Dacofobia lui Dan Alexe și alte rătăciri ne-românești.

Dacofobia lui Dan Alexe și alte rătăciri ne-românești.
23 august 2015|Doctrină naţionalistă

Daco-fobia, cu nimic mai brează decât daco-pathia

Am primit zilele trecute volumul Dacopatia, carte scrisă de Dan Alexe. Am început prin a o frunzări, câteva minute, înainte de a o citi ca lumea. Prima impresie – excelentă. Mai apoi, adică ieri, am luat-o la mână, cu cele mai bune intenții: nerăbdător s-o citesc până la capăt! Am citit cu atenție mai întâi titlul: Dacopatia și alte rătăciri românești. L-am citit până la capăt, ceea ce n-am putut face și cu cartea respectivă în întregul ei, adică cele 350 de pagini. Așadar, „și alte rătăciri românești”!… Măi să fie?!

Am pus însă cartea deoparte și i-am închis coperțile definitiv când, după un ceas-două, am dat peste încercarea autorului de a strecura și numele lui Iisus printre „rătăcirile” românești. E pomenit numele Mântuitorului tam-nesam într-un context în care nu exista niciun motiv să apară: un context trivial, abject. …Doar dacă nu cumva acesta era motivul, mobilul: deriziunea împinsă dincolo de orice limită. Truc ieftin, deplorabil. M-am simțit edificat: individul este din categoria autorilor care „nu au nimic sfînt”!… Știu multe, dar nu înțeleg tot ce știu.

Mi-a adus aminte la început de George Pruteanu, răposatul… Ale cărui emisiuni TV au fost atât de reușite. Pentru că totuși, așa antipatic cum mi-a fost, despre George Pruteanu nu se poate spune că nu avea nimic sfînt!… Cel puțin în ultimii ani de viață! Deci și Dan Alexe! Vârsta îi mai acordă o șansă… Nu este bătută în cuie impresia cu care m-am lepădat de obiect! De carte! Senzația că am ținut-o prea mult în mână!…

*

I-aș fi trecut cu vederea acestui Dan Alexe nenumăratele greșeli în manevrarea materialului lingvistic. A deprins dumnealui unele reguli și metode, cam pe jumătate numai, cât să reziste la prima impresie: cum spuneam, foarte bună! Dar să spui că cuvîntul românesc știință vine din latinescul scientia!… Sau că centru și secol sunt cuvinte din vocabularul comun al românei sau albanezei, moștenit din latină!… Greșeli de student în primele săptămâni de facultate… Facultate de-aia serioasă, de dinainte de 1990.

Greșeli și concluzii pripite care te așteaptă la fiecare cotitură a cărții.

Dar cea mai supărătoare, prezentă la tot pasul, este încercarea autorului, evidentă și insistentă, de a identifica cât mai multe „rătăciri” românești. Iar pentru a fi mai multe, cel mai simplu i-a fost să le inventeze pe mai toatele…

Mă voi referi în câteva cuvinte la capitolul dedicat Dacopatiei, capitol în care sunt demolate, pe bună dreptate, cu argumente valabile, cunoscutele inepții ale unor „daco-pați” pe …puncte, adică ale unor neica nimeni deveniți peste noapte susținători ai excelenței dacice în toate privințele: dacii au construit piramidele, au scris Biblia, iar vechii evrei le-au furat manuscrisul etc. Fără argumente, fără informațiile de specialitate, fără cunoașterea bibliografiei minime, a metodei științifice, au fost lansate în ultimii ani o sumedenie de bazaconii prin care au compromis orice discuție serioasă pe tema moștenirii din substratul limbii și ființei românești, o moștenire atât de consistentă.

Alde Săvescu Napoleon sau Daniel Roxin, campioni ai acestei falsificări, sunt însă adversari ușor de pus la pământ. Cu ei se războiește Dan Alexe. Nu merită să scrii o carte pentru a le da peste mână. Se fac singuri de rîsul curcilor! „Dacopatia” a produs însă și lucrări serioase, una dintre ele fiind Dicționarul Etimologic al Limbii Române, scris la New York de Mihai Vinereanu. Nu e simplu să-l contrezi Mihai Vinereanu. Dar ăsta nu este motiv să-l ocolești, să-l ignori, să nu-i pomenești numele și lucrările măcar! Așa cum procedează, incorect, Dan Alexe. Ar fi fost interesant să aflăm opinia unui dacofob aparent avizat asupra subiectului despre o carte ca Dicționarul Enciclopedic al domnului Vinereanu.

