- Contains Link
Nu am găsit în voluminosul dosar al cauzei cele două ordonanţe la care s-a făcut referire. Am găsit însă un exemplare al ordonanţei nr. 82 din 9 septembrie 1942, dată la Tiraspol și semnată de Gh. Alexianu, în care au fost contopite, toate reglementările de până atunci privind regimul de muncă instituit în Transnistria. Având în vedere că, din această problemă tribunalul poporului a confecţionat o infracţiune pentru care Gh. Alexianu a fost condamnat la moarte, pentru adevăr și pentru nevoia unei aprecieri în cunoştinţă de cauză găsesc necesar să redau integral conţinutul acestei ordonanţe.
„Art. 1. Pe tot timpul duratei războiului, funcţionarii aparţinând Guvernământului și tuturor serviciilor publice, angajaţi de orice fel, muncitorii din întreprinderile publice sau particulare autorizate, precum și cei din diferite organizaţii sau şantiere de lucrări, se consideră rechiziţionaţi în serviciul administraţiei Transnistriei.
Art. 3. Sunt scutiţi de rechiziţie: bolnavii şi infirmii declaraţi ca atare de medici oficiali, bătrânii în vârstă de peste 60 ani bărbaţi şi 45 ani femei, femeile gravide cu începere de la a cincea lună, femeile cu copii mai mici de 5 ani şi cele ce au mai mult de 3 copii sub 10 ani.
Art. 4. Persoanele arătate la art. 1 și 2 nu vor putea părăsi serviciul în care au fost numite, angajate sau rechiziţionate, fără învoire prealabilă sau o cauză de forţă majoră, bine dovedită. Cei ce vor contraveni acestei dispoziţiuni, se vor pedepsi după cum urmează:
a) cu internarea în lagăr de la 2-6 luni, dacă lipsa nu depăşeşte 8 zile;
b) cu internarea în lagăr de la 6 luni la 1 an, dacă lipsa este mai mare de 8 zile;
c) cu internarea în lagăr de la 1 la 2 ani, dacă lipsa a fost mai mare de 15 zile sau în caz de recidivă.
Art. 5. Măsura internării în lagăr se va putea lua şi în contra tuturor persoanelor suspecte care, prin
activitatea lor, ar periclita ordinea și siguranţa administraţiei româneşti.
Art. 6. Internările în lagăre se vor ordona numai de către Guvernatorul civil al Transnistriei sau împuterniciţii săi, prin decizie specială, în urma anchetei efectuate de către autorităţile, direcţiile, serviciile și întreprinderile publice sau particulare autorizate, de care aparţin funcţionarii sau muncitorii respectivi.
Pentru cei prevăzuţi la art. 5, internarea în lagăr va fi ordonată în urma rapoartelor organelor militare sau civile însărcinate cu paza şi siguranţa teritoriului.
Art. 7. Guvernământul va putea ordona contra-anchete, care se vor face de către inspectorii administrativi sau referenţii Oficiului de Studii pentru funcţionari şi de inspectoratul de jandarmi sau organele însărcinate cu paza și siguranţa teritoriului, pentru celelalte persoane.
Art. 8. Cei care, fiind detaşaţi, numiţi sau trimişi în interes de serviciu în orice parte a Transnistriei, nu se vor prezenta la post în termenul fixat de ordinul de serviciu primit, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, se vor pedepsi cu închisoarea de la 3-5 ani şi cu pierderea dreptului la pensie.
Aceeaşi pedeapsă se va aplica și acelora care vor părăsi serviciul fără a li se fi primit demisia sau înainte de a fi autorizaţi să părăsească lucrul pentru care au fost angajaţi sau rechiziţionaţi.
Art. 9. Cei ce vor sabota buna funcţionare a administraţiei instituite sau vor instiga prin orice mijloace la acte de sabotaj, se vor pedepsi cu închisoare de la 3-10 ani.
Art. 10. Cei care vor săvârşi acte de violenţă sau ameninţări grave faţă de autorităţi, în scopul de a împiedica măsurile luate de administraţia românească, se vor pedepsi cu închisoare de la 5-20 ani.
Art. 11. Funcţionarilor veniţi din ţară prin detaşare sau numire nouă li se vor aplica dispoziţiunile decretului lege nr. 151 din 10 ianuarie 1942, privitor la chemarea salariaţilor publici în serviciul naţiunii.
Art. 12. Infracţiunile prevăzute la art. 8, 9 şi 10 vor fi judecate de Curţile Marţiale…”.
Exemplarul aflat la dosar este tipărit în limbile română, germană și rusă, într-un format care făcea posibilă afişarea.
Acesta era regimul de muncă „forţată” instituit în Transnistria, cu menţiunea că, şi în ţară, existau reglementări similare în serviciile publice și în sectoarele de bază ale economiei, unele fiind chiar militarizate, prin aşa numita mobilizare la locul de muncă.
