În Transnistria: Evrei trimiși la moarte de alți evrei! Evrei victime ale NKVD-ului sovietic!
2 noiembrie 2014de Ion CojaHolocaust3 comentariiEdit
Prin librăriile americane.

Text re-publicat

Meir Teich şi ghetto-ul din Şargorod

Despre modul în care preşedintele comunităţii evreieşti din Suceava , Meir Teich , a reuşit să şi salveze conaţionalii deportaţi , aflăm din lucrarea “The destruction of European Jewry ,1939-1945 “ de Nora Levin , editura Shocken Books, New York , 1973

Prima comunitate de evrei deportată din Bucovina a fost cea din Suceava .Meir Teich a fost chemat în dimineţa zilei de 9 octombrie 1941 , la ora şase dimineaţa ,la prefect , care l-a anunţat că jumătate din comunitate trebuie să plece peste trei ore în districtul Moghilev –Podolski , pentru “ recolonizare” (pag.590 ). Restul urma să plece în ziua următoare.Au fost permise bagaje de mână , haine călduroase şi mâncare.După ce ajung la Atachi , Teich îl trimite pe ajutorul său , dr.Abraham Reicher , la Moghilev , unde acesta obţine (1) rezervarea caselor de pe două străzi , apoi , mituind oficialii români , alocarea oraşului Şargorod , la 6o km nord de Moghilev , pentru 900 de evrei bucovineni , inclusiv 500 din Suceava .Grupul Teich , care se bucura deja de un tratament “ special”, a stat puţin timp în Moghilev , apoi s-a deplasat la Şargorod. Aici se afla o comunitate de de 2500 de evrei , din care 1800 erau localnici , restul fiind refugiaţi din Basarabia (2) Aceştia însă preferau să se prezinte ca localnici, ceea ce era uşor cunoscând limba ucrainiană , pentru a nu fi consideraţi procomunişti. .

(3) În Şargorod nu erau forţe militare româneşti , doar câţiva jandarmi care asigurau protecţia transporturilor de alimente şi a pretorului roman , abia sosit. Mai era un pretor ucrainian care avea în subordine miliţia ucrainiană Între oficialii români şi ucrainieni apăreau deseori fricţiuni , iar sosirea unui nou grup de evrei a dus la noi conflicte. (4) Pretorul ucrainian şi-a arătat deschis ostilitatea faţă de evreii sosiţi , dar pretorul roman impresionat de semnăturile de pe documentele prezentate , i-a spus lui Teich să-şi cazeze grupul în casele comunităţii evreieşti .Evreii localnici nu prea aveau spaţiu excedentar dar au fost săritori şi generoşi

(5)Principalele probleme erau procurarea alimentelor şi ostilitatea miliţiei ucrainiene. Ziua miliţienii ucrainieni îi băteau pe evrei iar noaptea îi furau. După multe discuţii s-a hotărât înfiinţarea poliţiei ghetto-ului . Dr.Reicher a reuşit să-l convingă pe pretorul roman să accepte ideia şi astfel a fost creată o poliţie evreiască în ghettou. Personalul aferent a fost selectat cu grijă şi ea a servit foarte bine comunitatea.

Preţurile foarte mari la alimente a fost o problemă serioasă pentru cei mai mulţi din comunitate.Aceasta au rezolvat-o , în mare parte , prin înfiinţarea unei brutării , (6) o cantină în care cei săraci puteau servi o masă şi un magazin cooperatist.

