Dl SURENA ne pune la dispoziție un text dintre cele mai importante pentru români, al unui autor prea ușor trecut cu vederea de sceptici
Cercetarea istorică este o știință care…

RESTITUTIO 2

„ROMÂNII POPORUL TRADIȚIEI IMPERIALE” de Dan Botta

MISIUNEA ROMANĂ

În ziua în care împăratul Constantin muta în Răsărit – în Byzantium, fundaţia Thracului Byzas, al cărui nume răsfrânge etimologic Buzăul – însemnele autorităţii şi simulacrele Romei, el încredinţa poporului Roman din Răsărit împlinirea misiunii Romane. Născut la Serdica, în Dacia Mediteranee, Constantin cel Mare a văzut în izvorul de energie al
pământului Thracic garanţia conservării grandiosului patrimoniu Roman. Thracii aceştia în cari – după opera multi-seculară de colonizare a Romei – vibra o intensă conştiinţă Romană, aveau să întindă Imperiul cotropit de Barbari, prin virtuţile geniului lor ancestral, până la limitele trase de Caesar. Justinian, născutul din viţa lor, acela care va înfăţişa în Cetatea lui Constatin cea mai înaltă tradiţie a Caesarilor, va evoca, într’una din Novellele sale, freamătul de luptă şi ideea de energie virilă care se ridică în suflet odată cu numele lor: „Siquis Thracum regionem nominet, statim una cum dicto virilitas quaedem animum et militarium copiarum, bellorum ac pugnae cogitatio subeat…”

Recucerite de sabia lui Belizariu, de geniul militar al împăratului, Italia, Spania, Gallia, Africa participau – dar pasiv – vegetativ – la marea creaţiune imperială.