În aceeași situație se află și eminentul „arheolog” al spiritualității românești arhaice Miron

Scorobete, autorul unor cărți, precum Dacia edenică, de mai mare dragul să le citești: impecabil documentate și argumentate.

Postulez: dacă te legi de cei care bat câmpii pe seama dacilor, este obligatoriu să-i pui pe piedestal – sau măcar să-i pomenești, pe cei care au reușit să dea opere valabile dedicate dacilor! Pe autorii de azi, sau pe cei mai vechi! Au dat culturii românești cărți valabile, de referință! Și au salvat de la uitare o componentă importantă a personalității neamului românesc. În multe privințe, cea mai imporatantă!

Domeniul acesta – spiritualitatea arhaică, este pe cât de fascinant, pe atât de dificil. Nu-l poți aborda citind numai dicționare și enciclopedii, ci numai și numai din interiorul fenomenului, trăind și cunoscând partea încă vie a acestei spiritualități: folclorul românesc autentic, în vatra sa, unde mai sunt câțiva tăciuni care ard și pot da semn despre ce a fost vreodată. Repet: partea încă vie a spiritualității arhaice!

Unii dintre noi au avut norocul să trăiască într-o familie, într-un mediu – rural de regulă, în care, când și când, răzbate un ecou din mentalitatea și practicile arhaice. Alții, mai …urbanizați, nu au norocul acesta. Mă număr printre ei. Majoritatea își dau seama măcar de atât: că nu au acces la una dintre dimensiunile definitorii ale „ființei românești”. Și bunul simț îi face să nu se ponunțe asupra chestiunii! Să nu intervină în discuțiile pe această temă. Să tacă și să asculte! Să încerce să înțeleagă ce mai pot ei să înțeleagă!

Alții însă, incapabili să-și vadă limitele, în loc să resimtă acest handicap, găsesc de cuviință să facă din handicap cheia înțelesurilor și să intervină, raționali și informați, pentru a devoala fără cruțare „rătăcirile” minții românești. Or fi existând și multe rătăciri, căci nu se poate altfel, dar nu sunt cele pe care le ia în vizor Dan Alexe.

Dan Alexe este un caz tipic pentru categoria celor cărora le lipsește organul prin care să acceadă la „abisurile” sufletului etnic românesc. Acest organ, cine îl are, te ajută să simți măcar atât: că există acest strat abisal, chiar dacă nu-l poți defini sau descrie. Dar îl simți că există. Îl zărești, ți se arată de la o distanță prea mare, dar există! Căci el există în structura sufletească și mentală a oricărui popor autentic, „normal”!

Ca români, avem obligația să dăm atenție acestui subiect și să încurajăm orice încercare onestă de a-l aborba. Iar prin încercare „onestă” înțeleg încercarea autorilor care cunosc și practică metoda științifică exersată de alții în domeniul respectiv sau în cele limitrofe. Cazul, bunăoară, al celor doi savanți mai sus amintiți: Mihai Vinereanu și Miron Scorobete. Chapeau bas!…

Am net sentimentul că dlui Dan Alexe îi lipsește această „doagă”. Bunăoară în păginuțele dedicate basmului românesc. Doamne, cu ce voluptate caută omul ăsta izvoarele ne-românești ale unor capodopere românești! Și cât de ridicul se face în cartea sa invocând la tot pasul limbile și cultura popoarele caucaziene, fără nicio legătură cu subiectul. Semn – pentru mine, că ultima carte citită de Dan Alexe a fost una despre caucazieni. Ultima carte citită înainte de a și-o scrie pe a sa!…

(Mă întreb, în paranteză, o fi vreo legătură între ateismul lui Dan Alexe și daco-fobia aceluiași? Nu cumva este vorba de același handicap, de a nu putea vedea ce alții văd?!…)

*

Este corect textul lui Dan Alexe despre Tăblițele de la Tărtăria. Mai puțin referința la Romulus Vulcănescu. Înveninată fără rezon!

