În primul rând pentru dl Florin Dobrescu, care mi-a adresat o scrisoare deschisă la care mi-e greu să-i răspund punct cu punct căci mi-ar lua prea mult timp, iar argumentele (acuzele) domniei sale sunt cele mai multe depășite. Ar fi avut trecere acuzele sale până prin ’91-’92, dar azi, după douăzeci de ani, Ceaușescu nu mai poate fi înjurat decât cu documentul pe masă, la vederea tuturor! Îl asigur pe dl Dobrescu că tinerii istorici anti-comuniști, alde Marius Oprea și alții ca el, ar fi publicat cu mare entuziasm documentele din care să rezulte cât a fost de criminal Ceaușescu cu ocazia colectivizării sau a luptei cu partizanii din munți. În schimb au apărut dovezile că ani de zile am fost mințiți, de la „Europa liberă” îndeosebi, cu privire la represaliile sângeroase de la Lupeni 1977 sau Brașov, noiembrie 1987. În decembrie 1989 a apărut la TV liderul minerilor Constantin Dobre, despre care mereu ni se spunea de la Munchen că băieții cu ochi albaștri l-au lichidat din ordinul Ceaușescului…
Cunoașteți, domnule Dobrescu, ce i s-a întâmplat dlui Dobre atunci, în 1977, după greva minerilor? Dacă nu știți, așa cum cei mai mulți români nu știu, aflați că lui Ceaușescu i-a plăcut curajul și demnitatea „muncitorească” a dlui Dobre și l-a adus la București, să facă „Ștefan Gheorghiu” și să devină un lider „școlit” al clasei muncitoare din România. Nu știu dacă cei care îl înjură cu sârg pe Ceaușescu mai sunt capabili să aprecieze corect acest gest al fostului secretar general al PCR, dar eu regret mult că nu am cunoscut la vremea respectivă această împrejurare, că i-am crezut ca „un dobitoc” pe cei de la „Europa liberă” și am continuat să-l urăsc pe Ceaușescu, acuzându-l în sinea mea pe Ceaușescu și de asasinarea lui Constantin Dobre, de iradierea mortală a liderilor de la Brașov și alte crime. Iată însă că după decembrie 1989 nimeni nu vine să se plângă, să reclame că fostul președinte al României are pe conștiință viața unor oameni, a unuia singur măcar! Nu vine fratele sau copiii victimei să acuze în cunoștință de cauză. Acuză dl Dobrescu, după ureche, fără nicio rigoare a afirmațiilor. Nu este serios să procedăm așa!
Un cuvînt în plus despre dl Dobre: în preajma „revoluției” din decembrie 1989, scenariștii loviturii de stat s-au gândit că prezența liderului de la Lupeni printre „revoluționari” ar da bine pentru public. L-au invitat așadar să facă parte din complot, în primele rânduri ale revoluției și ale ciolaniadei aferente, dar bravul miner a refuzat, a refuzat să comploteze împotriva lui Ceaușescu, iar după 1990, simțindu-și viața în pericol, a emigrat… Nota bene: azi dl Dobre îl vorbește de bine pe Ceaușescu și cred că știe ce face! Și mai ales are dreptul moral de a se pronunța!
Așadar, între Constantin Dobre, liderul grevei de la Lupeni, și Florin Dobrescu, liderul PPP, care abia se născuse în 1977, există o totală deosebire de păreri în privința lui Ceaușescu. Pe cine să credem? Care, dintre cei doi, are justificarea morală să vorbească de Ceaușescu rostind acuzațiile cele mai grave? Nu cumva Constantin Dobre? Și dacă n-o face, dacă nu are de spus nimic grav la adresa lui Ceaușescum, asta ce să însemne?
L-am urît și eu pe Ceaușescu, dar am cedat în fața evidențelor. Și am cedat cu mare satisfacție, căci eu, ca naționalist, nu prea mă împăcam cu ideea că neamul meu românesc, vreme de 25 de ani, a putut răbda în fruntea sa un criminal, un prostănac însetat de sânge și de glorie! Iar când am citit documentele ivite după 1990, bunăoară stenogramele discuțiilor lui Ceaușescu cu Nixon sau cu Gorbaciov, la început m-am foarte mirat, iar în cele din urmă m-am foarte bucurat că „Nicalai al nostru” (cum îi zicea Petre Țuțea când nu-l înjura!) i-a dominat pe super-președinții respectivi. Îndeosebi stenograma discuțiilor cu Nixon, care era însoțit de celebrul Kiesinger, este extraordinară. Discuția este condusă de reprezentantul nostru. „Prost prostul, dar e-al nostru!” Numai că prostul și bâlbâitul de Ceaușescu nu era deloc prost. Evident, nu era ceea ce numim un om cult, dar nici nu era atât de caraghios ca să încerce să pară. Avea cultura lui însă, alta decât a saloanelor sau a intelectualității de profesie. O cultură mai apropiată de rural, de mediul muncitoresc etc., dar cultură! Nu avea capul vid de idei și de cunoștințe!