Protecţia legiunilor pierduse din vigilenţa sa, administraţia Romană – sub continua presiune a Barbarilor –ceda. Invadate de Barbari, populaţiile acestor provincii celebrau – retrase într’o noapte quasibiologică, singura noapte a istoriei Evului Mediu – nunta Barbaro-Latină. Infuzia sângelui Barbar va precipita o nouă structură etnică.
Naţiuni noui vor răsări – naţiuni de limbă Romanică – dar străine de conştiinţa
Romană, străine chiar de amintirea ei, naţiuni cari vor crea forme de stat
originale sau vor adopta pe ale Barbarilor: regalitatea, feudalitatea, dreptul
burgravial. În plinul de mândrie Chronic al său, Cantemir – care intuise marile căi ale Istoriei descrie, în acest chip, constituirea naţiunilor Romanice
Occidentale: „Căci toate cele despre apus ale Evropei niamuri, măcar că astăzi mari, tari şi evghenisite sânt, însă alţi părinţi nu-şi pot cunoaşte, fără numai pe Goţi, Vandali, Huni, Sclavoni, adică ale Schiţiei îngheţate rumpturi, şi mai cu deadins pre singură Italia atâta smintitură şi amestecătură de varvari au cuprins-o, cât precum odinioară kynicul Dioghenis, cu făclia aprinsă amiază-zi pe uliţă, aşa astăzi în mijlocul
Romei pre cel hiriş Roman cineva a-l cerca mult să se ostenească şi deabia să-l nemerească, ca din varvari să-l poată alege.” Cantemir anticipează ceea ce istoricii de mai tâziu vor desvolta pe larg. Ludwig Woltmann a demonstrat magistral originea Germanică a marilor nume ale Renaşterii. Chiar acelea de consonanţă Latină se ridică la un prototip Germanic sau purtătorii lor sânt de viţă Germană. Prestigiul Constantinopolei, magnificenţa ei, fascina pe toţi aceşti Barbari. Ei au început atunci să imite Imperiul, să-şi caute cu înfrigurare modele în opera lui. Ci noi am fost, sub egida împăratului Roman, înşişi Romanii. Romanitatea noastră, ale cărei centre de energie se aflau pe pământul Thracic, apărat de legiuni, a păstrat intactă conştiinţa Romană, numele Roman. Nici un popor Barbar n’a dominat acest pământ în chipul continuu şi activ în care au făcut-o Francii şi Burgunzii în Gallia, Longobarzii în Italia, Vizigoţii în Spania.
Acel „imperator Romanorum” de la Constantinopole a fost, în cea mai strictă
accepţiune, „împăratul Românilor.” Până la moartea împăratului Mauriciu (632) istoria e făurită de nume cari concordă, în rezonanţa lor, cu numele săpate pe pietrele de mormânt de pe tot întinsul Romanităţii Thracice. Chiar atunci când profilul Latin al unui nume mare e indiscutabil, izvoarele desemnează un Thrac, un „bessica ortus progenie.” Invazia Slavilor şi aşezarea lor în văile de pe teritoriul prin excelenţă Românesc al Moesiei, al Daciei Aureliane, al Macedoniei, cari au provocat profunde dislocări de populaţie, au resfirat conglomeratul Românesc şi au redus la o viaţă tot mai precară pe cei refugiaţi în munţi, – adăpostiţi – precum arată Nicetas Acominatos – în cetăţi căţărate pe stânci, la înălţimi cari înfruntă norii. O separaţie se produce atunci – un hiat plin de triste urmări – între viaţa de curte Romană, de cultură clasică Latină, osificată în limba care tindea să devină limbă de dicţionar, şi viaţa plenară, în continuă evoluţie, a acelora cari erau Românii. Încă la sfârşitul secolului VIII, Theophanes Confessor însemna, ca rostite într’o limbă specială, o limbă a patriei, πατρϖα φωνη, cuvintele: „torna, torna fratre,”
cari provocaseră un desastru în 495 armatei lui Commentiolus – cuvinte cari au totuşi un atât de limpede profil Latin. Grecii sânt aceia cari, în aceste împrejurări ale Curţii Romane, – confinată într’o cultură de tradiţie Hellenică, depărtată de stratul de energie populară Romană a Imperiului, – au preluat, pe nesimţite,patrimonial imperial. Ei îşi spuneau acum – renunţând la orice veleitate Hellenică – Rwmai=oi, Romani. Totuşi, titlul imperial de basileu_j tw~n Rwmai/wn, transcripţie a Latinului imperator Romanorum, nu a putut înceta să se raporte la Români. El s’a răsfrânt însă şi asupra Grecilor, cari – aflaţi în patrimoniul lui Constantin cel Mare – au început să se manifeste, pe tărâmul politic, ca Romani. Târziu, în amurgul acestui Imperiu, redus la limitele etnice ale Hellenismului, suferind puternica presiune a Păgânului, în
încordarea desperată a ultimilor lui apărători, se va rosti răspicat cererea ca
Împăratul să renunţe la acest titlu care nu-l mai exprimă şi să se numească, în sfârşit, împărat al Hellenilor. Probă că titlul Roman de usurpaţie nu răspundea – după atâtea secole – sentimentului naţional Hellenic, că el nu era decât în aparenţă relativ la Helleni. Transcripţia Grec pentru Rwmai=oj – practicată de cruciaţi, cari disputau titlul de Roman imperiului lor de creaţie Barbară – a fost adoptată de o istoriografie Românească cu totul ignară, ca şi de toţi vrăjmaşii Românismului. Cruciaţii – precum vom vedea – acordau însă cuvântului Grec sensul imperial de Rwmai=oj. Să luăm aminte: acest cuvânt s’a aplicat exclusiv patrimoniului etnic al lui Constantin cel Mare – Românilor şi Grecilor, prin excelenţă – şi el n-a denumit niciodată popoarele Barbare stabilite în Imperiu – Slavi sau Bulgari – chiar dacă existenţa lor politică a fost recunoscută de Împăratul. Villehardouin, care a istorisit cu o pană muiată în amar înfrângerile suferite de ai săi de la Ioaniţiu, va scrie limpede că acest „Vlah” acest „rege al Vlahiei” era unul dintre Grecii Împăratului: „Et sachiezq que en cele ost où l’ empereres ala, que tuit li Grieu de l’ une part et de l’ altre del Braz vindrent à lui, et à son comandemant et à sa volonté, et li firent fealté et homage con à lor seignor, fors solement Johanis qui eres roi de Blaquie et de Bougrie. Et cil Johanis si ere un Blas….” Accepţiunea politică pe care Villehardouin o dă cuvântului Grec este, în chip evident, singura posibilă. Numai aşa se poate interpreta afirmaţia atât de desbătută – din care străinii au tras o serie de concluzii mincinoase – a principesei Ana Comnena: „Vlahi, zice ea, sânt acei Rwmai=oi – şi s’a tradus Greci etnici – dedaţi vieţii pastorale.” Şi acest text era atât de clar! Cuvântul însuşi de Vlah, în apariţia căruia savanţii orbiţi de analogiile pe cari le oferea constituirea naţiunilor Occidentale au văzut ivirea pe lume a poporului Românesc, este un cuvânt străin de realitatea Românească. Secole întregi, acest cuvânt a fost unicul nostru nume în graiul străinilor, impus oficial de toate cancelariile lor şi totuşi, în limba Românească, nu l-am putut adopta. Noi n-am încetat de a ne considera Romani. „Vlah” este cuvântul prin care popoarele Slave au desemnat, în genere, pe Romanicii din calea lor. Prezenţa lui atât de întâmplătoare în istoriile Bizan‑ tine nu este legată de constituirea poporului Român, cum nu e legată prezenţa în ele a cuvântului „Nemi‑ tzes” – cuvânt prin care Slavii denumeau popoarele Germanice – cu naşterea poporului German. Când
Bulgarii cari reprezentau în totalitatea lor nu mâna de oameni descălecaţi în
Peninsulă, ci o viforoasă mare etnică – Slavii de Sud – au fundat în secolul IX un stat, caracterul imperial al acestuia n’a putut fi imprimat decât de o
colaborare Românească. Titlul Roman pe care împăratul de naţiune Slavă şi-l acorda sieşi – ţar al Bulgarilor şi al Romanilor – nu este, cum au crezut
istoricii, o deşertăciune: Romanii din acest titlu sânt Românii, aceia cari
reprezentau în faţa tuturor principiul de existenţă a Imperiului. Pomenind pe
străvechii autocraţi Bulgari ca pe predecesorii săi – „prisci illi nostri
predecessores”– Ioaniţiu le atribuie titlul Latin pe care însuşi îl poartă: „Imperatores totius Bulgarie et Blachie.”