La mijlocul lunii noembrie au sosit 900 de noi deportaţi din Dorohoi , dar care aveau ordine să nu rămână decât o zi în Şargorod.Vremea era foarte rece , dar nimic nu l-a putut îndupleca pe pretor să le permită să rămână acolo.În timp ce părăseau oraşul , deportaţii au trecut pe lângă piaţă , multe ucrainience le-au oferit alimente pentru drum .Când au ajuns în faţa sediului preturii , ucrainiencele au îngenuncheat , blocând drumul , au început să strige cu pumnii ridicaţi “ Burjuiule , cum poţi fi atât de aspru cu nişte fiinţe omeneşti !”( pag.591 ) (6 bis) .Protestul l-a impresionat pe pretorul român şi convoiul de deportaţi a fost întors din drum , aceştia primind permisiunea să rămână , dar l-a atenţionat pe Teich de marele pericol al unei epidemii din cauza supraaglomerării ghetto-ului. “ A fost adevărat “ recunoaşte Teich. S-a ajuns ca 7000 de oameni să trăiască în 337 de case şi câteva clădiri publice , în condiţii neigenice , infectaţi de păduchi . În trei luni întreg ghetto-ul , inclusiv doctorii , s-au îmbolnăvit de tifos. Epidemia s-a întins în întreg districtul Moghilev.Comunităţile s-au trezit în faţa unei situaţii foarte grele .S-a decis înfiinţarea unui Mare Consiliu format din 25 de reprezentanţi ai comunităţilor din district Toate fondurile disponibile au fost puse la dispoziţia Consiliului pentru a combate foametea şi bolile. Cantina a mărit numărul meselor la 1500 , iar brutăria şi magazinul au fost mărite. Au fost înfiinţate spitale provizorii şi staţii de dezinfecţie. (7) S-a construit o fabrică de săpun pentru necesitătile comunităţilor , surplusul fiind vândut populaţiei ucrainiene.

Uzina electrică şi uzina de apă au fost reparate şi puse în funcţiune iar rezervoarele de apă curăţite .Străzile au fost curăţite zilnic şi au fost construite WC.-uri publice.Aprovizionarea cu produse medicale s-a centralizat , inclusiv ajutorul primit de la evreii din Bucureşti. (8) Evreii ucrainieni care fugeau din Vinniţa şi Nemorov , localităţi de dincolo de Bug din zona aflată sub administraţia germană , au fost în mod clandestin absorbiţi în comunitatea din Şargorod . Ulterior Consiliul a obţinut privilegiul de a emite cărti de identitate , legalizându-le prezenţa .

O altă problemă pusă în faţa comunităţii era cea a serviciului muncii. Toţi evrei din Transnistria între 14 şi 60 de ani trebuiau sa presteze o muncă pentru care primeau cupoane de alimente. (9) La început unii au încercat să se sustragă de la această obligaţie , dar poliţia făcea percheziţii din casă în casă şi cei care erau prinşi în această situaţie de mai multe ori erau deportaţi peste Bug.

Comunitatea a decis să considere serviciul muncii o sarcină a colectivităţii pe care trebuie sa şi-o asume toţi , fără favoritisme . A fost constituită o comisie de recrutare şi trei doctori au stabilit o schemă de clasificare a muncii.Nimeni dintre cei apţi pentru muncă grea nu avea dreptul să–şi cumpere ei înşişi exceptarea de la muncă sau să-şi plăteasca un înlocuitor.Pentru cei apti numai de munci uşoare se accepta sa-se cumpere de la comunitate exceptarea de la muncă.Din banii colectaţi s-a format un fond din care se puteau plăti bine (10) voluntarii dispuşi sa facă anumite munci.

Cea mai mare lucrare în 1942 era construirea şoselei de la Murafa la gara din Jaroşinska , lucrare de care în final au beneficiat ruşii. Aproximativ 1500 de lucrători evrei au terminat construirea şoselei în cinci luni. (10 bis) Deşi ei nu au primit în întregime salariul stabilit , ei au fost hrăniţi corespunzător şi nu au fost îmbolnăviri sau decese.

Pentru 1943 alte proiecte au fost stabilite de către Oficiul central al muncii din Odessa. În districtul Moghilev a fost numit un nou prefect , colonelul Loghin .Acesta a încercat să formeze brigăzi de muncă pe care sa le trimită în alte zone, mai îndepărtate. Din fericire au apărut multe locuri de muncă noi, în fermele şi fabricile din jurul Şargorod-ului , astfel încât comunitatea a rămas aproape intactă.