O absurditate mai mare nu se putea susţine decât că asemenea reglementări constituiau de fapt mijloace de exterminare.
Această ordonanţă ne lămureşte şi cu privire la raţiunea şi scopurile lagărelor de muncă de care face atâta caz sentinţa. O disciplină mai severă în timp de război era absolut necesară, ea fiind și în interesul cetăţenilor. Sancţiunile prevăzute, gradate și ca durată și ca mod de executare, în funcţie de gravitatea faptelor, nu are nimic comun cu pretinsa persecuţie rasială şi cu atât mai puţin cu „scopul de exterminare”. Chiar dacă în lagăre şi închisori au ajuns şi evreii care nu au respectat ordinea reglementată. Închisori au existat și există în toate timpurile, atât timp cât există și încălcări de lege. Să urmărim în continuare apărările pe care și le-a formulat Gh. Alexianu.
Cu privire la deportarea evreilor din Odesa a menţionat că măsura nu a fost luată în scopul de exterminare, ci pentru raţiuni de siguranţă.
Măsura a fost ordonată de Mareşalul Ion Antonescu la 16 decembrie 1941 la cererea Marelui Stat Major.
S-a argumentat această măsură prin aceea că, datorită rezistenţei Sevastopolului, era posibilă o debarcare sovietică la Odesa. „Eu credeam că Sevastopolul va cădea mult mai curând. Astăzi însă datorită faptului că flota rusească are posibilitatea să utilizeze Sevastopolul, poate să ne facă o surpriză dezagreabilă”.
În executarea acestei dispoziţii armata a dat ordonanţa pentru îndepărtarea evreilor din Odesa. La cererile insistente ale armatei, Gh. Alexianu a emis ordonanţa nr. 35, stabilind prin art. 4, 5 şi 6, condiţii cât mai umane, obligând autorităţile administrative și poliţieneşti, din regiunea de plasare, să asigure evreilor buna convieţuire în mijlocul populaţiei băştinaşe.
Nu există nici o dovadă că autorităţile române ar fi ucis evrei.
În instanţă, Gh. Alexianu a fost acuzat și pentru faptul că ar fi constituit instanţe de judecată represive. La aceasta a răspuns că instanţele de judecată de pe lângă Pretorate și Curţile Marţiale nu au fost înfiinţate de guvernator și nu îi erau subordonate lui, ci guvernului ţării. Nu are însă cunoştinţă de faptul că instanţele de judecată ar fi comis abuzuri.
Era normal ca și în Transnistria să funcţioneze instanţe de judecată, iar cele penale au în mod obligator și caracter represiv, aşa cum l-au avut şi îl au în toate timpurile și în toate locurile.
Existenţa instanţelor de judecată nu poate fi decât un fapt pozitiv, deoarece prin ele se asigură supremaţia legii şi înlătură domnia anarhiei și a abuzului.
Cu privire la participarea la „masacrele” de la Odesa.
Represaliile au fost aprobate de Mareşalul Ion Antonescu la cererea Comandamentului Armatei a IV – care le-a şi executat.
Se pare că s-au comis şi unele excese, dar acestea nu îi pot fi imputate lui Gh. Alexianu şi adaug că nici Mareşalului Ion Antonescu.
A fost acuzat în şedinţă de „criminalitate sălbatică”, la care răspunde:
— La Cernăuţi a refuzat să predea germanilor 400 evrei;
— A stăruit pentru acordarea de graţieri şi reduceri de pedepse, ceea ce s-a și realizat prin decretele nr. 5 din 19 decembrie 1942 și nr. 8din 16 aprilie 1943
— A propus, în mod frecvent, comutarea pedepsei cu moartea şi graţieri individuale, propuneri însuşite de conducătorul statului
— Salvează de la moarte 18 partizani condamnaţi de Curtea Marţială din Odesa, intervenind la Mareşalul Ion Antonescu, care, iniţial respinsese cererile de graţiere;
— Peste drepturile sale, ia unele măsuri la închisoarea Vapniarka, pentru a se constitui un comandament civil. Aprobă majorarea alocaţiei peste valoarea solicitată de Direcţia închisorilor;
— S-a bucurat de simpatia localnicilor, dând exemplu o împrejurare în care, un cantonier localnic de cale ferată, cu riscul vieţii sale, a oprit trenul Guvernatorului, aflând în ultimul moment că linia ferată era minată;
— În februarie 1944, când a fost înlocuit cu un guvernator militar, pentru că se apropia frontul – generalul Potopeanu
– reprezentanţii Universităţii, Conservatorului şi populaţiei din Odesa i-au adus mulţumiri în public pentru grija ce a purtat populaţiei autohtone.