În alt document – în care exaltă originea sa Romană – Ioaniţiu aminteşte pe ţarii Simeon, Petru şi Samuel ca pe proprii săi străbuni: „…secundum consuetidinem predecessorum meorum Imperatorum Bulgarorum et Blachorum, Symeonis, Petri et Samuelis, progenitorum meorum …”

Nu este totuşi vorba de o descendenţă ideală. Cronicarul German Ansbertus, care ştie că cel dintâiu dintre asanizi, Petru, e un Flachus, un „Dominus Flachorum,” confirmă spusele lui Ioaniţiu – el descinde din viţa regilor anteriori: „duo fratres, videlicet Petrus et Joannitius, de priorum regum prosapia descendetes.”

Iar Papa ştie – „din auzite” – că aceşti străbuni ai lui Ioaniţiu îşi trăgeau originea din Roma: „Nos aute, audito quod de nobili Urbis Romae progenitores tui originem traxerint…” Ce legătură de sânge poate fi între „regii anteriori” – Bulgari, în părerea tuturor – şi acest Vlah care se revendică cu ardoare de la sângele şi patria sa italică: „a sanquinis et patrie nostre a qua descendimus!”10 E probabil – şi tema aceasta ar putea interesa istoria – că în vinele întâilor „împăraţi Bulgari” curgea un nobil sânge Vlah. Numele biblice pe cari le poartă, nume pe cari Veniamin din Tudela le relevase la Românii din Thessalia –„suis iudaica nomina imponunt”11 – ar putea fi un alt indiciu Românesc. E sigur însă că imperiul Asanizilor – atribuit integral Bulgariei de istoriografia Bulgară – a fost inte- gral Românesc. Mărturiile istoricilor contemporani – în fruntea cărora e minuţiosul Nicetas Acominatos – sânt unanime. Furia iredentă a
Bulgarilor îşi poate avea un argument – singurul altminteri – în caracterul
oficial al acestei creaţii Româneşti. Ioaniţiu s’a intitulat, într’adevăr, în
scrisorile sale latine: Imperator Bulgarorum et Blachorum.12 Villehardouin,
care a descris, însoţindu-le cu lungi strigăte de jale, faptele de arme ale
acestui Român, l-a numit cu predilecţie: „le Blas, le Blac, le roi de
Blaquie.”13 Am cercetat în textul lui Villehardouin frecvenţa titlurilor pe
cari le poartă Ioaniţiu. El este numit de 18 ori „roi de Blaquie et de
Bogrie,”14 de 18 „roi de Blaqui,” – niciodată „roi de Bogrie.” Ţara lui poartă
invariabil un singur nume – România, „la Blaquie.” Caracterul pur formal al
întâiului titlu – sub care se ascunde singură realitatea Românească – se
desprinde limpede din cronica lui Villehardouin – documentul cel mai de preţ al epocii lui Ioaniţiu. În documentele sale Slavone, Ioaniţiu îşi spune „împărat al Bulgarilor şi Grecilor,” ceea ce nu poate fi decât transcripţia exactă a titlului Latin: imperator Bulgarorum et Blachorum. Cuvântul Grec are, în aceste documente, accepţiunea politică pe care am semnalat-o în textul lui Villehardouin.
Adoptarea Slavonei ca limbă a documentelor şi a Bisericei s’a impus probabil Românilor ca o necesitate. Ei dominau o populaţie Slavă care avea privi- legiul de a poseda un scris. Opera lui Methodiu şi Cyril a fost determinantă pentru expansiunea – pe tărâm cultural – a limbilor Slave. Ioaniţiu n’avea pentru limba Românilor săi – limba vie, care cu secole înainte, în virtutea propriei sale inerţii, devenise ceea ce izvoarele numeau „lingua rustica Romanica”15 – un alfabet apropriat în care să transcrie diversitatea sunetelor Româneşti.
Scrisul Latin şi cel Bizantin nu prezentau acest dar elementar: de a fi scrisul
unui grai viu, imediat accesibil, grai care devenise, în virtutea operei
cyriliene, o limbă a textelor sacre. Cadrele oficiale, odată create, au fost
transplantate mai târziu în Ţara Româneasca de Basarabii cari vor întemeia
acolo, – în limitele unei străvechi autohtonii Daco-Romane, întreţinute de
fluxul neîntrerupt al vieţii populare de la Miazăzi – vulturii tradiţiei
imperiale Romane. Nu pretinsa superioritate a culturii Bulgare – cultură
absolut inexistentă în acel timp – ne-a îndemnat, aşadar, să folosim oficial