O preocupare importantă a Consiliului a fost şi grija pentru copii , în special pentru orfani. (11) În 1942 a fost înfiinţat un orfelinat în care au fost adăpostiţi , hrăniţi şi educaţi mai multe sute de copiii.

Bugetul îniţial al comunităţii s-a epuizat în primele luni de la înfiinţarea ghetto-ului. Micile subsidii primite lunar de la Comitetul de asistenţă din Bucureşti începând cu ianuarie 1942 reprezenteau cam a zecea parte din necesităţi Se mai primeau donaţii voluntare , dar erau nesemnificative. Consiliul a impus anumite taxe directe sau indirecte şi a încercat să profite de diferenţa de curs valutar. Rata de schimb oficială în Transnistria era de 60 lei pentru o marcă germană..Un vagon de sare ,de exemplu , costa 1 500 000 lei în Şargorod , dar în Bucuresti se putea cumpăra cu 30 000 de lei.Comitetul de Ajutorare din Bucureşti avea aprobarea să trimită sare , haine şi alte bunuri , care se puteau cumpăra la preţuri mici pe piaţa dinRomânia , iar comunitatea ,după ce reţinea cantităţile necesare , vindea cei prisosea populaţiei ucrainiene la preţurile pieţei locale. (12) Astfel primul vagon de sare cumpărat în Bucureşti cu 500 de mărci a fost vândut unei cooperative ucrainiene cu 25 000 de mărci .Aceşti bani au fost folosiţi pentru construirea orfelinatului , acoperind şi bugetul comunităţii pentru o lună de zile.

În luna noembrie 1943 , o mare comisie oficială a vizitat rezervaţia în vederea pregătirii inspecţiei unei delegaţii a Crucii Roşii. Teich a fost întrebat dacă este de acord să lucreze la întocmirea unui regulament de organizare , pe baza experienţiei de la Şargorod , care să fie aplicat în toate ghetto-urile din Transnistria. În acest sens el şi câţiva lideri evrei au fost trimişi la Odessa pentru trei zile.Reprezentantul Crucii Roşii , Charles Kolb , a vizitat Şargorod-ul în 16 decembrie.Iniţial la discuţiile dintre Teich şi Kolb au vrut să asiste şi oficialii români , dar la protestele ultimului, aceştia i-au lăsat singuri pe cei doi. În raportul pe care l-a trimis Comitetului din Geneva al Crucii Roşii , (13) Charles Kolb a făcut o menţiune specială privind buna impresie care i-a lăsat-o comunitatea din Şargorod. De asemenea autorităţile române au fost caracterizate că “ ajută şi sunt înţelegătoare”

La începutul anului 1942 s-a auzit despre existenţa unei organizaţii de partizani în zonă. (14) Liderii ghetto-ului au hotărât să reserve nişte mici fonduri pentru sprijinul partizanilor .În ianuarie 1943 poliţia română a descoperit o grupă de partizani care operau în Zhmerinka . S-au făcut arestări , inclusiv câţiva lideri din ghettou-ul din Şargorod , toţi fiind trimişi în faţa Curţii Marţiale.Comandamentul militar român a început să caute noi suspecţi .Câţiva lideri din ghetto-ul vecin Berschad au fost denunţaţi de un informator , torturaţi şi împuşcaţi , dar cei arestaţi din Şargorod au scăpat de închisoare şi s-au întors în ghettou .O perioadă au rămas acolo , dar apoi s-au dus la partizani , menţinând şi contactul cu cei din ghettou. În luna ianuarie 1944 un ofiţer din Serviciul secret român l-a sunat pe Teich spunându-i să trimită doi poliţişti evrei în satul vecin Ivaşcăuţi , din care au fost retraşi jandarmii români pentru a-i feri de un atac al partizanilor semnalaţi în zonă,

