EXCLUSIV Dan Ciachir: „Spectacolul Bucureștiului postbelic. Trăsătura definitorie a bucureşteanului din acea perioadă”
Bucureştiul postbelic era capitala României Mari, chiar dacă România Mare încetase să mai existe în toamna anului 1940. În perioada interbelică, Bucureştiul era considerat cel mai important oraş din sud-estul Europei; metropola Balcanilor. Avea o populaţie de două ori şi jumătate mai mare decât înainte de Primul Război Mondial, când i se spunea „micul Paris al Balcanilor” pentru a-l deosebi de Beirut, zis şi „Parisul Siriei”. În decurs de două decenii, Bucureştiul cunoscuse o modernizare şi o dezvoltare impetuoase, cu precădere în timpul domniei Regelui Carol al II-lea, când avusese şi trei primari consecutivi remarcabili: Dem. Dobrescu, Alexandru Donescu, general Victor Dombrovski, care, înlăturat de generalul Antonescu în 1940, va reocupa aceeaşi funcţie între anii 1944-1948.
I se datorează lui Dombrovski, înainte de toate, curăţirea Pieţei Palatului, la sfârşitul anilor 1930, de numeroase magherniţe, imobile, prăvălii, hoteluri, locuinţe particulare şi configurarea ei într-o formă rămasă intactă până astăzi: Ateneul, Fundaţia Carol I şi Ministerul de Interne (fostul Comitet Central) completându-se armonios cu Palatul Regal. Tot atunci, într-un Bucureşti cu artere rutiere bine conturate, cu căi şi şosele, au fost construite edificii impunătoare: puţini ştiu azi că pentru ridicarea Şcolii Superioare de Război (Academia Militară) din Cotroceni a fost dislocată o jumătate din Dealul Ţăcăliei. În 1937 se pusese piatra de temelie a trei clădiri importante: Palatul CFR, Ministerul Afacerilor Străine (actualul Palat Victoria), Ministerul Industriei, cărora li se adăuga noua clădire a Bibliotecii Academiei Române. Genul acesta de arhitectură modernă şi îndrăzneaţă, cu exemplare precum Blocul ARO, Palatul Telefoanelor ori Sala Dalles, a urmat unor stiluri (neoclasic şi neoromânesc) cu împliniri remarcabile în ultimele două decenii de domnie ale lui Carol I. Iată ce spune legat de opţiunea pentru stilul neoclasic un specialist străin, Emanuela Costantini: „România reprezenta o excepţie printre celelalte ţări balcanice. Majoritatea noilor state naţionale din fostul spaţiu otoman, lipsite după independenţă de mână de lucru calificată, au recurs la artişti austro-ungari sau germani. La Sofia şi la Belgrad, mai ales, majoritatea arhitecţilor veneau din Imperiul Austro-Ungar, în vreme ce la Atena au fost chemaţi experţi germani… Preferând Parisul, România se deosebea încă o dată de ţările vecine…”.
Într-un aforism, G. Călinescu mărturisea: „Prefer să mănânc măsline pe Acropole decât şuncă într-o ţară fără statui”. Bucureştiul interbelic a avut asemenea podoabe, şapte dintre ele purtând semnătura marelui sculptor dalmat Ivan Mestrovici; una singură – aceea reprezentându-l pe Ion I.C. Brătianu – scăpând de distrugerile barbariei comuniste, mutilată, dar pasibilă de restaurare. Statuia ecvestră a Regelui Carol I, aparţinând tot lui Mestrovici, amplasată în Piaţa Palatului, a fost distrusă, pe locul ei înălţându-se astăzi o copie realizată de sculptorul Florin Codre.