În schimb, comentariul la Tăblițele de la Sinaia este cu totul năuc și cu rea credință scris. A spune că acele tăblițe sunt falsuri te obligă să precizezi sau măcar să te întrebi cui profuit? Ce s-a urmărit prin această contrafacere? Efortul de a le produce nu va fi fost deloc mic. Ce anume l-a justificat? Cine și ce avea de câștigat dintr-un fals atât de laborios, de migălos?!

Transcriu un comentariu, de pe site, al domnului SORIN, exemplar prin bunul simț. Sper să vadă diferența și dl Alexe:

„Nu stiu multe sa spun nici de placute. Sunt o gramada de povesti si versiuni. Eu vreu sa cred ca sunt autentice, nu sunt insa convins deocamdata pe de-antregul. Initial au fost duse in Anglia la un institut (cateva bucati), si aia au examinat stratul superficial. S-a comparat cu stratul superficial a unei scoabe de plumb gasit la o cetate dacica si au spus ca structura e similara. Apoi insa chiar Aurora Petan (care sustine cu multa convingere autenticitatea continutului lor ( o sa spun imediat de ce continutului) spune ca placile au fost de 3 ori examinate pe toata adincimea lor la Institutul de Fizica Nucleara din Bucuresti. Examenul a relevat un aliaj PbSn, cu un procent de maxim 0.5% din al doilea element…staniul, pe scurt plumb tipografic de care se folosea in sec 19. Asta ea o spune, o dacista (dacologa). Adevarul e ca nici eu nu am gasit pe nicaieri ceva raport de site arheologic al lor (al vreunul site unde au fost gasite. Ea insa (si probabil nu numai ea) a lansat ipoteza originalelor din aur. Iar ipoteza spune ca regele Carol le-a topit, ca vroia sa valorifice aurul, sa obtina bani pentru constructia castelului Peles. Ca sa nu se piarda insa continutul, a facut copii de plumb. Numai ca el nu a lasat nimic consemnat despre asta, or daca vroia sa ascunda faptul ca a topit originalele, nu mai facea nici copii si nu mai stia nimeni chiar nimic. Plus ca de ce nu le-ar fi valorificat ca si artefacte, daca tot vroia sa obtina bani…categoric ar fi fost mult mai scumpe, prin continutul lor, decat valoarea greutatii lor in aur.
Nu stiu ce sa cred…inca…nici ca da, nici ca ba (asupra autenticitatii).”

Eh, la domnul Alexe nu e pe crezute, el știe precis că sunt falsuri, căci este chitit, cum spuneam, să găsească cât mai multe rătăciri „românești”! Dar de ce ar fi vorba de o rătăcire în cazul plăcuțelor de plumb?! Precum se știe, sunt mulți cei care nu le consideră autentice. Unii da, alții ba! Stare de normalitate perfectă!

Scandaloasă este însă pagina – nu mai mult, pe care autorul o dedică capului răutăților: Dacia Preistorică a lui Densusianu, atât de des pomenită de „dacopați”. Am descoperit, eu am descoperit!, că dacopații o citează fără să o fi citit, și fără să o fi înțeles, desigur. Fac aceeași descoperire și cu privire la autorul nostru. Îl citez: „Cum am tot spus, pentru Nicolae Densusianu dacii vorbeau deja o limbă latină mai pură decât a romanilor atunci când au fost cuceriți de aceștia” (pag. 96). Și îl invit pe dacofobul Dan Alexe să ne dea citatul din care rezultă ideea pe care o pune pe seama marelui erudit care a fost Nicolae Densusianu. Asigur, pe cel care citește aceste rânduri, că Nicolae Densusianu nu a făcut niciodată afirmația ce i-o pune în seamă domnul acesta. Și nici alte afirmații din care să decurgă logic fraza de mai sus a dlui Alexe!

Păcat!…

O noutate absolută și cu totul neașteptată ne oferă autorul atunci când descoperă în Densusianu un precursor al …nazismului! Repet: Nicolae Densusianu precursor al nazismului! Dixit Dan Alexe!…

Ce i-o fi venit?! Cum a putut să spună o asemenea porcărie!… Cui a vrut să-i placă cu o mizerie ca asta?!… Să fie oare o plecăciune slugarnică făcută editorului?! Nu mă mai miră nimic la domnia sa Dan Alexe! Mai ales după ce citesc și paginile dedicate lui …Becali! Sunt cele mai numeroase! Și deloc pitorești – cum ar fi vrut Dan Alexe!