Față de 1990, acum, după 20 de ani am aflat multe, mai ales cu privire la felul cum a fost „lucrat” și sabotat de cei care l-au trădat, vînzându-se celor din afară care-i voiau capul Ceaușescului. Azi știu bine că a existat o structură discretă (a cui?) care s-a ocupat cu diverse acte de sabotaj, îndeosebi prin lansarea unor zvonuri false despre Ceaușescu, zvonuri compromițătoare, care nu s-au adeverit după 1990. Cei care răspândeau aceste zvonuri nu aveau a se teme de nimic, căci protecția lor era asigurată de faptul că erau agenți DIA sau de securitate, cu acte în regulă. Însuși cultul personalității, care ajunsese la formele paranoice binecunoscute, se pare că nu era pe placul lui Ceaușescu, nu el îl ceruse, dar l-a acceptat spunându-i-se că Moscova nu-l va putea debarca văzând cât este de iubit de popor! Nimeni nu l-a informat însă asupra stării de spirit a publicului, îngrețoșat și scârbit până la vomă de spectacolele acelea mizerabile de pe stadioane sau alte spații publice. Cred că nu este târziu să aflăm cine sunt netrebnicii care au produs textele și scenariile după care se făceau spectacolele „festive” care ne-au făcut mai mult ca orice altceva să-l urîm pe Ceaușescu. Nu este târziu și lipsit de interes să aflăm ce s-a întâmplat după 1990 cu acei nemernici!… Pe câțiva îi cunoaște toată lumea!
Sincer să fiu, nu m-aș mira să apară dovezile că autorii și inițiatorii cultului deșănțat al persoanei lui nea Nicu au fost în slujba „oficinelor” străine, că însuși acest cult al personalității a fost conceput și întreținut ca să-i îndepărteze pe români de președintele Țării, să-l urîm chiar! Ba eu chiar sunt convins că așa s-au petrecut lucrurile!…
Cei care sunt statornici anti-ceaușiști se împiedică cel mai tare în episodul august 1968, pe care însă îl „rezolvă” foarte simplu: Ceaușescu – zic ei, a făcut pe eroul, cu voie de la poliție, adică de la Moscova. Teză neroadă, pe care o acceptă invocând și mărturia unora ca Dumitru Tinu, adică a unor KGBiști notorii. Cât a fost Ceaușescu de „om al rușilor” s-a văzut în decembrie 1989, de Crăciun… Ne-am uitat cu toții la nelegiuitul masacru, și multora, aidoma mie, li s-a făcut rușine că ani la rând l-au înjurat pe Ceaușescu mai mult degeaba decât cu temei. Mă întreb ce o fi în sufletul celor care continuă să-l urască pe Ceaușescu. Jubilează? Văd în oribila crimă o confirmare a faptului că Ceașescu a fost omul rușilor? Sunt complet absurzi!
Un român din America, dl Victor Gaitan, studiind arhivele SUA, a ajuns la concluzia că într-una din vizitele sale Ceaușescu a avut parte de un protocol extraordinar, cum nu i s-a mai oferit niciunui alt șef de stat. Cam la fel a fost tratat „Ceașcă” al nostru, două luni mai târziu, la Londra, oferindu-i-se un tête à tête cu regina în însăși caleașca regală, sub privirile întregului imperiu britanic! Ne-am mirat atunci ca proștii, neînțelegând de unde atâta respect în Occident pentru un individ pe care noi îl știam de o calitate atât de proastă! Acum, după mai bine de treizeci de ani, pricep că la data aceea Nicolae Ceaușescu juca un rol de seamă în istorie, la nivel planetar. Și nu era pentru prima oară!…
Și mai pricep abia acum, după 1990, că tovarășilor noștri de lagăr socialist le stăteau în gât succesele lui Ceaușescu care, în mare măsură, erau succese ale românilor! Dezertarea lui Pacepa în Occident a urmărit și a reușit să strice aranjamentele pe care Statele Unite doreau să le facă cu România. Agent KGB, Pacepa a reușit să-l facă pe Ceaușescu să creadă ca fusese agent american, de unde Ceaușescu a tras concluzia că americanii nu sunt sinceri cu el. Și toate proiectele gândite de Ceaușescu și Nixon, extrem de benefice pentru noi, au căzut! …Noi am avut parte de un continuu sabotaj din partea partidelor și a țărilor „frățești”, inclusiv din partea diasporei respective, mult mai prezentă și mai vizibilă decât diaspora românească.