Cu privire la lagărele și ghetourile din Transnistria:
Deportarea evreilor din Basarabia și Bucovina a fost hotărâtă în conducerea statului, hotărâre ce i s-a transmis prin doi colonei de la Statul Major sosiţi la Tiraspol, în septembrie 1941.
Guvernământul avea îndatorirea să asigure hrana și găzduirea în haltele fixate prin planul prezentat de cei doi ofiţeri. Evreii urmau să fie trecuţi peste Bug și predaţi nemţilor.
Când prima coloană a ajuns la Bug și a fost predată germanilor, colonelul Isopescu, prefectul judeţului Golta, i-a comunicat lui Alexianu că germanii i-au omorât pe evreii predaţi şi nici nu au dat dovadă de primire a lor.
În această situaţie, Gh. Alexianu a oprit imediat trecerea coloanelor peste Bug, i-a oprit pe evrei în localităţile în care se aflau şi le-a organizat viaţa în centrele respective, prin ordonanţa nr. 23 din 11 noiembrie 1941, pentru a-şi putea găsi mijloace de existenţă, stabilind următoarele:
— Cazarea evreilor se va face în locuinţele părăsite de refugiaţii ruşi sau evrei (art. 2). Dacă nu sunt suficiente, vor fi cazaţi în locuinţele particulare, cu plata chiriei.
— Evreii se administrează aparte, de către şeful coloniei evreu, care răspunde de prezenţa tuturor membrilor în colonie (art. 5).
— Cei utilizaţi la muncă vor primi un bon de alimente pentru o zi de muncă, în valoare de o marcă, pentru muncitorii cu braţele, şi două mărci pentru profesioniştii calificaţi (art. 6).
— Evreii specialişti vor putea fi utilizaţi, cu aprobarea Guvernământului, în toate lucrările necesare refacerii industriei distrusă de război, punerea în funcţiune a fabricilor sau în orice întrebuinţări se vor socoti necesari (art. 9).
Graţie acestor măsuri luate de autorităţile române, 120 000 evrei au rămas în viaţă şi s-au întors ulterior în Basarabia și Bucovina.
Martorul dr. Filderman – preşedintele Comunităţii Evreilor – a declarat că, în anul 1943, s-a dus la Gh. Alexianu şi i-a spus că ştie că germanii fac presiuni asupra sa pentru a-i deplasa pe evrei peste Bug şi că asta ar însenina pieirea lor. Alexianu i-a spus că nu va face acest lucru şi s-a ţinut de cuvânt și i-a salvat pe evreii veniţi din Transilvania.
Că evreii au trăit greu în iarna 1941, că au fost şi funcţionari abuzivi, se poate, dar și aici s-a făcut tot posibilul și arată că patru prefecţi au fost schimbaţi, numeroşi funcţionari şi jandarmi au fost pedepsiţi.
Situaţia mai grea era la Moghilău, unde se îngrămădiseră un număr enorm de evrei, care nu vroiau cu nici un preţ să se deplaseze în satele din Est, preferând să trăiască în cea mai mare aglomerare.
Când veneau vizite germane la Moghilău, Guvernatorul dădea ordin prefectului să-i scoată, în camioane pe evrei în afara oraşului, pentru a evita neplăceri.
În primăvara anului 1942, Guvernatorul se adresează Consiliului de Patronaj și se organizează ajutorarea evreilor, de către evreii din ţară, cu medicamente şi îmbrăcăminte, în acest mod situaţia lor îmbunătăţindu-se mult. Această îmbunătăţire a fost constatată și de Crucea Roşie Internaţională și de Nunţiul Papal, care a adus, la Odesa, mulţumiri publice lui Alexianu şi i-a dat ca recunoştinţă medalia Papei, de faţă fiind și generalul german Hofmazer – Şeful S.S.
Cu privire la evreii din lagărul de la Vapniarka: Guvernământul nu avea decât sarcina să pună la dispoziţia comandamentului lagărului alimentele necesare. Fiind informat de dr. Tătăranu – medicul şef al Guvernământului, de epidemia ce se ivise acolo, face o inspecţie inopinată şi, constatând situaţia igienică și hrana proastă, a luat următoarele măsuri peste drepturile sale:
— acordă evreilor dreptul de a-şi procura hrană de pe piaţă, prin alţi evrei;
— dispune ca o comisie să verifice situaţia evreilor care susţineau că nu au nici o vină și să fie eliberaţi.
Pe raportul Inspectoratului Penitenciarelor-V. Dogaru din 16 iunie 1943, înregistrat la Guvernământ la nr. 105 611 din 19 iunie 1943, Gh. Alexianu a aprobat majorarea alocaţiei de hrană de la 0,50 mărci la o marcă pe zi (se ceruse 0,80 mărci).
I s-a imputat faptul că, deşi a ştiut că și românii au executat evrei, nu a luat măsuri.