M-au întristat paginile dedicate machedonului. Ele ne descoperă la Dan Alexe un caracter urît, al unui „ateu” care încalcă legea sfîntă a ospeției și nici măcar nu-și dă seama! Altminteri descurcăreț în tapatul banilor de la naivi ca numitul patron!… Or mai fi fost și alți fraieri pe care i-a „filmat” Dan Alexe?!… Jalnică poveste! Feriți-vă buzunarele!, îmi vine să zic.

O critică serioasă a fenomenului „dacopat”, a exagerărilor penibile, „demențiale” uneori – îi dau dreptate lui D.A. să apeleze la acest termen, nu poate ocoli însă deserviciul imens pe care dacopatia îl face unei cauze drepte, unei idei corecte, insuficient cercetată și pusă în valoare: locul aparte al geto-dacilor în antichitatea europeană, greco-romană. Comparația cu grecii și romanii este una! Trebuie făcută și s-a făcut! Încă din antichitate. Cu rezultate deseori „convenabile” pentru suporterii dacilor! Pasul următor este comparația cu celelalte popoare din antichitate: gali, germani, sciți, celți etc. Să nu ne sfiim și să ne întrebăm deschis, pe înțelesul lui Gigi Becali, care a fost poporul antic care ar veni, după greci și romani, în ierarhia popoarelor din Europa antică, pe locul trei?!

După părerea mea, avem temeiuri certe care fac din daci un popor interesant, a cărui însemnătate în istoria antică încă nu a fost recunoscută în termeni clari și expliciți de lumea modernă. Identificarea acestor dovezi, cu grija de a nu inventa, de a nu exagera, de a evita caraghioslîcurile lui Funar sau Chelaru, este o sarcină ușor de asumat de istoricii tineri, dez-inhibați de propaganda și diversiunile adversarilor de teapa unui Dan Alexe.

O „sarcină” am zis. Adică o obligație, o datorie!

Din păcate – și formulez astfel obiecția cea mai importantă: această perspectivă corectă asupra dacilor lipsește din cartea pe care Dan Alexe le-o dedică! Cartea, cu voia sau fără voia autorului, este daco-fobă! Fără argumente, ca la dacopații pe care îi ia în șuturi! Într-un mod jalnic! Și, implicit, româno-fobă! Poate că fără să-și dea seama autorul. O asemenea carte, româno-fobă, drept este, își găsește mai ușor editor azi! O fi și asta o explicație! Dar nu este o justificare! Ci numai cauză!

*

Nu trebuie uitat – așa cum uită Dan Alexe, că daco-patia este o boală pe care au „înnobilat”-o, înaintea lui Funar și Chelaru, conți și cavaleri din Spania, învățați din Suedia și Danemarca, din Slovacia. Dacă dacii ar fi fost un popor oarecare, doi bani duzina, nu ar fi fost convocați, după o mie de ani, să pună umărul la „geneza” altor popoare! Nu exista alt motiv decât prestigiul dacilor în conștiința celor pasionați de istoria antică. Prestigiu pe care l-au consolidat nenumăratele semne de prețuire rămase de la romanii înșiși! Ca și de la vechii greci! De la Columna lui Traian până la Platon, pasajul celebru din Charmides. Semne pe care nu avem acum vreme să le enumerăm pentru cine nu știe să le vadă și singur! Dar ele există, au fost puse la vedere unelea, altele încă nu au fost toate scoase la lumină! Dan Alexe nu suflă o vorbă despre ele, despre temeiurile reale ale admirației și prețuirii pentru daci.

*

Dacă umbli puțin la istorie, poți să te miri de unitatea și continuitatea învățaților români în răspunsul pe care l-au dat cu toții la aceeași firească și fundamentală întrebare: de la Râm ne tragem, fraților!