Încă din Marele manipulator, publicată cu vreo 15 ani în urmă, am prezentat mai multe acte de sabotaj efectuate de forțe greu de identificat, din cadrul aparatului de represiune din România, care urmăreau să sape între Ceușescu și români o prăpastie insurmontabilă. Așa a fost și sabotajul din 1989, când, din dispoziția „conducerii superioare de partid” a fost achiziționată toată carnea de care era nevoie pentru populație, dar a fost dosită prin depozite, n-a fost scoasă la vînzare, lumea a suferit de lipsa cărnii pe piață și l-a înjurat cu năduf pe „nea Puiu”, iar carnea a fost dată pe piață abia după 22 decembrie, cu titlu de carne atunci importată…
Prea mult nu-mi răcesc eu gura pentru cei care „rezistă” la orice argument și nu sunt în stare să-și revizuiască opiniile. Adică nu sunt în stare să recunoască dacă au greșit. Se pare că aceasta este o maladie a spiritului care atinge aleatoriu, la orice vârstă și la orice grad de inteligență. Pentru dl Dobrescu care se consideră legionar cu acte în regulă am să citez din Simion Ghinea: „Sub regimul comunist noi, legionarii, am avut de suferit mai puțin ca înainte de 1944.” Evident, dl Dobrescu iar se va indigna, înainte de a incerca să afle cine a fost Simion Ghinea. Alte explicații nu dau, ci mai adaug una: la Aiud, liderii legionari au disputat la nesfârșit o problemă: au greșit sau nu atunci când Stalin, printr-un emisar, colonelul Romanov, i-a invitat pe legionari la guvernare, conștient că o mână de comuniști, mai toți alogeni, nu vor putea guverna Țara singuri. Au greșit legionarii refuzând?…
Nu mă încumet să dau un răspuns, dar când Petre Țuțea mi-a cerut părerea i-am spus că pentru Mișcarea Legionară poate că este mai bine că n-au colaborat cu comuniștii și și-au păstrat „puritatea ideilor și onoarea nepătată”, că suferind cum au suferit în temnițele comuniste au adăugat un nou capitol la istoria martiriului legionar. Dar din punctul de vedere al românului concret și real, ar fi fost mai puțină suferință în Țară dacă legionarii ar fi intrat în structurile de guvernare de după 1944… Ar fi redus proporția de bolșevism, din acel nefericit 90% hotărît la Yalta. …Pasămite, dând acest răspuns eram și eu marcat de acele suferințe. Azi, când amintirea suferințelor din Epoca de Aur s-a estompat binișor, aș zice că e mai bine așa, e mai bine că modelul legionar nu s-a compromis în anii aceia și s-a salvat pentru viitorime.
La rândul său nea Petrache, când a fost să-i cer eu un sfat – să intru sau nu în Partid?, m-a împins s-o fac, zicând „comunismul nu poate fi răsturnat decât din interior!” N-am încercat să răstorn comunismul, ci numai să-l fac mai ușor de tolerat. Și nu au fost puțini în PCR românii care au încercat să facă acest lucru și au și reușit. Drept care și lucrurile în Țară au mers totuși spre un mai bine de toată lumea așteptat și resimțit. Sigur, erau multe de îndreptat, dar cu puțină bună credință puteai să recunoști fără jenă că erau și multe lucruri bune, cărora le ducem acum dorul… Ca unul care ani de zile n-am avut locuință și am stat în gazdă pe la zeci de adrese, mă gândesc la faptul că în 1989, de câțiva ani buni, la toate cererile de locuință răspunsul era același: poftiți cheile! La fel, servici se găsea pentru oricine!…
Firește, nu mergeau toate cum ne-am fi dorit. Numai că lucrurile la care jinduiam atunci – pașaport, libera circulație auto, dreptul la o locuință de vacanță, un week end mai lung, se puteau obține de pe o zi pe alta, printr-o decizie de sus. Azi însă nu avem cum, prin ce decizie a guvernului, să rezolvăm de azi pe mâine șomajul, dispariția industriei, lipsa locuințelor, discrepanțele sociale și economice atât de mari și fără nicio justificare morală etc., neajunsuri care ne strâng inima, stârnind în orice român simțitor îngrijorarea cea mai mare: unde va ajunge Țara?!