Ofiţerul voia să afle care este situaţia în sat. La început Teich a avut o ezitare , fiindu-i frică de o capcană , dar pe de altă parte avea ocazia să ia legătura cu un post important de comandă al partizanilor ,despre care auzise ca s-ar afla lângă Ivaşcăuţi. I-a răspuns ofiţerului că este de acord şi că va profita de ocazie pentru a vizita orfelinatul din sat. Teich împreună cu doi din oamenii săi, având un permis de călătorie şi o căruţă plină cu alimente , a trecut fără probleme de patrulele miliţiei ucrainiene, au lăsat alimentele la orfelinat şi apoi s-au dus la postul de comanda al partizanilor. Aici au fost primiţi de un general rus, paraşutat recent, care le-a dat asigurări că ei vor apăra ghetto-ul, dacă va fi cazul. Teich la întoarcere a raportat autorităţilor româneşti că nu a văzut nici un partizan în zonă, sau ceva suspect.

Este remarcabilă abilitatea lui Meir Teich, care a ştiut să colaboreze şi cu partizanii şi cu autorităţile române, în interesul comunităţii pe care o conducea. Un caz opus este prezentat de Martin Gilbert în lucrarea sa “The Holocaust; A History of the Jews of Europe during the Second World War “ , editura Henry Holt and Company , N.Y. 1985 .

(15) Germanii, timp de două luni, n-au reuşit să găsescă nici un evreu care să facă parte din Consiliul evreiesc din Dubăsari. Din acest motiv, la sfârşitul lunii august 1941, au executat sase evrei, prin spânzurare, în piaţa centrală a oraşului Dubăsari. În aceeaşi piaţă, partizanii îl spânzură pe un localnic, Matveenco, care i-a ajutat pe germani să execute cele şase sentinţe de condamnare la moarte. Partizanii au aruncat în aer, de asemenea, podul de peste Nistru. Drept represalii, în 3 septembrie 1941, 600 de tineri evrei au fost luaţi din casele lor şi închişi în 8 sinagogi carora li s-a dat foc .A doua zi, drept răzbunare, o grupă de partizani îl ucide pe comandantul german Kraft şi o altă grupă de partizani, condusă de Efim Boim, aruncă în aer un depozit al armatei germane .

Urmează alte represalii, care în final duc la distrugerea întregii comunităţi evreieşti, aproximativ 3 000 de suflete, din Dubăsari.( pag. 188 ). Cine, dintre conducătorii celor două comunităţi au procedat mai bine, rămâne la aprecierea cititorilor. Cât despre istoricii care au analizat evenimentele, părerile lor sunt diferite, în funcţie de cine le-a finanţat cercetările.

Când trupele germane şi trupele auxiliare ucrainiene s-au retras trecând prin oraş, cei din ghettou au avut emoţii, dar nu s-a întâmplat nimic rău. În noaptea care a urmat retragerii trupelor germane, Teich l-a anunţat pe comandantul partizanilor, care a trimis un detaşament de cavalerişti în zona ghetto-ului ca o măsură suplimentară de siguranţă. La mitingul care a urmat eliberării a fost invitat şi Teich, care a ţinut o cuvântare. Partizanii au adus mulţumiri pentru ajutorul primit din partea ghetto-ului. În 21 martie 1944 ofiţeri ai armatei roşii şi ai partizanilor au făcut o investigaţie privind ghetto-ul. A fost, de asemenea , semnat un protocol din partea administraţiei ghetto-ului de predare a acesteia către sovietici.