Fără nicio rătăcire, fără nicio ezitare, nimeni, de la Ioniță Caloianul până la ultimul învățător ori popă de țară, nu a invocat alți strămoși! E de necrezut să afli că în alte culturi, mari, ale unor mari popoare romanice, conștiința romanității nu le-a fost atât de clară și neabătută ca a noastră. Franceza, bunăoară, a fost coborîtă până târziu din ebraica veche! De mai mulți autori, mari savanți la vremea lor! (Vezi George Mounin, în a sa Istorie a lingvisticii…)

Eh, domnule Dan Alexe, despre acești savanți respectabili, care argumentau erudit cum că franceza descinde din ebraică, despre asemenea „rătăcire franțuzită”, ce ai avea de spus? Îi găsești perechea printre „rătăcirile românești” în care ai ajuns specialist? Așa-i că nu?!

*

Discuția propusă de D.A. despre proto-cronism este și mai ușuratecă, mai iresposabilă. Este la nivelul campaniei mediatice de la Europa liberă de denigrare a protocronismului, începută în urmă cu aproape o jumătate de veac, și continuată până azi cu aceeași metodă: denaturarea mesajului, a semnificației, a scopului urmărit. Este un fals grosolan și nedemn tot ce spune despre protocronism domnul Alexe. Nimic nu se potrivește cu protocronismul imaginat și acreditat de marele cărturar care a fost Edgar Papu. La vremea când și-a lansat teoria, Edgar Papu era printre cei mai erudiți autori din lume. Mă aflu într-o ipostază ridiculă apărându-l pe Papu dinaintea numitului Dan Alexe. N-are nevoie Edgar Papu de apărarea mea. Dar n-am încotro! Și trebuie să-i apăr pe cititorii lui Dan Alexe de rătăcirile acestuia. Rătăciri vinovate!

Teoria lui Papu, ilustrată cu texte din Cantemir și Eminescu – dacă mai țin eu bine minte, susținea că multe din teoriile sau ideile care circulă sub autoritatea unui nume sau altul, au fost formulate de fapt mai înainte de autori și în lucrări cu o circulație internațională redusă sau chiar inexistentă. Semnalarea acestor priorități i se părea lui Edgar Papu firească și chiar obligatorie pentru cine le descoperă. …Și punct! Ăsta este protocronismul hulit de Dan Alexe și nu numai de dumnealui. Cu ce i-a deranjat?!

Edgar Papu nu și-a prezentat teoria ca fiind o descoperire originală. Nu era el primul care …protocroniza, atunci când îi atribuia lui Cantemir prioritatea unei idei, a unei teorii care circulă sub paternitatea unor autori care au trăit mult după prințul moldav. Prioritatea și paternitatea protocronismului poate fi atribuită …bunului simț comun, al „maselor”, al celor care folosesc expresia avant la lettre, atât de des întâlnită în studiile de istorie, unde are menirea de a consemna momente „proto-croniste”. Când spun că Dragoș Protopopescu, de exemplu, a fost „un post-modernist avant la lettre”, spun astfel că a practicat procedee literare specifice post-modernismului cu mult înainte ca acesta să se constituie și să se declare ca atare, ca noutate. Adică fac proto-cronism!

Denaturarea acestui concept, produsă mai ales la Europa liberă, constă în a face din proto-cronism o mișcare a unor semi-docți „cu cultură șovăielnică și fără pregătire istorică sau lingvistică” care „se coalizează pentru a inventa o măreție trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului”(pag.103).

La vremea când Edgar Papu a pus în discuție acest fenomen toată lumea academică a fost de acord cu Papu, cu adevărul, la urma urmelor banal!, că paternitatea unei idei sau teorii este câteodată greșit atribuită unui autor care nu a avut și prioritatea exprimării acelei teorii. Cauzele acestei anomalii sunt nenumărate. Nici vorbă să se reducă la culturile „mici” problema identificării unor autori nedreptățiți de contemporani și de posteritate. Îndreptarea unor astfel de greșeli întru cât ar fi o greșeală?! Cu ce sunt blamabili cei care se străduiesc să demonstreze că America a fost descoperită de alți navigatori, înaintea lui Columb?!