Gheorghe Alexianu susţine, pe bună dreptate, că nimeni nu a declarat acest lucru. Singura referire evazivă o face dr. Filderman în sensul că nu poate şti cine a omorât evreii de la Golta, deoarece omorau și românii şi germanii.
Alexianu Gh. nu se putea îndoi de sinceritatea colonelului Isopescu, care, dimpotrivă, a venit la el din proprie iniţiativă și l-a informat că germanii i-au omorât pe evreii trecuţi peste Bug.
Mă văd nevoit să adaug că, dacă într-adevăr la Golta au fost masacraţi evreii, logica elementară duce la concluzia că Golta aflându-se peste Bug, deci în afara Transnistriei administrată de români, masacrele nu le puteau face decât cei care administrau teritoriul de peste Bug, care nu erau români.
De altfel, oprirea trecerii coloanelor de evrei peste Bug a fost făcută de români, tocmai pentru a evita masacrarea lor. Acest lucru rezultă în mod cert şi nu trebuie uitat.
Alexianu Gheorghe a mai fost acuzat că a organizat jaful Transnistriei. A răspuns următoarele:
La intrarea administraţiei române în Transnistria situaţia se prezenta astfel:
— Provincia era distrusă de retragerea armatei roşii, care a aruncat în aer toate fabricile şi instalaţiile și evacuase în interiorul U.R.S.S. tot ce a fost mai important
— Distrugeri datorate luptelor.
— Bunurile care au mai rămas erau risipite.
În această situaţie au apărut Etapele (sic) române, care, alături de administraţia germană instituită în prima fază a ocupaţiei, au început să ridice captura de război şi chiar vite şi cereale. După căderea Odesei s-a constituit Comitetul de capturi, care a predat administraţiei întreprinderile și fabricile.
Pe această stare, Guvernământul Transnistriei a început opera de creaţie, de refacere, reuşind ca, în anul 1942, să realizeze o frumoasă producţie și refacerea, în cea mai mare parte, a întreprinderilor.
La ordinul guvernului, aceste bunuri în care s-a investit capital românesc au fost evacuate în ţară, pentru că altfel ar fi trebuit distruse conform planului de război.
Toate capturile au avut o evidenţă strictă, astfel că, după război, au putut fi restituite toate. Dacă rămâneau acolo erau distruse, iar despăgubirile de război ar fi fost mai mari.
Acuzaţia de profit personal este total nefondată.
La cererea acuzatorului public, toate băncile, casele de schimb, iinstituţiile economice, au atestat că n-au făcut niciodată operaţiuni de bursă de schimb, sau orice alte operaţiuni financiare pentru Alexianu, că n-a avut Safe, că nu are nici un depozit în bănci, cu excepţia Băncii Române, unde are 261 500 lei şi la C.E.C. unde are 12 000 lei, pe care îi are înainte de a fi guvernator, provenienţa fiind găsită justă de Comisia pentru Controlul Averilor în 1940.
Alexianu Gh. a fost acuzat că a silit pe ţărani să muncească sub ameninţarea împuşcării, pentru a alimenta trupele germane cu cereale şi alte alimente.
Este adevărat, spune Alexianu, că ţăranii au muncit în Transnistria, dar n-au fost ameninţaţi. Au muncit pentru a primi jumătate din recoltă. Ordonanţa nr. 5 din 7 septembrie 1941.
Dreptul cuvenit statului a fost adus în ţară, deşi convenţia Haufe-Tătăranu, de la Tighina din 30 august 1941, prevedea ca aceste cereale vor servi pentru aprovizionarea trupelor germane şi române, iar ceea ce va prisosi, se va împărţi pe din două, între România și Germania.
Din probele administrate rezultă că nu s-a dat nimic din Transnistria germanilor, fără plată, că și ei au cumpărat, în total, din acest teritoriu, cereale în valoare de aproximativ 1 500 000 R.M, fapt atestat prin contul în R.M. al Guvernământului Transnistriei de la Banca Naţională.
Cu privire la prizonieri, Gh. Alexianu susţine că, în Transnistria, nu existau lagăre de prizonieri și că oricum aceste lagăre erau administrate de armată.
Că a făcut donaţii Consiliului de Patronaj.
Este exact că Guvernământul Transnistriei a dat diferite bunuri Consiliului de Patronaj, cum a dat și Crucii Roşii, Societăţii Doamnelor Române, românilor din Ardealul de Nord, copiilor din Franţa ocupată, copiilor din Grecia, etc. Toate au fost date cu acte în regulă, trecute în scriptele de contabilitate şi aprobate de Guvern.
Gestiunea Transnistriei a fost verificată până în martie 1942 de Curtea de Conturi.