Pe 10 mai 1940, în Piaţa Victoriei, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, a Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia, a lui Ivan Mestrovici şi a unui public numeros, a fost dezvelită statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I Întregitorul: aşezată pe un soclu de 8,5 metri, era turnată în bronz şi cântărea (fără soclu) 25 de tone. Statuia Regelui Unificator era înconjurată de cele patru Victorii, simbolizând provinciile României Mari. Ansamblul monumental a dăinuit până la jumătatea anului 1948. Tot în 1948 au fost distruse monumentele statuare aflate pe axa nord-sud a Bucureştiului, reprezentându-i pe Lascăr Catargiu (în Piaţa Romană), pe Take Ionescu (aproximativ lângă blocul „Casata”) de pe bulevardul ce-i purta numele, pe Ion C. Brătianu, în Piaţa Universităţii, unde monumentul, refăcut, a fost reamplasat în anul 2019. Tot în 1948 a fost distrusă şi statuia primarului Pache Protopopescu, unul dintre modernizatorii Capitalei.
Clădirile emblematice și politețea bucureșteanului postbelic
Între clădirile emblematice ale Bucureştiului interbelic şi postbelic se prenumără hotelul „Athénée Palace”, cuprins în titlurile a trei sau patru romane occidentale. Rosa Waldek, scriitoare şi sociolog american, i-a trecut pragul în 1940, evocându-l ulterior: „Athénée Palace ocupa toată lăţimea pieţei Ateneului, încântătoarea piaţă a Bucureştiului deschisă către cea mai celebră arteră din tot răsăritul european, Calea Victoriei”. Pe aceeaşi pagină, tot ea califică „Athénée Palace”-ul drept „cea mai vestită clădire hotelieră din Balcani”. Chiar şi în timpul războiului, arată boierul ruso-român Gheorghe Jurgea-Negrileşti, memorialist strălucit, graţie contrabandei, la „Athénée Palace” iniţiaţii puteau găsi caviar, coniac şi şampanie franţuzească în butelii normale sau duble, zise magnum.
Un spectacol specific Bucureştiului era caruselul tramvaielor alb-roşii, fabricate în mare parte la Lemaître, a cărui panoramă putea fi privită în toată spledoarea de pe Dealul Patriarhiei, neobturat pe atunci de vreo clădire. De acolo puteau fi văzute tramvaiele a 20-25 de linii împânzind centrul Bucureştiului. Era mijlocul principal de transport al Capitalei – primul tramvai electric apăruse în anul 1894 – la care se adăugau linii de autobuz deservite de vehicule americane şi, desigur, taxiurile numite „maşini de piaţă”, americane şi ele, mărci de calitate, într-o vreme în care premierul şi Patriarhul ţării circulau în Cadillac.
O trăsătură definitorie a bucureşteanului interbelic, dar şi a celui postbelic, pe care am apucat-o şi eu în anii 1950, copil fiind, şi chiar un deceniu mai târziu, era politeţea, acea trăsătură considerată de Baltasar Gracián „partea cea mai frumoasă a culturii”.
Existaseră în aceeaşi perioadă interbelică înfăptuiri de amploare edilitară, precum aceasta, redată lapidar de o placă memorială: „Sub domnia Regelui nostru Carol II (…), în anii 1932-1937, s-au făcut asanarea mlaştinilor Colentinei, înfăptuindu-se lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum şi derivarea de ape din râul Ialomiţa la Bucureşti, ca să însănătoşească capitala ţării şi să o înfrumuseţeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale din Bucureşti, director general fiind inginer Nicolae Caranfil”.
Annie Bentoiu enumeră ştrandurile existente în anul 1946 în zona lacurilor create în deceniul anterior: „AMA însemna Asociaţia Magistraţilor şi Avocaţilor, iar baza sportivă de pe Lacul Herăstrău era rezervată acestora şi familiilor lor… Pe malul opus Pescăruş-ului erau doar trei-patru construcţii, înconjurate de spaţii foarte largi. // La AMA, în jurul clădirii joase cu largă verandă de lemn în care se aflau administraţia, duşurile şi cabinele, erau nişte mese de ping-pong, şezlonguri şi mese cu umbrele de soare, un mic debarcader cu trambulină, un spaţiu de înot şi mai ales o magazie şi spaţii de lansare pentru diferite ambarcaţiuni, cum existau şi la ştrandul vecin al Yacht-Clubului… // Dincolo de stăvilar, pe malul Lacului Floreasca, se înşirau până departe alte ştranduri: cel al Societăţii de Telefoane, al Uzinelor Reşiţa şi altele. În direcţia opusă, pe Lacul Băneasa, se afla un ştrand particular, Dor de ducă, unul al CFR-ului şi altul al Societăţii de Electricitate, ca să nu mai vorbim de marele spaţiu numit Country-Club, rezervat Corpului Diplomatic.”