Să dau un exemplu: colega mea de catedră Teodora Popa făcuse un „fix” din a demonstra că vestitul Ferdinand de Saussure nici pe departe nu merită să i se atribuie în întregime ideile cu care, se știe, a dat alt curs lingvisticii. Mare parte dintre aceste idei – a demonstrat Teodora Popa, fuseseră enunțate cu ani buni mai înainte de către americanul Whitney. William Dwight Whitney, mare sanscritolog, ale cărui texte teoretice au trecut însă neobservate. Le-a observat după aproape trei sferturi de veac colega mea și a stabilit că lui Whitney trebuie să i se recunoască niscai priorități până acum ignorate.

Mă laud și eu că la puțină vreme după ce a căpătat circulație internațională deosebit de intensă, am demonstrat că dicotomia chomskiană performanță-competență nu este o noutate, prioritatea aparținându-i lui Saussure, de data asta… Și n-am fost singurul, trebuie să precizez, care a făcut această constatare.

Ca și marele Saussure, care nu-l citise pe Withney, nici marele Chomsky nu-l citise pe Saussure la vremea când a publicat cărticica sa despre Structurile sintactice… E omenește să se mai petreacă lucrurile și în acest fel.

La vremea aceea – în jurul anului 1970, mi-aduc aminte că mi-am exprimat oarecare rezerve față de proto-cronism, zicând că are un merit și cine spune prima oară ceva, o trăznaie, o idee, dar meritul cel mai mare este al celui care își dă seama de valoarea acelei idei și insistă asupra ei, atrage atenția, o teoretizează, construiește în jurul ei un sistem, o structură de idei etc.

Subiectul, deosebit de compex și de interesant, este departe de a fi epuizat. Numai că intervenția unor indivizi de rea credință ca Dan Alexe depărtează discuția de miezul ei… O denaturează! Ceea ce se pare că este și scopul urmărit!

Da! Din păcate prea multă rea credință în paginile semnate de Dan Alexe! Pagini aparent seducătoare, unele, până ce încep să se adune, prea numeroase, semnele și dovezile precarității intelectuale, profesionale, sufletești.

Faptul că se declară ateu nu-l scuză cu nimic pe Dan Alexe. Ci doar explică despre ce este vorba în propoziție. Căci nu cred ateii în bunul și răbdătorul Dumnezeu. Dar cred ei în ceva!… Nu ne spun în ce, dar cred! Nu rămân ei singuri și neajutorați în bătaia vîntului!… Nu cred ei, dar o fac cu folos!

*

…Să fac puțină istorie „recentă” pentru cititorii mai tineri. Deci și pentru scriitorul Dan Alexe: după 1944 dacii au ajuns un subiect tabu în România. Nu știu exact de ce interesul pentru daci primea automat eticheta sancțiunii maxime: „vederi sau preocupări legionare”. Embargoul a fost înlăturat, spulberat pur și simplu prin apariția primului volum din Fontes Historiae Daco-Romanae. Editat de Academia RSR, textele cuprinse erau libere la comentarii. După știința mea, primii care au profitat de această schimbare au fost un grup de studenți de la Facultatea de limba și literatura română, adunați în jurul marelui profesor care a fost Mihai Pop, la cercul studențesc de folclor. Din grup făceau parte Silviu Angelescu, Șerban Anghelescu, Ioan Petru Culianu, Paul Drogeanu, Dumitru Radu Popa și alții. Ei au pus în dezbaterea cercului de folclor textele despre daci din Fontes, în primul rând cele despre religia dacilor. Participarea lor la un Colocviu Național al Cercurilor Științifice Studențești, la Cluj, în 1967(?), a fost un mare succes pentru …ideea dacică! Pentru recuperarea antichității dacice.

Pe lângă Mihai Pop, au mai fost și profesorii clasiciști Florea Fugaru, Mihai Nasta, Cicerone Poghirc, care au încurajat noua direcție și i-au dat din autoritatea lor academică.

Apoi a apărut din Italia „miliardarul” Constantin Iosif Drăgan, cu cărțile sale și cu revista „Noi, Tracii” și în scurt timp interesul pentru antichitatea dacică a căpătat o dimensiune neașteptată: era în chip vădit anti-sistem! Era străin de tot ce ni se băgase pe gât în „obsedantul deceniu”, care a ținut aproape …20 de ani! Ani în care fusese interzis aproape și cuvîntul român. (S-a încercat înlocuirea sa prin cuvîntul reperist, fără succes.)

