci efortul de a reduce la minimum dependenţa ta de sistemul social, măcar atunci cînd scrii. Cel mai mare pericol este conformismul şi oportunismul generat de mirosul banului. Ca şi în 1950. Atunci momeala erau imensele premii de stat şi casele de creaţie. Acum bursele, funcţiile, subvenţiile, mecenatele.

Cornel Nistea: Există o bună relaţie între scriitorii români din diaspora şi Uniunea Scriitorilor din România? Oare n-ar putea fi ea ameliorată?

Dan Culcer: Nu ştiu să răspund în general la o întrebare prea generală. Înainte de Zaveră -aşa numesc eu evenimentele din decembrie 1989, luptă pentru Adevăr care nu s-a încheiat încă- am fost cîţiva ani membru al Comisiei de Cenzori, sub doi preşedinţi. Ultimul fiind desigur Dumitru Radu Popescu, un şiret paraboloid. Slugă la doi stăpîni.

Protestasem printr-o epistolă în legătură cu modul în care era condusă ilegal Uniunea de către un preşedinte care îşi depăşise demult mandatul şi care accepta să rămînă preşedinte, – în loc să demisioneze aşa cum ar fi fost onorabil -, fiindcă îi cereau asta partinicii săi colegi de faptă comunistă, membrii Comitetului Central al PCR. Că nu fusese un om cinstit o probează ambiguitatea lucrării sale ceţăneşti, şi cu p… în p… şi cu sufletul în rai, adică în tot felul de comitete şi comiţii, redactor-şef, membru în Comitetul central.

Dar şi ambiguitatea literaturii sale. Melioristă, reformistă în mesajul său social şi politic. Ca şi în cazul lui Constantin Ţoiu, al lui Augustin Buzura, al lui Eugen Uricaru. Marea confuzie pe care, o vreme, critica literară a întreţinut-o a fost între literatură şi politică, între etică şi politică (la asta contribuise şi «Europa Liberă», Monica Lovinescu personal cu «est-etica» ei, o bună formulă jurnalistică dar un concept fals.

Nu se scrie literatură cu sentimente, cu moralităţi. Nici nu se face cultură întreţinînd confuzia de criterii. Cîteva cercetătoare care s-au ocupat de romanul politic după 1990 au citat analizele mele pornind de la proză, pe care o consideram ca un document social. Am cotat aceste scrieri drept moduri derivate, surogate pentru atitudini care nu se putea exprima atunci decît indirect.

Cine va mai avea curiozitatea de a citi articolele mele de critică din anii 1983-1986, va vedea că depăşisem confuzia, că făceam ce trebuia să fac pentru a separa apele. Probă sunt cele scrise despre romanele lui Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Ion Lăncranjan şi Marin Preda, în raport cu valorizarea lui Mircea Horia Simionescu, Mircea Ciobanu sau Radu Petrescu.

În aceea epocă, şi mai apoi, graţie criteriilor neclare şi a confuziei întreţinute din pricini politice, reformiştii au fost confundaţi cu disidenţii şi opozanţii. În toată societatea românească, deci şi în literatura şi publicistica critică.
De cînd s-a schimbat vremea şi regimul în România, am avut puţine ocazii să discut cu cei din conducerile succesive ale Uniunii, al cărui membru am rămas, de la activul şi pragmaticul Laurenţiu, la şmecherul informator privatizat, Eugen Uricaru.

Nu vorbesc de Nicolae Manolescu, a cărui demisie am cerut-o pe o chestiune de principiu, dar care nu a avut niciodată francheţea de a reacţiona direct şi la subiect.
Nu puteam şi nu pot admite ca un scriitor să cenzureze alt scriitor. Mă refer, fireşte, la scandaloasa decizie de demitere a lui Liviu Ioan Stoiciu din funcţia de redactor şef-adjunct la «Viaţa Românească», pe temeiul acuzei, niciodată probate de acuzatori, despre antisemitismul unor scrieri ale lui Paul Goma, găzduite în numărul de revista redactat de Stoiciu.

