Dacii nu sunt dutsch, iar geții nu sunt goți! Dacii sunt geți, iar geții sunt daci! Atât!

Publicat de |2014-05-17T22:10:29+00:0017 mai 2014|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Dacii şi geţii sunt acelaşi popor.
Un personaj dintr’o fabulă a lui Menandru care se numea Daos („lup”, de unde provine numele de dac) spunea: „Aşa suntem noi, tracii, toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă…” Deci Daos (dacul) e get.
Un Daos într’o piesă a lui Terenţiu spune : „cel mai bun prieten şi compatriot al meu, Geta, a venit la mine” (dacul şi getul sunt compatrioţi).
Ştefan din Bizanţ: „Dacii, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, înspre Germania şi izvoarele Istrului”. E vorba, deci, de acelaşi popor, numirile diferite provenind exclusiv de la aşezarea geografică.
Diversiunea de a considera pe daci şi pe geţi ca popoare diferite este exact aceeaşi (şi din aceeaşi sursă) ca a-i considera pe vlahi şi pe români ca popoare diferite, pe moldoveni şi pe români ca popoare diferite.

Acum nici diversiunea nu mai e una simplă, odată cu progresul tehnic s-a modernizat şi ea, funcţionează ca rachetele, în trepte.
O primă treaptă e negarea romanizării. Latinitatea e cea care ne separă tranşant de toţi cei din jur, unguri, germanici, slavi. Or, tocmai acest dat genetic al nostru le stă în gât celor ce ne cântă (prematur) prohodul. Ce n-ar da ei să fie ei latini, nu noi! Când nemţii şi-au făcut imperiu l-au numit „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanică”. Ei, adică, îşi pun numele de „Imperiu Roman” fără să fie, în vreme ce noi, urmaşii de fapt, de drept şi de ADN ai acelui Imperiu, nu ştim cum să-l mai ponegrim şi să ne lepădăm de el mai ceva decât de Satana.
Latinitatea ne include într-o familie glorioasă, în ginta latină, ne leagă de Europa, ceea ce veniţilor de prin stepele asiatice le pică foarte rău, le produce greţuri şi ameţeli. Ei ne vor nu cu Europa, ci cu „sfântul Putin”, despre care se vorbeşte pe acest site chiar acum.
Sigur, nu le place nici că suntem daci. Niciunii din cei care ne înconjoară nu au antichitate. Suntem singurii din zonă care o avem, şi încă una strălucită. Şi atunci ce fac? Ne-o fură. Danezii se trag din daci, nemţii se trag din daci, Lundius declară că toţi scandinavii se trag din daci. Care e reacţia „dacilor” noştri? Aplauze furtunoase, păi, vedeţi cine-s dacii, toată lumea se trage din daci!… „Dacii” noştri îl traduc pe Carolus Lundius foarte mândri de ce scrie el acolo. Şi ce scrie el acolo? După ce îl laudă pe Zamolxis ce legiuitor genial a fost, trece la istoria urmaşilor lui care sunt, cine? Numai germanicii nordici, nici un singur cuvânt despre dacii din Dacia şi despre amărâţii de români coborâtori din aceia. La asta i-a trebuit Zamolxis, la legarea în fals de o rădăcină care lui îi lipseşte şi la scoaterea din discuţie a tulpinii reale care creşte din acea rădăcină, poporul român adică, la identificarea în fals a germanicilor nordici cu tulpina crescută din Zamolxis.
E un rapt mai odios decât jefuirea aurului de la Roşia Montană. E o substituire de identitate. Că cel desfigurat astfel, cel mutilat, cel tâlhărit de propria identitate reacţionează aşa cum reacţionează, în loc să se apere se bucură şi îl laudă pe agresor, asta nu arată decât cât de adânc a pătruns diversiunea, câtă stăpânire pe conştiinţe a pus.

A doua treaptă a diversiunii e tratarea dacilor şi geţilor ca popoare diferite. Ea e scoasă acum de la reanimare nu doar pentru a ne da nouă prilej de a schimba o vorbă, ci cu un scop foarte precis. Acesta coincide nu numai temporal, ci şi ca intenţie cu altul: cultivarea în exces a transilvanismului. A-i socoti pe ardeleni altceva decât ceilalţi români, superiori, se-nţelege, se suprapune perfect peste a face distincţie între daci şi geţi. Şi coincide cu prăpastia săpată între vlahi şi români, între moldoveni şi români.
Ziarul „Transilvania reporter!”, campionul propagandei transilvanismului, de un timp şi-a schimbat literele titlului din latine în gotice.
Duşmanii înfocaţi ai latinităţii cred că jubilează.
Eu bat în lemn…

KOSON

 

Nota redacției: Autorul care se pitește, nu de frică, ci din discreție, în spatele pseudonimului „KOSON”, este un mare poet și savant! Voi fi nevoit, în curând, fără îngăduința sa, să-i dezvălui identitatea nobilă!