Cu privire la acuzaţia de a se fi pus în slujba hitlerismului: Într-un teritoriu în care eram în condominium cu germanii şi unde ei aveau la început prezenţa asupra noastră și într-o vreme în care germanii au executat pe toţi evreii, când s-a petrecut cel mai mare pogrom din lume, Guvernatorul Transnistriei a dat ordonanţa nr. 23 din noiembrie 1941, prin care organizează şi asigură convieţuirea evreilor în Transnistria, scăpându-i de la moarte.
Refuză, la presiunea germanilor să-i treacă peste Bug pe evrei, salvându-le viaţa (declaraţie Filderman), refuză să-l evacueze din Moghilău (declaraţie Verenca).
Menţine organizarea economică sovietică, împotriva avizului consilierilor germani, păstrând colhozuri, sovhozuri, magazine generale, etc (declaraţii Râmniceanu, Rotaru, Verenca, ordonanţele nr. 5/1941 și 18/1941).
Deschide Universitatea din Odesa, şcolile primare și secundare, Conservatorul și Opera din Odesa, toate în limba rusă şi cu artişti şi profesori ruşi, în contradicţie cu normele stabilite de germani în celelalte teritorii ocupate din Rusia Sovietică.
Dă ordin, în noiembrie 1943, să se instituie comitete locale și să se predea toate bunurile la sovietici, nu la germani (depoziţii Râmniceanu, Verenca, Potopeanu).
La acuzaţia privind participarea la pregătirea și continuarea războiului, Gh. Alexianu răspunde că, la 19 iunie 1941, a participat la şedinţa Consiliului de Miniştri ca simplu tehnician, nu era membru al guvernului şi nu avea calitatea de a angaja statul.
În calitate de Guvernator al Transnistriei nu făcea parte din guvern.
Am văzut, deci, care era situaţia din Transnistria în momentul în care administrarea ei a fost preluată de autorităţile române.
În toamna anului 1943, când războiul se apropia din nou de această provincie, de data aceasta dinspre Est, administraţia română a luat o serie de măsuri de retragere. Au fost luate însă şi unele măsuri deosebit de importante, care astăzi ne oferă posibilitatea unei corecte aprecieri a ceea ce a însemnat administraţia românească a Transnistriei.
Aceste măsuri se referă, în primul rând, la constituirea unor comitete formate din cei mai de vază localnici, cărora li s-au predat judeţele provinciei, în starea în care se aflau ele după trei ani şi jumătate de guvernare românească. Cu ocazia acestor predări s-au întocmit procese verbale, care puteau fi uşor găsite și consultate, originalele aflându-se în arhiva fostului Guvernământ al Transnistriei. La dosar a fost depus un singur asemenea proces verbal de către apărătorul acuzatului Alexianu Gheorghe.
Acest document este deosebit de concludent, motiv pentru care, îi voi reda conţinutul integral.
Proces verbal Astăzi 9 noiembrie 1943
Noi, Colonelul Ioan. D. Constantinescu, Prefectul Judeţului Oceacov, din Guvernământul Transnistriei, asistat de domnul Vasile Dragomir, Subprefectul acestui judeţ.
Având în vedere ordinul Guvernământului Transnistriei, Direcţia Administraţiei și Personalului Cabinet nr. 1334 din 3 noiembrie 1943, am procedat la alegerea unei comisiuni locale, aleasă dintre localnicii cei mai proeminenţi din oraşul Oceacov, căreia să-i predăm judeţul și lucrările cele mai importante făcute sub administraţia românească: în consecinţă, în urma investigaţiilor făcute și datele ce am cules prin informaţiuni personale, am constituit această comisiune compusă din:
1. Agronov Arcadie – Controlorul Uzinei Electrice – Prefect al Judeţului – Şeful comisiei.
2. Alexandru Rodin – inginer, ajutor – Subprefect.
3. Mihai Silvestru – Contabil – membru – Primarul oraşului;
4. Ştefan Deadic – Şeful Moarei – Şeful Poliţiei,
5. Ion Dimcenco – Şeful Uzinei Electrice – Şef al Raionului Oceacov;
6. Danii Kolomeitov – Şeful brutăriei – Şeful raionului Varvarovca,
7. Vasile Luchin – Conducător tehnic – Şeful Raionului Alexanderfeld.
Întrunându-ne astăzi în localul Prefecturei din Oceacov, am procedat, primul la predarea și Comisiunea în plenul ei, la primirea judeţului Oceacov şi lucrările importante făcute de noi, după cum urmează:
1. Localul Prefecturei în perfectă stare, cu toate anexele din curte,
2. Uzina Electrică în perfectă stare şi în funcţiune, cu instalaţii la populaţie.
3. Uzina de Apă în perfectă stare şi în funcţiune, cu instalaţii la populaţie,
4. Moara oraşului în perfectă stare şi în funcţiune,
5. Brutăria oraşului în perfectă stare şi în funcţiune,
6. Localul Primăriei—local monumental perfect renovat de noi,
7. Localul Spitalului Judeţean în perfectă stare,
8. Biserica în perfectă stare, refăcută din ruina în care a fost găsită,
9. Localul Cinematografului comunal, în perfectă stare,
10. Parcul cu crucea zidită pe locul fostei catedrale,
11. Tot oraşul cu clădirile refăcute şi locuite de populaţie.
12. Localurile Poliţiei, Jandarmeriei, etc, în perfecta stare, refăcute.
13. Fabrica de unt din oraş, în perfectă stare şi în funcţiune.
14. Cele doua localuri de şcoli, renovate de noi şi în funcţiune.
15. Şoseaua Oceacov – Niceainoe, 42 km, făcută de Administraţia română, cu piatră depozitată pe 1/2 din întinderea ei,
16. 121 obştii agricole în judeţ (colhozuri) corespunzând comunelor din judeţ, cu vitele şi uneltele agricole ce le posedau la venirea noastră,
17. 11 ferme (sovhozuri) cu vitele şi uneltele agricole ce au posedat la venirea noastră,
18. 58 mori ţărăneşti renovate de noi.
19. 71 comune reşedinţă şi 94 sate pendinte, conduse de primări localnici,
20. 106 localuri de şcoli, toate renovate de noi,
21. 9 localuri de biserici, toate construite de noi,
22. 9 case de rugăciuni făcute de noi,
23. Două comune model, construite de noi, comuna „Mareşal Antonescu “, cu 26 case, și comuna „ Guvernator Alexianu “, cu 25 case, toate model tip românesc, din care o parte complet terminate, iar altele în curs de acoperire, construcţia lor fiind complet terminată
24. Populaţia oraşului Oceacov compusă din 5 021 suflete, cu hrană asigurată,
25. Populaţia rurală din judeţ compusă din 74 564 suflete, cu hrană asigurată.
Activitatea noastră, în tot timpul ocupaţiei, s-a extins asupra reparaţiunilor tuturor clădirilor publice și locuinţele locuitorilor, cărora li s-au dat tot materialul de care am dispus.
Am exploatat terenurile arabile cu mijloacele proprii de care am dispus și am repus în funcţiune morile și uleiniţele ce le-am găsit distruse, pentru a reda hrana necesară populaţiei locale, găsită complet lipsită de cele necesare hranei şi chiar muritori de foame.
Am avut deplina satisfacţie a constata, în tot timpul administraţiei româneşti, mulţumirea populaţiei locale, care s-a bucurat de un regim civilizat și care n-a avut nimic de suferit în ce priveşte hrana lor și a copiilor lor.
Privind judeţul, ne facem o plăcută datorie de conştiinţă și onoare naţională, că am făcut tot ce omeneşte a fost posibil, în vremuri de război, pentru a asigura buna convieţuire cu localnicii şi asigurarea hranei și liniştii în judeţ.
Rămâne Ca Dvs. să conduceţi mai departe destinele acestei populaţii rămasă azi lipsită de protecţia şi grija noastră.
Drept care am adresat prezentul proces-verbal în 4 exemplare, din care trei exemplare le-au luat de predător și un exemplar de primitori.
Acest proces verbal a fost redactat în limbile română şi rusă şi a fost semnat de toate persoanele menţiune în preambul.
Documentul, pe care îl consider de o importanţă covârşitoare, ne oferă posibilitatea unor concluzii şi aprecieri deosebite.
În primul rând, ca profesionist, nu pot să nu constat cât de uşor era pentru un organ de anchetă, adevărat şi corect, să reconstituie întreaga perioadă de guvernare românească pe întreg teritoriul Transnistriei şi să se concluzioneze pe probe, dacă există sau nu, vinovăţii. Era suficient să fie examinată arhiva Guvernământului. Nefacându-se acest lucru, apare evident faptul că nu s-a dorit aflarea adevărului, ci numai încriminarea cu orice preţ a guvernării Mareşalului Antonescu.
Putem apoi să constatăm că Transnistria a fost găsită de români în ruine şi a fost predată la retragere complet refăcută. Mai mult, s-au mai construit case de locuit, biserici, şosele și altele. Populaţia a fost găsită înfometată și a fost lăsată cu existenţa asigurată.
Rezultă încă o dată generozitatea şi umanismul poporului român, care, în loc de distrugeri, în retragere, a lăsat totul în bună stare.
Nu ştiu dacă a mai existat în lume un asemenea „cuceritor”, care să se comporte în acest mod cu populaţia ocupată şi care, în retragere, nu numai să nu distrugă nimic, dar să-şi predea cu proces-verbal teritoriile părăsite. Dacă a mai existat undeva un asemenea cuceritor, cinste lui.
Noi românii, însă, avem cu ce ne mândri şi din acest punct de vedere.