Pe malul Herăstrăului apăruse luxosul restaurant „Pescăruş”, proiectat în 1938 de arhitectul Horia Creangă, iar în Pădurea Băneasa, localul denumit succesiv „Casa albă” şi „Parcul Privighetorilor”, proiectat tot de un mare arhitect, Octav Doicescu, autor şi al elegantului local din Grădina Botanică. Alte stabilimente de mâna întâi, precum „Cina”, „Paris d’été”, „Paris d’hiver”, „Wilson”, fief al membrilor Misiunilor Aliate de control engleză şi americană şi al oaspeţilor acestora, asigurau o continuitate organică între epoca interbelică şi cea postbelică.
Continuitatea între cele două epoci
Dacă în anii 1930 Alexandru Donescu era unul dintre primarii competenţi ai Bucureştiului, în aceeaşi perioadă, fratele său, Vladimir Donescu, conducea săptămânalul „Vremea”, o mare revistă de cultură, unde colaborau scriitori, intelectuali şi chiar oameni de ştiinţă – Octav Onicescu fiind exemplul cel mai relevant – din toate generaţiile, preponderentă fiind prezenţa tinerilor Emil Cioran, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Dan Botta… În 1936 a apărut în „Vremea”, într-un număr dublu, un vast plan de sistematizare a Bucureştiului… Există o continuitate indenegabilă atât de natură cultural-spirituală, cât şi urbanistică între perioada interbelică şi primii ani de după război, când arhitectul Octav Onicescu înalţă câteva edificii din Bucureşti, iar G.M. Cantacuzino termină o clădire pe strada Vasile Lascăr, nr. 5-7, în 1948, an în care va fi şi arestat. Octav Doicescu, care a configurat Parcul Herăstrău şi cartierul de vile Parcul Jianu, încheia de construit în 1946 „Blocul roşu” din Calea Victoriei nr. 218 şi tot atunci blocul de pe Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei. Octav Doicescu avea pregătit planul de modernizare a Aeroportului Băneasa, în 1947, şi pe cel de extindere a bazelor sportive de pe malurile Lacului Herăstrău. Nu e nevoie să spun de ce nu s-au mai înfăptuit.
Însă cel mai frapant exemplu de continuitate între cele două epoci mi se pare faptul că Petru Comarnescu, „impresarul” generaţiei interbelice, sau al Generaţiei ’27, cum i s-a mai spus, face să apară în decembrie 1947 strălucitul roman Blocada al lui Pavel Chihaia, pe care îl şi prefaţează. Ajuns aici, o să reproduc o splendidă şi lapidară definiţie aparţinând profesorului Mihai Zamfir: „…perioada interbelică rămâne până azi vârsta de aur a literaturii române, chiar când e comparată cu perioada marilor clasici, cu perioada Junimii, cu perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea. Cantitatea de mari talente şi de variate preocupări care s-au manifestat în perioada interbelică nu-şi găseşte egal în alte perioade ale literaturii române.”
Fragment din „O punte putredă” de Dan Ciachir. *Titlul articolului și intertitlurile aparțin redacției.
„O punte putredă” a aparut inițial, în două etape, la DCNews, iar fragmentul publicat astăzi este ultimul. Peste câteva luni, din manuscris, „O punte putredă” va deveni o carte tipărită.
*
NR – Așteptăm deci o carte eveniment a domnului Dan Ciachir. Succes!
Comenteaza