limba Slavonă, ci o fatalitate, am zice, naturală. Ea derivă din actul de
oportunitate politică al Patriarhului Constantinopolei, care a făcut din graiul
inform al Slavilor barbari – cu ajutorul operei de proselitism a lui Methodiu
şi Cyril – o limbă scrisă, de prestigiu ecleziastic. Nu se poate pretinde,
însă, că limba Slavonă nu şia exerciat influenţa asupra culturii Româneşti. Ei, dimpotrivă,- ca expresie a unei culturi paupere, fără nici un orizont
metafizic, fără nici o tradiţie, lipsită de energie creatoare, – i se datorează
începuturile atât de modeste ale culturii oficiale Româneşti. Cât de mari erau posibilităţile de creaţie ale sufle- tului Românesc, faţă de formele culturii oficiale Slavone, se vede limpede în cultura populară – tezaur al unui popor înzestrat cu simţul frumuseţii supreme, mărturisind în operele sale tradiţiile unei străvechi şi complexe culturi. Deşi absolut străină în spirit, cultura Slavonă a impus Românilor, prin puterea tehnică a repetiţiei, o serie de cuvinte, de interes liturgic sau politic, cari constitue aproape singura
mărturie a influenţei Slave asupra realităţii Româneşti. Caracterul neologic al tuturor slavonismelor din limba Românească nu e încă un lucru acceptat. Limba noastră a căzut de mult în cercul de atenţie al slaviştilor de naţiune Slavă, – profesori de reputaţie europeană, ca Miklosich, Kópitar, Jirecek… – cari în zelul lor fanatic pentru cauza slavismului integral au tras din studiul limbii Româneşti o serie de false concluzii. Acestea, la noi, au fost aplaudate de mulţimea equivocă a linguiştilor Iudei. Adevărul e că nici una din formele
graiului Româ- nesc n’a cunoscut pecetiea Slavă. Morfologia ca şi sintaxa lui sânt integral Latine. Nici unul din cuvintele Slave pe cari le-am adoptat n’a suferit în fonetismul său acele transformări, pe cari, în cursul unei evoluţii milenare, le-au suferit cuvintele Latine. Slavismele au rămas intacte,
demonstrând, în acest chip, lipsa lor de participaţie în fluxul organic al
vieţii Româneşti. Un slavist – Român de astă dată, profesorul Bărbulescu – a demonstrat admirabil în cartea sa despre individualitatea limbii Române că transformările unor cuvinte vechi – Slave din această limbă – transformări pe cari se întemeia pretinsa influenţă Bul- gară – nu sânt deloc produse ale unui fonetism Românesc, Thraco-Latin, ci aparţin întru totul fonetismului limbii vechi – Slave. Fântânile noastre originare sânt pure de orice flux Slavon. În schimb, se ştie destul de puţin despre influenţa radicală pe care un popor de cea mai veche cultură, de mândră descendenţă Romană, depozitar al unei tradiţii de autoritate unice în lume, a exercitat-o cu siguranţă asupra unor puhoaie umane, revărsate – precum spune Cantemir – „din cea mai din fund a Crivăţului varvarime.” Cercetări de această natură – întreprinse departe de marea fascinaţie a slaviştilor iredenţi – vor duce desigur la afirmarea acelor adevăruri Româneşti pe cari toate mărturiile istorice le impun cu o putere elementară. Fenomenul comunităţii de cultură a popoarelor Peninsulei – din care doar cel Românesc posedă garanţiile unui trecut milenar pe pământul ei – n’a intimidat pe fanaticii slavismului. Ei au putut pretinde – şi o ignară etnologie Românească s’a înclinat – la caracterul original-Slav al acestei culturi. Pe pământul în care marii rapsozi ai Thraciei au făcut pietrele sensibile, şi animalele docile Cântecului, pe pământul unor tradiţii de spriritualitate fără seamăn în Europa, au venit Slavii, aşadar, şi au inventat lyra? Sau – ce e mai straniu – Bulgarii se declară, pretutindeni, ca fiind ei înşişi aceşti Thraci. Dar continuitatea Thracismului nu e posibilă decât sub forma Romană.
Numai Românii pot fi titularii ei. Peninsula era perfect romanizată la
descălecarea Slavilor sau la aceea a hoardei lui Asparuh.