Vreme de mai bine de un deceniu nu se auziseră laude și elogii decât la adresa poporului sovietic, rus. Sovieticii sau, după caz, rușii, inventaseră totul. În Rusia performanța era maximă în toate domeniile. Inclusiv piticii sovietici, se știa că sunt cei mai înalți pitici din lume!… Nimeni nu contesta!

Evitat aproape 20 de ani, subiectul „dacii” nu putea fi tratat și discutat cu măsura cea mai justă. Avea dreptul la o „răzbunare”! Și excesele n-au întârziat să apară. Primii care au sărit peste cal au fost istoricii de factură „mai îndoielnică” grupați în jurul lui Nicolae Copoiu, specialist în istoria PCR. Adică specialist într-o istorie pentru care nu prea aveam documente. Ca și în cazul …dacilor! Nicolae Copoiu, după părerea mea, a introdus în cercetarea antichității dace metode preluate din practica și experiența …Institutului de cercetare a istoriei PCR!

La acest Institut Nicolae Copoiu a avut și mulți colegi evrei. După 1990, aceștia au devenit – deloc întâmplător, specialiști în …Holocaust! Alt subiect pentru care lipsesc documentele, dar asta contează mai puțin pentru niște savanți care o viață întreagă s-au exersat în cercetarea și inventarea unei istorii inexistente!

(Altminteri, Nicolae Copoiu a fost un om cumsecade, bine intenționat, a greșit, dar n-a mințit! Nu-l putem pune la un loc cu ceilalți! A fost un om cinstit!)

Un subiect pe care avem tot dreptul să-l discutăm cu seriozitate: monoteismul dacilor! Este un subiect copleșitor! Când îl citești pe Pitagora începi să te îndoiești de „prioritatea” vechilor iudei! Comparația esenienilor cu cei care se închină lui Zamolxe, făcută de o autoritate teologică antică, este și ea de natură să acrediteze, cât de cât, ideea că dacii au fost monoteiști, înainte de a deveni creștini! Avant la lettre, cum s-ar zice.

Cred că de la această discuție, despre posibilul monoteism al dacilor, s-a născut disponibilitatea, perfect îndreptățită, de a vedea în daci un popor cu totul deosebit, atât de deosebit încât a fost primul sau s-a numărat printre primele popoare care l-au simțit pe Dumnezeu Unul! Asemenea discuții, despre monoteismul dacilor, erau în mare măsură discuții despre creștinism. În plin regim ateu, să afirmi și să te lauzi că noi, românii, ne tragem dintr-un popor ca dacii, că deci suntem „creștini prin naștere”, avea o încărcătură anti-comunistă pe care toată lumea o resimțea cu emoție și entuziasm.

Mai mult, s-a aflat că și lui Ceaușescu îi plac dacii! S-au dat bani pentru filme cu daci, de mare succes la publicul de peste mări și țări! S-a înființat și un Institut dedicat acestui domeniu, iar Mircea Eliade a fost invitat să vină să lucreze la acest institut câteva luni pe an, când și cât la alegerea sa. Să-și facă la București o școală, un grup de cercetători aflați la dispoziția sa. Plus fondurile, mult mai mari decât cele pe care i le oferea Universitatea din Chicago… O invitație pe care a fost împiedicat s-o onoreze. Deh, n-a fost să fie! A câta oară, Dumnezeule?!

(Informația o am de la Paul Anghel, și el protocronist!… Poate cel mai important. Ciclul Zăpezile de-acum un veac, 11 volume, stă dovadă!…)

Din perspectiva protocronismului s-a discutat despre Traian Vuia, despre Henri Coandă, despre Odobleja, despre Paulescu, despre alți mari români, care „așteptau” să fie recuperați de conștiința publică românească! Protocronismul, după două decenii de internaționalism cominternist tâmp, semidoct și anti-românesc, devenea o afirmare curajoasă – chiar dacă uneori exagerată, a românismului, a priorităților românești. A excelenței românești, atâta câtă e! Inclusiv a excelenței geto-dace în antichitate!

