„Dar de ce nu spuneți că tot Dumnezeu l-a ales și pe Sima și că acesta este principiul după care funcționează Mișcarea!”

Pentru ca suntem limitati in spatiu si timp si mult mai des la minte. Sper sa nu ma insel asupra persoanei, cand spun ca am fost impresionat de o marturisire de-a lui Dumitru Banea, cel care a fost alaturi de Capitan intr-o actiune prin nordul Bucovinei. Au inoptat la o gazda. Capitanul a dormit la etaj, ceilalti la parter. Dimineata, fiindca desi n-o spune, lui Banea ii era foame, isi tot lungea gatul sa vada cand coboara Capitanul sa poata incepe „micul dejun”. Dar Capitanul nu mai cobora! Si atunci Banea, ca nu-l chema degeaba Mitica, se urca in varful picioarelor sa arunce un ochi spre camera Capitanului. Prin usa intredeschisa il zareste pe acesta ingenuncheat, rugandu-se atat de adanc, incat nici nu l-a zarit pe intrus. Banea a fost adanc zguduit de cele vazute.
Domnule Profesor, despre acest Corneliu Codreanu si despre Miscarea lui vreti ca sa scriu eu? Om fi noi vrednici de asemenea fapta? Stiti si dvs. ca un crestin care nu se roaga in chilia lui ci pe strada e un trufas care se face doar ca este crestin, dorind de fapt sa fie vazut de altii. (Cam ca politicenii nostri cand se apropie alegerile). Deci, cum sa ne apropiem noi de asemenea taina si mai ales cum s-o facem inteleasa de altii, daca noi insine n-o putem intelege? N-o vom arunca noi din taina chiliei pe caldaram? Am stat mult pe ganduri daca si ce sa va raspund. Azi mi-am adus aminte de niste randuri scrise mai de mult, pe cand inca ma aflam sub impresia puternica lasata de autobiografia „Pentru Legionari” a lui Codreanu. Atunci am scris despre Mistica lui Codreanu, pe care apoi a transmis-o si Legiunii.

Achitarea lui Codreanu şi a celorlalţi acuzaţi a stârnit o vie emoţie în ţară. Trenul special cu care au plecat moldovenii lui veniţi la proces, focşeneni, ieşeni, bârlădeni, vasluieni, a fost întâmpinat în toate gările de pe traseu de mii de oameni cu bucurie, flori şi mare dragoste. Au fost momente de mare înălţare sufletească, ce nu s-au mai pomenit pe plaiurile româneşti de la Marea Unire din 1918. În multe gări trenul a oprit şi atunci au asistat cu toţii la manifestaţii de simpatie şi de dragoste din partea locuitorilor de la Slatina, Piteşti, Bucureşti, Focşani. Printre cei care îşi manifestau bucuria şi dragostea erau foarte mulţi copii şi tineri, purtând cu mândrie costume naţionale româneşti. Iar bătrânii cu plete albe plângeau:

„Prin tine-şi văd bătrânii tot avântul,
Ce-l trâmbiţau cu drag în larga zare,
Prin tine se răzbună tot pământul
Şi înfloreşte România-Mare.“

Ce-i putea face pe nişte bătrâni să se emoţioneze atât de mult, încât să le dea lacrimile? Codreanu explică acest fenomen tulburător prin vocea tainică care şoptise fiecăruia îndemnul:
„Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam. Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng. Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.”
Mistica naţională a fost mereu prezentă în toate clipele de înălţare ale poporului român, de la Mircea, Vlad, Ştefan sau Mihai Viteazu, atât de fericit exprimată de George Coşbuc în poezia Paşa Hassan. Cel ce întrupează sufletul şi speranţele neamului trebuie să fie primul pe câmpul de luptă:

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Această sarcină uriaşă, mult peste puterile omeneşti, plină de înălţare şi de tragism, dă eroilor un destin prin care, în calea celor Aleşi totul devine hiperbolic, potenţat de mistica care nu este altceva decât susţinerea divină pentru a îndeplini un ideal creştin. Ne întoarcem iarăşi la Coşbuc, care cu sensibilitatea lui poetică prinde magistral această trăsătură a eroului mistic, devenit Arhanghel:

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

La Bucureşti, mulţimea care l-a aşteptat la Gara de Nord a umplut până la refuza piaţa gării, revărsându-se spre Calea Griviţei şi spre Clădirea Politehnicii din strada Polizu. Au fost acolo peste 50.000 de oameni, veniţi doar din imboldul inimii să-l vadă şi să-l întâmpine pe cel pe care-l socoteau demn de dragostea lor. La Focşani, trenul a ajuns la trei noaptea. Acolo aşteptau o mie de oameni venirea trenului, care întârziase. Erau adunaţi acolo de unsprezece ore şi voiau cu toţii ca să-l oprească pe Codreanu şi pe cei apropiaţi lui câteva zile la Focşani. Dar Codreanu, mânat de dorul de a-şi vedea oraşul şi familia, avea să pornească mai departe. Focşenenii, cei care se simţeau păgubiţii fiindcă n-au avut norocul celor din Turnu Severin ca procesul să aibă loc la ei în oraş, smulg lui Codreanu promisiunea ca nunta lui să aibă loc la Focşani, pe 14 iunie.
Dimineaţa ajung la Iaşi. În gară, mii de oameni, mai ales studenţi, îi iau pe sus pe cei din tren şi-i duc la Universitate, unde desigur, dau de cordoane de jandarmi care păzeau, nu-i aşa, Universitatea ca să nu fie profanată. Mulţimea rupe cordoanele jandarmilor şi pătrunde în aula universităţii, unde Profesorul Cuza ia cuvântul. Corneliu, care nu-şi mai văzuse familia de opt luni de zile dă o fugă şi până la Huşi unde mama lui, cu lacrimi în ochi, l-a primit în pragul casei.
Pe 14 iunie Corneliu face nunta cu domnişoara Ilinoiu Elena la Focşani, aşa cum promisese. Aici a fost totul pregătit de un comitet de organizare. La nunta lui Corneliu au participat, se spune, o mulţime gigantică, care număra între 80.000 şi 100.000 de oameni şi vreo 2000 de care cu boi, căruţe cu cai şi automobile. Această nuntă a fost filmată, dar filmul a rulalt doar de două ori la Bucureşti pentru că ministerul de interne a interzis filmul, l-a confiscat şi i-a dat foc.
Pe 10 august 1925 Corneliu avea de gând să boteze 100 de copii din zona Focşanilor, dar guvernul, pentru a împiedica această acţiune creştină, a decretat în Focşani stare de asediu. Totuşi botezul a avut loc, cu mari greutăţi, în satul Ciorăşti de lângă Focşani. Între baionete, cum avea să spună cu amărăciune Codreanu, 100 de băieţi au primit numele de Corneliu.
Aşadar 19.300 de avocaţi voiau să-l apere, 80.000 de nuntaşi să-i pună pirostriile, 100 de prunci să-i poarte numele. Nu era deja Codreanu un munte si nu purta o gigantică cupolă pe frunte?

 

Text-comentariu de pe blog, semnat de dl Călin Kasper

 

Notă: La cursul de onomastică, în anul 1965, s-a făcut observația că numele Corneliu, destul de rar la români, a devenit brusc foarte răspândit datorită Căpitanului. Aș adăuga: cine, după 1941, și-a botezat copilul Corneliu sau Cornelia a făcut-o și pentru a transmite astfel un mesaj!Cu câți Corneliu am putut sta de vorbă (Corneliu Câlția, Dinu, Dida, Adăscăliței, Andrișoiu, Dan, Urlan și alții mi-au confirmat această bănuială…

E prea puțin spus că e vorba de momente unice în istoria Românilor! Sunt momente fără egal în istoria  Popoarelor, a omenimii!