Nici una din scrisorile şi nici unul din mesajele mail pe care le-am adresat conducerii Uniunii nu au primit răspuns oficial. Ceea ce pentru mine este proba indirectă că există o regretabilă şi semnificativă continuitate de stil între Popescu şi Manolescu. Păcat!

Mă va interesa în perioada următoare istoria privatizării Fondului Literar, chestiunea ştergerii datoriilor anterioare lui 1990 faţă de Fondul Literar şi a beneficiarilor acestui act. Apoi accesibilizarea integrală a arhivelor Uniunii Scriitorilor pentru orice cercetător. Aceste arhive trebuie depuse, conform legii, la Arhivele Naţionale.

Cornel Nistea: Ce planuri de viitor are scriitorul şi editorialistul Dan Culcer. Te rog exprimă-ţi cu acest prilej o speranţă.

Dan Culcer: Încerc să trec de la planuri şi note – la cărţi. O carte de proză cu titlul «Îngerul răscrucilor».
Editarea dosarului de urmărire informativă (D.U.I. nr. ) pe care mi l-a deschis Securitatea în 1972 şi care a fost umplut, are peste 800 de pagini, cu unele întreruperi pînă la plecarea mea din ţară, în octombrie 1987, cu rapoarte, note informative, sinteze, transcrieri de conversaţii telefonice şi fotografii ale mele pe centrul oraşului Târgu-Mureş în vara lui 1987 în conversaţie cu periculosul agent al puterilor străine şi complice, scriitorul, traducătorul lui Harms şi colegul de redacţie, Ioan Radin-Peianov.

Voi combina acest text cu cel al jurnalului meu. Şi voi dedica totul securiştilor care m-au ajutat să nu uit şi să nu-i uit.
«Utopia», o carte de poeme dintr-o creaţie amorsată în 1968 şi încă neexplodată va fi depusă la editura LiterNet. Difuzată gratuit în format pdf. Sper să fie acceptată.
Voi propune la Cartea românească un volum de critică literară şi publicistică intitulată poate «Seismograme». Era titlul volumului depus la Cartea românească prin 1985. Blocat de plecarea mea din România.
Mai am şi alte multe doruri.

O justiţie independentă. Utopie, poate. Aş vrea să văd România în care Iliescu şi Băsescu să fie pedepsiţi pentru trădare, unde Procesul lui Ceauşescu să fie rejudecat, cu avocaţi normali şi procurori normali, cu dosare şi probe.
Proprietatea de stat din anii de după 1964 să fie redefinită ca proprietate colectivă şi deci valoarea întreprinderilor privatizate redefinită la nivelul anului 1989.

Toate privatizările unor întreprinderi din România, care nu erau proprietatea unui Stat abstract ci proprietatea celor care sunt statul, adică producătorii de bunuri materiale şi spirituale, deci proprietatea componenţilor naţiunii, să fie anulate prin Lege.
Muncitorii să devină acţionarii acestor întreprinderi, iar plus valuta acumulată de cei care au abuzat la privatizările de după 1990 să fie revărsată în fondurile de dezvoltare şi în cele sociale.

Se va dovedi că toate privatizările dintre 1990 şi 2007 au fost abuzive, ilegale, întreprinderile fiind subevaluate, cumpărate pe conturi alimentate prin falsuri, prin complicităţi de natură penală. Aceste privatizări trebuie anulate global nu renegociate sau contestate individual. Toate pensiile excesive acordate înalţilor activişti de partid şi ofiţerilor superiori de securitate, parlamentarilor, miniştrilor şi altor personulităţi trebuie aduse la nivel normal, adică la un raport normal cu salariul mediu.

Doresc ca România să revină la o dezvoltare organică, să iasă din perioada de imitaţie prostească în care se află. O mişcare de fond, puternică şi cu activişti tenaci există, în acest sens.
Pentru asta mulţi dintre intelectualii care se pretind intelectuali reprezentativi ai naţiei ar trebui să se lepede de slugărnicia şi oportunismul lor de viţă nouă.

Cornel Nistea: Îţi mulţumesc, Dan Culcer, pentru că ai răspuns Anchetei noastre. Îţi urez succes în demersurile tale, în activitatea de creaţie literară şi cea de sociolog.