A doua zi, după ce ofiţerii armatei şi partizanilor au plecat, (16) au apărut agenţii NKDV-ului. Imediat aceştia au rechiziţionat toate proviziile alimentare ale instituţiilor evreieşti. Hainele primite de la Bucureşti au fost confiscate. Teich a fost arestat timp de patru zile până când a predat toate proprietăţile comunităţii, cu excepţia documentelor şi a fondurilor. Apoi forţele de securitate ruseşti au mers din casa în casă, arestând oamenii, pe unii deportându-i, pe alţii recrutându-i pentru armată sau pentru batalioanele de muncă forţată. Miliţia rusă a instaurat un regim de teroare asupra a ceea ce mai rămas din comunitate ” încă odată abandonată “( pag.595 ). Teich a fost şi el închis timp de şase luni la Vinniţa. După eliberarea din închisoare, Teich s-a dus la Brichani unde a organizat repatrierea a 3000 de evrei din Iasi.

Ştim că memoriile Preşedintelui Comunităţilor Evreieşti din România , din perioada ultimului razboi mondial, dr. Wilhelm Filderman, n-au fost publicate. Nici memoriile lui Meir Teich n-au fost publicate, nefiind accesibile publicului larg. Ele se află la Ierusalim. Probabil ca mai sunt şi altele ţinute departe de ochii cititorilor pentru că spun adevăruri care nu se încadrează într-un anumit curent. Dacă am fi avut acces la memoriile lui Meir Teich probabil că am fi aflat şi motivul pentru care ruşii l-au închis timp de şase luni.

Faptul că dr. Meir Teich s-a zbătut ca să înfiinţeze o brutărie, o cantină, un magazine, o fabrică de săpun, să organizeze o poliţie proprie evreiască , să facă eficientă obligaţia de muncă, că s-a implicat în repararea şi punerea în funcţiune a uzinei electrice şi a uzinei de apă, că a dispus curăţirea bazinelor de apă potabilă, că a înfiinţat spitale provizorii, staţii de dezinfecţie, toalete publice şi un serviciu de salubritate, toate acestea în ochii NKDV-ului înseamnă colaborare cu inamicul. Ruşii când se retrăgeau, evacuau nomenclatura, goleau depozitele de alimente, împiedecau populaţia civilă să se retragă, aruncau în aer uzina electrică, cea de apă şi alte obiective economice, iar în final podurile de peste râuri, lăsându-şi populaţia civila fără hrană, fără apă, fără încălzire, fără curent electric .Rolul partizanilor era şi de a monitoriza pe cei care se implicau în refacerea infrastructurii pentru ca viaţa să poată continua şi sub ocupaţia străină. Faptul că dr. Meir Teich i-a ajutat cu alimente pe partizani a contat prea puţin în ochii NKDV-ului.

Dacă sub administraţia româneasca dr. Meir Teich a reuşit să-şi salveze în întregime comunitatea sa din Suceava plus pe cei care i-a găsit sau primit la Şargorod, odată “eliberaţi “de sovietici el nu a mai putut face nimic, o parte din comunitate fiind recrutată în armata roşie sau în batalioanele de muncă forţată. Oameni însă ca dr. Wilhelm Filderman , dr. Meir Teich, ing. Siegried Jagendorf şi alţii, care s-au implicat cu succes în salvarea comunităţilor pe care le conduceau,” colaborând cu inamicul “, adică autorităţile româneşti, într-o perioadă grea pentru evrei , şi astăzi sunt marginalizaţi de (17) cei care vor să fie cunoscută doar partea care le convine din adevăr .

Newark , decembrie 2009 Ioan Ispas

(18) Trimis la Curentul International

Notele și comentariile Redacției

Atragem atenția asupra pasajelor culese cu litere îngroșate. Le-am numerotat ca să le putem comenta mai ușor

(1) Acest lucru trebuie bine subliniat: Evreii strămutați în Transnistria au locuit în case! Nu în grajduri sau în cocină de porci, cum scriu bezmetici ticoloși ca SONIA PALTY sau LIVIU BERIȘ. Indivizi ca acești doi neisprăviți ar trebui excomunicați din rândul evreimii.