Cel mai mult am suferit în anii aceia că ne era îngrădit dreptul la libera inițiativă. Spiritului întreprinzător, atât de definitoriu pentru ființa umană, îi era imposibil să se manifeste liber și nestingherit. Eu personal visam la o editură pe care s-o conduc! După 1990 am căpătat această libertate și ce a rezultat de pe urma ei? S-au putut astfel constitui structurile mafiote care controlează azi Țara și înăbușă orice inițiativă personală onestă, luminoasă! Nu ai nicio șansă de reușită dacă nu faci parte din haită! O singură competență are azi legătură cu succesul social, economic și politic: competența la furat, la mințit, la fraudat statul, la păcălit fraierii de bună credință!
Asta ne-am dorit în decembrie 1989?
L-am auzit pe dl Florin Dobrescu, la o reuniune a PPP, a foștilor deținuți politici, lăudându-l pe Băsescu și criticându-i pe adversarii acestuia, care încercau să-l suspende din funcție. Mi-am dat seama că dl Dobrescu nu pricepe sau se face că nu pricepe că adversitatea dintre cei mai sus pomeniți este teatru sau circ, este ceartă în interiorul aceleiași structuri, că nu este unul mai breaz decât ceilalți, ci toți sunt o apă și-un pământ. Când lucrul acesta nu-l pricepi, este mai bine să rămâi acasă, să nu te grăbești să mai ai și alte opinii, ba chiar să le mai faci și publice…
În orice caz, dacă între Băsescu și Ceaușescu îl preferi pe Băsescu, eu nu mai am ce discuta!
Îi avertizez totuși pe oamenii de bună credință care continuă să trăiască cu aceeași imagine despre Ceaușescu pe care o aveau înainte de 22 decembrie 1989: a vorbi în continuare despre Ceaușescu ca despre un criminal, care a vrut răul poporului, care a distrus România etc., etc., înseamnă să faci jocul celor care în 25 decembrie 1989 l-au ucis în modul cel mai nelegiuit cu putință. Înseamnă să le dai dreptate că l-au împușcat pe Ceaușescu fără judecata, să justifici și să accepți, ca român și ca creștin, crimele care au distrus familia Ceaușescu. Zic familia, căci la asasinatele din 25 decembrie se adaugă uciderea lui Nicușor Ceaușescu și a Zoei Ceaușescu, prin iradiere, ca și a fratelui mai mare, fost director la Școala de la Băneasa a MAI, care a murit în închisoare prin 1996.
Puneți-vă, oameni buni, întrebarea de ce au fost asasinați cei doi copii ai lui Nicolae Ceaușescu! Nu cumva pentru că erau un potențial pericol pe măsură ce populația Țării își dă seama că dracul nu a fost chiar atât de negru, că acuzațiile aduse lui Ceaușescu în cea mai mare parte a lor nu se confirmă, ci se dovedesc a fi parte dintr-un vast scenariu al diversiunii, al deformării și calomnierii lui Ceaușescu.