Unde este jaful, unde este exterminarea populaţiei autohtone, reţinute de tribunalul poporului şi pentru care a aplicat pedepse deosebit de severe, unele chiar cu moartea, unor români nevinovaţi?
Modul cum a înţeles Mareşalul Ion Antonescu să administreze Transnistria rezultă, în mod elocvent, şi din decretul pe care l-a emis şi semnat la 19 august 1941. Este important de a fi cunoscute prevederile acestui decret.
„Văzând că armatele de sub conducerea noastră au liberat teritoriul dintre Nistru și Bug din stăpânirea necredinţei şi că este nevoie să se procedeze la administrarea acestui teritoriu, Decretăm “
După ce în art. 1 este delimitat teritoriul luat sub administraţie românească, în art. 2 se prevede:
„Numim împuternicit al nostru în această provincie, cu dreptul de a lucra cu depline puteri, pe Dl. Profesor Universitar Gheorghe Alexianu “.
Apoi în art. 3:
„Împuternicitul nostru va lua, prin ordonanţe, toate măsurile socotite necesare pentru funcţionarea Administraţiei și pentru continuarea activităţii în toate domeniile, în conformitate cu instrucţiunile ce le-am dat”.
Dacă scopul ar fi fost jaful și exterminarea populaţiei se pune fireasca întrebare dacă, în această funcţie, ar fi fost numit un profesor universitar. Răspunsul nu poate fi decât negativ.
Art. 4
„Împuternicitul nostru va fi ajutat în conducerea provinciei de următoarele Direcţiuni:
a) Direcţiunea Administraţiei și Comunicaţiilor
b) Direcţiunea Agriculturii şi Economiei
c) Direcţiunea învăţământului, Cultelor şi Propagandei
d) Direcţia Sănătăţii
e) Direcţia Financiară“.
Aceste organisme, constituite, stabilesc şi principalele sarcini și atribuţii ale administraţiei româneşti, precum şi caracterul ei civil.
În continuare, prin acest decret este reglementat regimul funcţionarilor din Guvernământ, modul lor de retribuire. Se mai stabileşte că singura monedă circulatorie în provincie este marca germană și reşedinţa Guvernământului la Tiraspol.
O serie de alte acte normative confirmă, de asemenea că Mareşalul Ion Antonescu nu s-a gândit să anexeze la România, nici măcar temporar, teritorii străine, precum și caracterul corect al administrării Transnistriei.
Este vorba, în primul rând de Decretul-Lege nr. 1059 din 5 decembrie 1941 referitor la regimul vamal al schimburilor de mărfuri între Regatul României și Transnistria.
Mai este vorba de două Convenţii încheiate între Ministrul Finanţelor și Guvernatorul Civil al Transnistriei şi anume:
— Convenţia nr. 164.221 din 3 iulie 1942, „referitoare la traficul de plăţi între România și Transnistria”
— Convenţia nr. 164.221 din 3 iulie 1942, „referitoare la schimburile economice dintre România şi Transnistria”.
Rezultă deci că nici măcar din punct de vedere economic şi financiar, România nu a asimilat Transnistria, că între România şi această provincie, schimburile economice și regimul de plăţi s-au desfăşurat după toate regulile de import-export.
Nu putem să nu constatăm şi faptul că toate aceste reglementări (probabil au mai fost şi altele), au avut drept scop tocmai evitarea jefuirii Transnistriei şi asigurarea refacerii economice a ei și a prosperităţii locuitorilor. De altfel, instrucţiunile Mareşalului Ion Antonescu au avut în vedere ca cetăţenilor Transnistriei să nu li se diminueze veniturile avute anterior războiului şi, dacă este posibil, să li se asigure chiar venituri mai mari. Indiferent dacă aceste măsuri ar putea fi apreciate ca având caracter propagandistic, pentru cetăţeni, care şi-au văzut necesităţile de trai satisfăcute, un asemenea eventual scop era irelevant.
Toate aceste documente la care am făcut referire, care constituie probe deosebit de concludente, există la dosarul penal, evident depuse de apărare, dar nu au fost luate în considerare, fiind pur și simplu ignorate, confirmându-se încă o dată afirmaţia pe care am făcut-o că nu s-a dorit aflarea adevărului, ci numai condamnarea cu orice preţ.
Întrucât s-ar putea spune că una este reglementarea şi alta poate fi punerea ei în practică, mă văd nevoit să prezint, în continuare, și alte probe.
Martorul Aurel Râmniceanu, fost director de cabinet al Guvernatorului Gh. Alexianu, a confirmat, în şedinţa publică, următoarele:
Ordinea economică în Transnistria a fost păstrată aceeaşi ca în timpul sovietelor. Că au existat dese discuţii între consilierii germani şi guvernatorul Alexianu. Consilierii cereau desfiinţarea colhozurilor şi sovhozurilor, dar Alexianu s-a opus tot timpul.