(2) După cum se știe, nu toți evreii din Bucovina au ajuns în Transnistria. Ci numai cei cu vederi comuniste, suspecți de lipsă de loialitate față de statul român. Suspiciune care s-a confirmat prin colaborarea acestor evrei cu partizanii sovietici. Vezi mai jos.

(3) Nu-i păzea nimeni pe evrei, ca să nu părăsească localitatea! O singură direcție le era interzisă: întoarcerea în România, țară față de care se arătaseră lipsiți de loialitate.

(4) (5) Elocvente consemnări privind ostilitatea ucrainienilor față de evrei. Și azi, în mentalul popular din Transnistria, ucrainienii nu ne iartă că nu i-am lăsat să-i omoare pe „toți evreii”!

(6) Cantină pentu săraci? Înseamnăcă majoritatea evreilor nu o duceau rău, dacă nu aveau nevoie de asistență socială!

(7) Consemnare semnificativă pentru intențiile autorităților românești, cât erau de „criminale”! Omenia românească nu s-a dezmințit în Transnistria!

(8) Cu aceste cărți de identitate false, evreii ucrainieni au devenit evrei din România și după 1944 au venit în România. Dintre ei s-au recrutat cei mai vajnici cominterniști, mulți dintre ei veritabili criminali. Au nenorocit mulți români!

(9), (10), (10 bis) Deci asta era problema: mulți evrei nu voiau să muncească. Munca le era plătită, dar ei se descurcau și fără acea plată. Nota bene: poliția care îi căuta și-i pedepsea pe evreii recalcitranți trimițându-i peste Bug, la moarte sigură, era poliția ghettoului, singura poliție existentă, alcătuită numai din evrei! Evrei care trimiteau la moarte alți evrei! Asta s-a întâmplat în acei ani de nenumărate ori în Europa.

(11) Orfelinat… Deci copiii nu au fost lăsați să moară pe capete?!

(12) Povestea cu vagonul de sare este extrem de importantă. Vedem astfel că evreilor nu le-au lipsit posibilitatea de a face speculă. Unii s-au îmbogățit propriu zis, de s-au întors din Transnistria milionari: „milionarii din Transnistria” cum au fost numiți într-o ședință a Comitetului Central al PRM de către Vasile Luca, comunistul! Vom reveni asupra acestui subiect și, în general, asupra acestui text trimis de domnul IOAN ISPAS

(13) Se dovedește că era perfect justificată neîncrederea autorităților românești.

(14) Raportul făcut de Crucea Roșie consemnează o mulțime de aspecte pe care comisia le-a constatat la fața locului, din mărturiile cele mai avizate. Nimic din ce s-a consemnat în Raportul scris de această autoritate internațională nu confirmă acuzația de crimă, genocid, holocaust!

15) Aceasta a fost confruntarea reală din Transnistria: dintre evrei și germani, dintre evrei și ucrainieni! Pe mâna germanilor și a ucrainienilor au pierit cei mai mulți evrei. Dar în niciun caz nu au fost zeci de mii, sute de mii!

(16) La sfîrșit, când evreii au fost eliberați de armata sovietică, a apărut și al treilea adversar: NKVD, adică sovieticii, care au făcut multe victime în toate lagărele de evrei pe care le-au „eliberat”! Chiar și la Auschwitz. Nu numai la Șargorod!

(17) Ar fi bine dacă istorii evrei ar prezenta numai „partea de adevăr care le convine”! Din păcate, ei ascund adevărul și mint! Mint! Mint!

(18) A fost trimis acest text la „Curentul Internațional”! Dar a fost publicat?! Poate îl mai trimiteți o dată, domnule ISPAS, însoțit de notele de mai sus!

Tot binele și recunoștința noastră!

Cât de curând vom face o comparație cu consemnările din CARTEA NEAGRĂ de minciuni ale lui Matatias Carp.