Românii n’au cunoscut, aşadar, ca naţiunile Romanice Occidentale, influenţa sângelui Barbar. Născuţi în spiritul instituţiilor Romei, ei s’au manifestat implacabil ca Romani. Misiunea imperială conferită Românilor implică în mod necesar conştiinţa descendenţei Romane. O tristă şcoală de istorie Românească a putut învăţa că întâii cronicari ai Moldovei sânt acei cari au deşteptat, dintr’un somn letargic,conştiinţa Romanităţii Româneşti. Între multiplele infamii – de model Occidental – practicate de această şcoală – era şi aceasta: Cum a putut conserva acest popor conştiinţa Romană, când alte popoare Romanice, mult mai fericite, au pierdut-o? Textele – de n’ar fi decât ele – sânt de o eloquenţă fără seamăn. Ioannes Cinnamus, biograful împăratului Manuel Comnenul, cita, în secolul XII, despre Vlahi propria lor afirmaţie. „Ei spun – zice Cinnamus – că sânt veniţi de demult din Italia… ” În secolul XIII, Papa Ioaniţiu III atestă şi el că poporul Românesc afirmă o descendenţă Romană. „Populus tere tue – scrie el împăratului Ioaniţiu – qui de sanquine Romanorum asserit descendisse”
– „Poporul ţării tale care pretinde că se trage din sângele Roman.” Francesco della Valle, în relaţiile sale asupra drumului pe care l-a străbătut prin Ţara Românească, înseamnă – sântem în al XVI-lea secol, şi cel dintâiu cronicar al Moldovei nu se născuse încă: „Si dimandono in linqua loro Romei perché dicono esser venuti anticamente da Roma” – „…se cheamă în limba lor Români, deoarece spun că au venit în vechime din Roma.” Aceeaşi afirmaţie o culege, de astă dată de la umili păstori din Transilvania, în acelaş timp, Giovanandrea Gromo – cel atât de puţin înclinat către ei, ostil naţiunii Valahe: „Si tengono discesi da colonie Romane.” – „Spun că se trag din colonii Romane…” Şi, în drumul pe
care-l străbate în Moldova, Pierre Lescalopier, care-şi dărui atributul de
„Parisien,” culege din acest al treilea principat Românesc, şi în acelaş secol,
aceeaş afirmaţie invariabilă: „Ceux du pays se disent vrays successeurs des
Romains” – „Spun că sânt adevăraţi descendenţi ai Romanilor.” Şi în zilele
invaziei care avea să-l ducă pe strălucitul tron al lui Ştefan, pe care va cunoaşte însă lacrimile amare ale înfrângerii în proclamaţia pe care o adresa moldovenilor: „Valenti homeni et gente bellicosa, discesi dali valorosi Romani quali hano fatto tremer il mondo,”16 Despot le cerea o luptă aprigă asupra Păgânilor, cu o neîncetată vărsare a sângelui lor. Şi încheia: şi aşa vom face cunoscuţi lumii întregi pe adevăraţii Romani şi născuţi dintr’înşii şi numele nostru va fi nemuritor. „Et a questo se faremo cognoscer a tutto il mondo li veri Romani et discesi da queli, et il nome nostro sara immortale.”17 Când,aşadar, cu dorul de a deştepta în suflete icoana bărbăţiei din trecut, întâii cronicari ai Moldovei evocau descendenţa Romană a poporului Românesc, ei nu făceau decât să transcrie cea dintâiu, cea mai elementară – sfânta banalitate a naţiei lor.