Trăim în minciună de când ne-am născut! Mințiți am fost și înainte de 1990, dar și după! Mințiți suntem și azi! Am scris sute de texte despre aceste minciuni, și câteva cărți, cum ar fi Marele manipulator, Legionarii noștri, Transilvania – Invincibile argumentum, Holocaust în România?, Protocoalele Kogaionului, cărți care mi-au atras multe adversități, multe lovituri lașe, pe la spate. Scriind aceste cărți nu am avut decât un singur câștig – liniștea sufletească pe care ți-o dă sentimentul datoriei împlinite. Nu cred că sunt mulți cei care, în publicistica românească, au demascat minciuna cu atâta insistență și tenacitate ca mine. Nu emit decât o singură pretenție, ca răsplată publică pentru străduința mea: puțină încredere că dacă emit o părere, o fac cu sinceritate și fără a urmări un profit personal. Nu am pretenția că tot ce scriu împotriva minciunii este adevăr bătut în cuie. Adevărul este unul singur, iar abaterea de la adevăr se poate face în multe feluri. Dar mi se pare de domeniul evidenței că forțele negre ale istoriei care după august 1944 au adus în România comunismul au fost parțial – repet: parțial înlăturate de la guvernare în 1964 de Dej, și în anii următori de Ceaușescu. Aceste forțe au revenit â la guvernarea României în Decembrie 1989, prin crime, prin asasinarea a circa 2000 de persoane nevinovate. Iar dacă l-au ucis pe Ceaușescu, nu au făcut-o ca să ne facă nouă pofta, căci n-am poftit așa ceva, ci pentru a-l împiedica pe Ceaușescu să dezvăluie lumii ce știa despre ei, despre așa zișii exponenți ai democrației de după 1990.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că Ceaușescu ar mai fi trăit încă zece, cincisprezece ani, așa cum au mai trăit și ceilalți lideri din țările est-europene comuniste. Nu cumva ar fi fost vocea cea mai incomodă, care ar fi contestat legitimitatea și mai ales măsurile luate de noii guvernanți? Și-ar mai fi făcut de cap alde Petre Roman și gașca răspunzătoare de distrugerea economiei românești?

Post scriptum
Ieri, Bogdan Olteanu a fost numit vice guvernator al Băncii Naționale. Nu are nici cea mai mică competență pentru această funcție. Dar nu contează, câtă vreme este nepotul tovarășei Gizela Vass! Cred că știe dl Florin Dobrescu cine a fost Gizela Vass… Dar pariez că vocea plină de indignare a dlui Dobrescu pentru acest abuz de sorginte cominternistă nu se va auzi!

Post scriptum secund
Adaug textului de mai sus scrisoarea prin care Constantin Dobre mi-a răspuns de la Londra întrebării mele dacă este de acord cu felul în care l-am prezentat.

Stimate domnule profesor Ion Coja,

Am primit ultimul dvs. text și mă grăbesc să vă răspund.
Sigur, nu sunt surprins de atitudinea celor „neinformați”, spălați bine pe creier de deșănțata și grosiera propagandă a ultimilor 20 de ani și în mod deliberat ținuți departe de adevăr. Despre cei de rea credință, ce să zic? Au ei un anume interes, nu-i așa?
Despre textul în care vorbiți despre mine, vă asigur că nu ați greșit cu nimic. Așadar, îl puteți publica. Cât privește povestea cu „Ștefan Gheorghiu”, spun doar atât: Ceaușescu a fost sincer în intențiile sale, dar Securitatea, nu!
Merg mai departe și afirm că AM DORIT ȘI AM ACȚIONAT CA CEAUȘESCU SĂ NU FIE UCIS DE CĂTRE COMPLOTIȘTI, DAR TOT SECURITATEA A FOST CEA CARE A CENZURAT MESAJUL EXPRES CĂTRE CEAUȘESCU, ADICĂ NU L-AU INFORMAT CĂ DEJA DIN ANUL 1986 COMPLOTIȘTII ÎI HOTĂRÂSERĂ MOARTEA. MAI PRECIS, I-AM „TRĂDAT” PE COMPLOTIȘTI PENTRU A-I SALVA VIAȚA LUI CEAUȘESCU – ACȚIUNE CARE NU MI-A FOST IERTATĂ ȘI DE ACEEA MĂ AFLU PE MELEAGURI STRĂINE. Dar nu mă plâng! Am fost și sunt mândru că mi-am făcut datoria de ROMÂN și nu voi regreta niciodată că am vrut să salvez viața celui mai mare, cinstit și drept șef de stat al României, care a făcut atât de mult pentru Țara și concetățenii săi. OM care se poate naște doar la o distanță de sute de ani.

Desigur, voi face o declarație publică despre Ceaușescu și nu numai – declarație pe care o puteți publica unde dorește domnia voastră. Eu n-am fost și nu sunt un fricos și îmi asum cu responsabilitate orice declarație publică. De acea declarație mă voi ocupa în acest weekend.
Între timp, vă rog să-mi transmiteți textul integral al articolului lui Florin Dobrescu și câte ceva despre acest om, dacă aveți informații, bineînțeles.

Cu stimă,
Constantin Dobre

Post Scriptum: încep să mă gândesc serios dacă nu ar fi bine și oportun să scriu o carte despre ce cred eu despre Ceaușescu și cum am încercat, vai, fără succes, să-i salvez viața. Poate mă ajutați și Dvs., ce ziceț? Românii au dreptul să cunoască ADEVĂRUL.