Ajunşi la Moscova, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, Constantin Pantazi şi Mircea Elefterescu au fost transportaţi la Galiţin, la aproximativ o oră distanţă cu maşina de Moscova, unde au avut domiciliu forţat într-o casă de vînătoare „încăpătoare şi aşezată în mijlocul unui superb parc cu brazi şi mesteceni”, lung de 1,5 km şi lat de 400-500 de metri „unde arestaţii stăteau în parc, se plimbau şi citeau” [45]. Conform memoriilor generalului Pantazi din 1946, viaţa celor cinci arestaţi la Galiţin, care a continuat pînă la 13 iunie 1945, era „un simpatic «domiciliu obligatoriu», un repaos de vacanţă plăcut. Viaţa materială se organizase în cele mai bune condiţii, printr-o cazare bună, o foarte bună hrană şi o completă echipare” [46]. Generalul Pantazi mai menţionează în memoriile sale, în legătură cu hrana arestaţilor de la Galiţin, că icrele negre formau „meniul obişnuit”, că „şampania […] se servea foarte des” şi că „în orice caz, vodca şi vinul negru dulce erau nelipsite” [47]
Ion Antonescu a avut o discuţie cu Victor Abakumov care, conform relatărilor făcute de Constantin Pantazi, „deşi foarte politicos, i-a spus Mareşalului în faţă, pe un ton care nu admitea replica, faptul că nu înţelege de ce Mareşalul nu vrea să spună adevărul. «Da, domnule Mareşal, ai făcut război agresiv şi de jaf şi eşti hitlerist, fiindcă la Odessa ai întrebuinţat metodele pe care le-au întrebuinţat hitleriştii»”
Conform generalului Pantazi, memoriul nega caracterul „hitlerist” (fascist) al regimului Antonescu şi facea complimente lui Stalin, caracterizat ca unul dintre „…cei mai mari căpitani ai omenirii” [59]. În acest memoriu, Ion Antonescu a „luat asupra sa omorurile cauzate de represiunea de la Odessa şi dezlegarea [rezolvarea] problemei evreieşti…”, insistînd asupra faptului că restul arestaţilor nu puteau fi învinovăţiţi de aceste fapte, fiind doar executanţi [60]. Această linie de apărare a fost urmată de majoritatea inculpaţilor din viitorul proces Antonescu atît în timpul interogatoriilor din URSS, cît şi în timpul celor din România.
Pe baza articolului 14 din Convenţia de Armistiţiu şi pe baza Legii 50 din 21 ianuarie 1945, la data de „29 ianuarie 1945 Consiliul de miniştri ordona arestarea a 29 de persoane bănuite de a fi comis crime de război spre a fi deferite acuzatorilor publici […] Din demnitarii de pînă la 23 august 1944, lista cuprindea pe: mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, general Constantin Pantazi, Eugen Cristescu, colonel Mircea Elefterescu, Radu Lecca, generalii Costantin Z. Vasiliu, Constantin Tobescu, Cornel Calotescu, Constantin Voiculescu… Alte 37 de persoane erau urmărite pentru funcţiile deţinute în timpul administraţiei româneşti în Transnistria. Lista începea cu profesorul Gh[eorghe] Alexianu, fost guvernator al provinciei. Urmau comisari de poliţie, comandanţi de legiuni de
jandarmi şi posturi de jandarmi, prefecţi ai judeţelor în Transnistria, personal al serviciilor de siguranţă… în aceeaşi şedinţă din 29 ianuarie 1945, Consiliul de miniştri ordonă şi arestarea a 65 de persoane bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării…”, listă care cuprindea pe membrii legionari şi ne-legionari ai guvernelor Antonescu, pe unii membri ai guvernelor lui Carol al Il-lea ca Mihail Manoilescu şi Ion Gigurtu, precum şi pe Gheorghe A.C. Cuza, Maria Antonescu, Veturia Goga etc. [66În România, încă la 19 septembrie 1944, ministrul de interne, generalul Aldea, emisese ordinul de arestare a colaboratorilor Gestapoului, a „autorilor morali şi materiali ai crimelor politice săvîrşite la Bucureşti, Iaşi, în Basarabia, Transnistria şi Odessa, a personalului de conducere de la Guvemămîntul Transnistriei, a Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului şi a Centrului Naţional al Românizării” [61]. Au avut loc şi o serie de modificări ale legislaţiei care aveau să permită urmărirea şi condamnarea celor acuzaţi de crime de război şi de dezastrul ţării. Conform articolului 14 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată de guvernul Sănătescu în septembrie 1944, „înaltul Comandament Român şi guvernul român aveau obligaţia de a colabora cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război . Chiar şi în această situație, dovezile documentare produse de Curte privind ordonarea sau desăvîrșirea de acte de teroare, de cruzime sau de suprimare a populaţiei pe teritoriile unde s-a purtat războiul, ordonarea sau săvîrşirea de represiuni colective sau individuale din motive rasiale asupra populaţiei civile şi ordonarea sau săvîrşirea de munci excesive sau de deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării acestora (Legea 50 din 20 ianuarie 1945) au fost ample şi amănunţite.

Supravieţuirea evreilor din Muntenia, Moldova (fără Basarabia) şi din Transilvania de Sud se datorează deciziei lui Ion Antonescu de a amina deportările evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totuşi, responsabilitatea lui Ion Antonescu şi a regimului său este zdrobitoare în ceea ce priveşte moartea evreilor din Basarabia şi din Bucovina, moartea evreilor localnici din Transnistria şi regimul evreilor din Regat. Tratamentul la care Ion Antonescu şi regimul său i-au supus pe evrei „a subminat în mod serios poziţia României ca victimă a războiului şi a privat pe Ion Antonescu de o reputaţie onorabilă asemănătoare cu cea a Mareşalului Mannerheim al Finlandei” [92].

Autor – nicu cohen
198 aprobate
nickvegetarian@gmail.com
24.244.23.35

 

Nota redacției : Pe acest site s-au adus dovezi, adică documente și mărturii, privind cele petrecute în Transnistria. Dl Nicu Cohen face mai sus pentru prima oară afirmații pe care a avut până acum N ocazii să le facă, dar s-a abținut! Încep să cred că Nicu Cohen este o echipă de Nicu Coheni, lipsiți de o comandă unică.