Alexianu a destituit o serie de funcţionari abuzivi.
Că, în anul 1943, guvernatorul a dat dispoziţii ca în fiecare întreprindere să se constituie comitete de localnici cărora să ii se predea materialele și bunurile care au fost administrate de români.
Că Nunţiul Papal, după ce a vizitat lagărele din Transnistria, i-a oferit guvernatorului Alexianu o plachetă, însoţită de mulţumiri publice.
La plecarea din Odesa, fruntaşii locali ai vieţii publice i-au adresat lui Alexianu mulţumiri pentru modul cum s-a comportat cu populaţia.
Mai menţionează că evreii din Transnistria trăiau în libertate, cu excepţia câtorva lagăre.
La aceasta trebuie să fac precizarea că în lagăre nu erau ţinuţi numai evrei, ci şi alţi cetăţeni, dar acest lucru nu se datora originii etnice, ci faptului că au încălcat reglementările legale în vigoare. Aşa cum am văzut, în lagăre și închisori nu erau trimişi decât cei sancţionaţi pentru diverse încălcări de lege.
Mai departe, martorul confirmă faptul că Alexianu a oprit executarea a 18 condamnaţi la moarte, ale căror cereri de graţiere fuseseră respinse iniţial. De asemenea, că Alexianu a luat măsuri pentru salvarea unei comisii de evrei, care venise în Transnistria pentru a verifica modul cum erau distribuite ajutoarele. Comisia a fost în pericol de a fi exterminată de germani.
Confirmă și faptul că Alexianu lua măsuri ca evreii din Moghilău să fie scoşi afară din oraş, cu camioanele, când veneau germanii, pentru a evita reprimarea lor. Că guvernatorul după ce a vizitat lagărul de la Vapniarka, a luat măsuri de mărire a alocaţiei de hrană şi de a li se permite deţinuţilor să se aprovizioneze din piaţa oraşului.
Martorul Rotam Mihail, fost director al personalului la Guvernământul Transnistriei, a făcut o declaraţie prin care confirma, în faţa instanţei, în mare, aceleaşi împrejurări: Salvarea celor 18 condamnaţi la moarte, că evreii din Transnistria trăiau liberi şi că au fost păstrate toate formele de organizare economică şi locală.
Generalul Racoviţă Mihail, după ce relatează în faţa instanţei că, la începutul războiului, a primit ordin scris din partea Mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia armata nu face război cu populaţia civilă, care trebuie să fie bine tratată la fel și prizonierii, ordin repetat de mai multe on, a declarat că, în zonele de operaţii ale armatei, populaţia era evacuată. Că în calitate de comandant militar, a evacuat, pe a sa răspundere, evreii din Iaşi, Tg. Frumos, Podul Iloaiei și Tg. Neamţ. Dacă martorul ar fi fost întrebat, sigur ar fi fost în măsură să relateze şi raţiunile care au impus asemenea evacuări. În declaraţie nu s-a consemnat o asemenea precizare, absolut necesară, pentru a se vedea că nu era vorba de raţiuni de ordin rasial și că măsurile respective nu au fost luate în scop de exterminare.
Unul din martorii de bază al acuzării a fost Benvenisti M. Nu rezultă cine era de fapt acest martor, dar din relatările lui aflăm că, în timpul guvernării Mareşalului Antonescu, a fost arestat pentru că avea legături şi corespondenţă cu străinătatea, dar că, la intervenţia lui Mihai Antonescu, a fost pus în libertate, fiind cercetat în continuare până la 23 august 1944.
Acest nou „patriot antifascist”, în realitate suspectat de trădare de patrie, a declarat că pierderile evreieşti din Bucovina, Basarabia și Transnistria ar fi fost de 270 000 vieţi omeneşti. Nici o altă precizare cu privire la sursa acestei cifre exacte, dar mai mult ca sigur că sursa o constituiau ziarele vremii.
Am văzut însă şi în decembrie 1989 cât de „exacte” au fost datele ce ni le-a furnizat presa, dornică de senzaţional.
Oricum, o asemenea declaraţie nu poate avea nici o valoare juridică.
Martorul mai declară însă că o scutire de muncă la Centrala Evreilor se putea obţine numai plătind „sume exorbitante lui R. Lecca”. De asemenea, că, plătind asemenea sume, se puteau aduce evrei şi din Transnistria.
Nu este exclus să fi existat de asemenea „afaceri”, dar nu ştim cine erau cei care au profitat de pe urma lor.
IOAN DAN în capitolul ADMINISTRAREA TRANSNISTRIEI – „PROCESUL” MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Editura Lucman, BUCUREŞTI, 2005(Ediţie revizuită și îmbunătăţită)
https://www.academia.edu/10…