În acest context a apărut, în 1979 cartea Scriitori Bisericești din epoca străromână, a Părintelui Profesor IOAN G. COMAN. Fie-i numele binecuvîntat! Moment de grație!

Datorită lui Ioan G. Coman, coleg și camarad de idei cu Mircea Eliade, am aflat cu uimire că avem toate motivele să-i revendicăm, ca precursori ai lumii românești, pe un Dionisie Exiguus, Ioan Cassian, Niceta de Remesiana. Primul capitol al cărții poartă un titlu care a mers la sufletul nostru atunci, în 1979, și a rămas acolo, odată cu amintirea autorului: Nemurirea traco-geto-dacă și atingeri cu creștinismul, un text dens, de 35 de pagini! Dedicat de autor „marelui nostru Dascăl Vasile Pârvan, savant neasemuit și model de muncă și viață, cu ocazia jubileului de 50 de ani de la apariția lucrării sale Getica, operă monumentală, de știință, de abnegație și de umanism, în serviciul Patriei.”

Pe urmele lui Ioan G. Coman, Ion Rotaru a inclus în a sa Istorie a Literaturii Române un capitol despre „epoca străromână”, iar Mihai Diaconescu a scris o captivantă literatură dedicată marilor spirite „străromâne”! Ba chiar, în zilele noastre, o Istorie a literaturii străromâne. Termenul străromân a fost lansat, dacă nu mă înșel, de Sextil Pușcariu, la început de secol 20.

După 1990 a luat un avânt teribil și deplorabil Dacopatia! Una din cauzele probabile: ostilitatea față de tot ce este românesc, atât de vizibilă în unele cercuri intelectuale și mediatice din România și străinătate. Potopul de minciuni și calomnii la adresa românilor abătut asupra noastră după 1990 s-ar putea să explice și oarecum să justifice exagerările unor bieți români, ale unor „dacopați”. Ce și-or fi zis dumnealor? Dacă unii exagerează prin defăimare, de ce n-am exagera și noi, la rândul nostru, lăudându-ne cu înaintașii noștri mai mult decât e corect, depășind limitele adevărului. Nu suntem noi primii care păcătuim astfel!…

Numai că exagerările acestea câteodată sunt așa de străine spiritului românesc încât ajungi să te întrebi dacă nu sunt o provocare, o diversiune. Mai ales când aceste exagerări privindu-i pe daci au mers în paralel cu defăimarea și negarea romanității noastre, nebunie imposibil de explicat altfel decât ca diversiune, ca gest adversar, dușmănos. Dacă exagerarea rolului jucat de daci în istorie mai are o explicație, o justificare, condamnarea și negarea romanității românești, a Școlii Ardelene, a Latinismului, a Romei înseși, este o lovitură dată sau care încearcă să fie dată la temelia conștiinței noatre naționale. Opera Budapestei, a Moscovei?… A prostiei numai?!

*

O carte despre Dacopatie nu poate fi scrisă ca lumea decât de cineva care iubește și prețuiește sincer lumea românească. Nu poți să critici fără să înțelegi și nu poți să înțelegi fără să iubești!

Dl Dan Alexe este evident că nu-l iubește pe Becali și se înțelege bine de ce: a primit de la patron prea puțini bani în comparație cu călugării nespălați de la Athos… Nu-i iubește nici pe călugări! Cum să-i iubească?! S-au învârtit mai bine pe lângă patronul din București!… Zeci de mii de euro?!… Criteriu decisiv pentru un ateu!

Ion Coja

PS Cu mulțumiri dlui Titus Grecescu care mi-a oferit cartea. O carte exemplară pentru cum nu trebuie scrisă o carte. O carte amăgitoare, nocivă prin calitatea scrisului, atrăgător, ademenitor pentru cititorii insuficient informați…

Rămâne cum am spus: ca tînăr autor și ateu, Dan Alexe mai are o șansă. Dacopatia nu-i ultima carte!

Notă: în revista „Luceafărul” a fost publicată în septembrie 1980 o amplă recenzie a cărții părintelui profesor Ioan G. Coman. Dacă vreunul dintre cititorii acestor rânduri a păstrat acel număr din „Luceafărul”, rog să mi-l împrumute pentru a fi re-publicată recenzia. Mulțumesc.